Contemplatia
„drobului de sare“
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura cultura sportului » venind din iarba
Autor: CORNEL DINU
Chiar daca scriu în timp, dar apar pentru cititori dupa ce se consuma unele evenimente deosebite, cum a fost acest etern „razboi“ Dinamo – Steaua, gândurile mele sunt autentice. Te-ntrebi, pe buna dreptate, de ce chiar oficiali ai acestor echipe asemuiesc o astfel de disputa cu cea mai proasta inventie a civilizatiei umane – razboiul.
Venind din traditie, astfel de partide fotbalistice au încarcatura lor aparte an de an. Si sunt cam saizeci de ani!... Cam patruzeci dintre ei au consemnat si confruntarea orgoliilor înfrânte ale celor doua mari ministere, al Armatei si al Internelor – asa cum erau ele definite si blagoslovite de cizma sovietica.Jucatorii din teren n-aveau, bineînteles, nici o vina, si ani buni si-au consumat împreuna spritul petrecerii de dupa. Am prins si am trait acele vremuri si spun si acum, cu mâna pe inima, ca era o atmosfera de toata lauda. Sefii se mai tachinau între ei însa, chiar agresiv în ultimii ani de dictatura. Nu acceptau si nu stiau sa piarda, creându-si chiar cartele de influenta înselatoare în interiorul celorlalte echipe ale primei divizii, aliniate la executarea dispozitiilor vinovate, de a nu misca în front.„Mai ia bataie si Militia!“Ce frumos spuneau pe atunci Guta Baiesu sau Conti Barbulescu, prieteni cu har la toate: „Lasa ma copii, nu vedeti ce drept e fotbalul? De fiecare data, pe buna dreptate, mai pierd si gradatii. Seamana a democratie, chiar daca maharii lor nu stiu ce-i aia“... Prin 1974, jucatorii lui Dinamo si conducatorii au fost altoiti bine la Bacau, de asa-zisele forte de ordine, echipate în uniformele de Militie. Ce bucurie pe unicii umoristi ai suetei subtiri, de la berica de prânz, de la „Berlin“: „Ce frumusete, mai ia bataie si Militia“!, se dezlantuia Contisorul. Iar Gutica, mereu de cealalta parte a mesei, ca sa nu-l scape nici o clipa pe sugubatul doctor din vedere, cerea chiar: „Vreau sa vad ochii umflati, vestoane rupte, poate si ceva fracturi. Sa se-nvete minte unii pe altii si sa stie de frica“.Vremuri, totusi, destul de pasnice, daca ne aducem aminte, macar, cât de linistit se exprimau tribunele. Cu mici exceptii si jucând atâtia ani... doar la Dinamo, stiam ca oprobriul care ne antura patrunderea pe terenurile fotbalului nu ne era adresat noua, ci institutiei impuse tarii de slabiciunea neamului de a accepta, fara crâcnire, atâtea sute de ani, raul venit din afara. Si nici nu puteam sa rostim crestineste: „Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac“!... În cazul societatii românesti de atunci, cei multi stiau cu siguranta ceea ce, si prin simplu glas, trebuiau sa conteste. Daca ar fi fost si fapte concrete în acest sens, poate ca acum am fi avut nivelul de existenta al Ungariei, Cehiei si Slovaciei sau al Poloniei. E drept, toate aceste tari erau catolice, nu doar contemplative ca ortodoxia noastra de provenienta bizantina, nici macar pravoslavnica. Noi am luat si urmam cu consecventa doar spiritul gregar si ciorovaiala vesnica a conflictului grecesc, din orice. Steaua – doua din treiAsa-i si în fotbal si fiind chiar dupa „Sfintele Pasti“, de „Duminica Tomei“, atmosfera dinainte de Dinamo – Steaua a fost, iarasi, tare necredincioasa. S-au desfasurat scenarii de neconceput altadata. Flacarile mâniei au pornit chiar din casele conducatorilor, care nu au lasat la vedere, macar, potrivnicia ciocnirii nevinovatelor oua. Tot o forma de sacrificiu inoportun, daca ne gândim ca religia noastra, monoteista, a anulat înca din începuturile ei orice jertfa barbara, sfidator de inutila.Va fi un joc, doar un joc de fotbal, dupa care singurul imperativ necesar, fair-play-ul, va fi, cu siguranta, uitat. Chiar dat la o parte, din fasa.Steaua, dupa o serie de 11, 12 victorii consecutive (cifra ce aduce cu seria de vreo suta si ceva de rezultate pozitive cu care se laudau înainte de 1990!), are sansa a doua rezultate din trei. Pentru Dinamo, doar victoria conteaza. Desigur, una de conjunctura, prin care poate anula cursa spre titlu a celor din Ghencea. În fine, ce va fi a fost, si tare multe aprecieri nefaste vor cunoaste lumina tiparelor si vorbele comentatorilor. Se-ncearca chiar o compensare fata de ceea ce a fost în urma cu doar un an. Victoria împotriva C.F.R.-ului clujean. Atunci, Dinamo nu si-a facut decât datoria, jucând corect si neacceptând argintii vinovati ai oaspetilor. S-a fabulat inutil si atunci, sustinându-se ca astfel a fost ajutat „dusmanul de moarte“, ce a mai prins si un loc de „Champions League“, putin scontat. Deci, am ajuns la performanta de a contesta, cu atâta ura fara sens, si faptul ca formatia din „Stefan cel Mare“ s-a comportat corect!?... Râcâielile lui „Michiduta“Teribile forte malefice si-au facut loc în spiritul si în comportamentul nostru actual. Nici formula clasica „Piei Satana!“ nu cred ca mai poate avea vreo rezonanta în atâtia dintre noi. Oricum, indiferent de ceea ce s-a întâmplat, ecourile acestei partide se vor ancora, din nou, prea puternic în noi. Vor suferi destui, vinovati si nevinovati, deopotriva. Mai ales ca ura care a pus stapânire pe noi, nu-si va gasi leac prea curând. Ea a patruns adânc în tribunele noastre, si nu numai când se-ntâlnesc aceste echipe aureolate ale fotbalului nostru. S-au luat si masuri exceptionale de paza, dar, cu siguranta, si ele vor fi depasite de râcâielile lui „Michiduta“, precum si de adevarul ca mintea umana este mult mai ingenioasa în a inventa raul decât binele. Am auzit, în acest sens, actiuni atât de aberante puse la cale, încât nici nu mai poate fi vorba de practica noastra, devenita obicei, de a ne „tocmi“ cu legea. Acum, acest dat benefic venit parca din spatii, de provenienta divina, este încalcat din pornire, cu premeditare.Si drumul spre haos, dimensionat si în fotbal, este prea la vedere. Mai am doar o speranta. La întâmplari exceptionale, masuri reparatorii de aceeasi amplitudine. Altfel nu se poate. Dar, daca tot am ramas cantonati în limitele ancestralei noastre povesti, devenite practica uzuala, avem sansa contemplatiei suferinde în fata amenintatorului „drob de sare“. Chiar, nu putem sa ne rupem de desfasurarea acelei simple istorioare, sau ea a devenit chiar blestem? Nu mai avem nici macar un dram de vointa?