Esecul Ratiunii
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura literara »
Autor: MARIAN NAZAT
„Trezindu-se, Voltaire descoperi ca avea din nou dinti“, desi „era mort de doua secole si mai bine“. Asa îsi începe Kjell Espmark „Calatoria lui Voltaire“ (publicata la Editura Fundatiei Culturale Române), o carte, în definitiv, dedicata esecului lamentabil al Ratiunii. Caci Ratiunea se zbate între barbarie si mizerie, între fanatism si superstitii, „Ba mai mult: acest din urma secol pare a fi cel mai odios din toata istoria“. Plecat pe urmele lui Candide, filozoful francez constata cu amaraciune ca toate nenorocirile din urma se savârsisera, de fapt, în numele... Ratiunii. Si-n plus, noii profesori „nu erau capabili sa-i spuna nici macar cine câstigase acest ultim razboi mondial“.
Ajuns în the United States of Amnesia, în salonul prezidential, ineditul calator trai revelatia ca „epoca aceasta era total indiferenta fata de Istorie, cu toate ca era victima ei“. Acolo, în anturajul celui mai puternic om din lume, fu remarcat si ministrul de externe, „o femeie aidoma unui soim de vânatoare la încheietura mâinii stapânului dupa ce tocmai si-a itit capul din capison“. (Femeia-soim sa fie oare temuta doamna Albright?, m-am întrebat cu fireasca îndreptatire, frapat de asemanarea izbitoare cu personajul descris de suedez). Cu privirea otelita, ministresa „nu vedea niciun sens în aprofundarea subiectelor de discordie locala si se multumea sa solicite forte de interventie fara angajarea de trupe americane. Pâna la alegerile din noiembrie (...) n-are voie sa se vada nici macar un sac cu vreun cadavru de american în el. Se puteau mobiliza, în schimb, resurse morale considerabile“. Apropo, la toamna, în noiembrie, amnezicii au iarasi alegeri...
Nici în Rusia lucrurile nu stateau mai bine, ba, dimpotriva, tara era condusa de fostii KGB-isti, deveniti acum magnati ai petrolului si otelului, ai ziarelor si televiziunilor. Iar pe listele salariatilor acestora se aflau nu numai cei din guvern, ci si politicieni, judecatori si ofiteri. „Îl uluise saracia - ca sa nu spuna disperarea - pe care o vazuse în cele câteva ceasuri petrecute în noua Rusie. Care semana prea mult cu Rusia descrisa de el cu doua secole în urma. Mai ca simtea un fel de nostalgie la gândul ca mareata experienta socialista îsi datora sfârsitul unui sabotaj. (...) Vazuse chiar el degradarea, delasarea, hotia si asasinatele pe care le întâlnea la tot pasul, si o societate ce parea facuta din mahmureala si violenta de dupa betie“. Iluminatul spirit conchise cu dezamagire ca „în Rusia s-a furat întotdeauna“, ca-n orice cleptocratie. (Bine ca Voltaire n-a aterizat în România !) „Legile? Aceasta este iluzia în care se scalda Occidentul. În sfânta Rusie, puterea nu si-a pierdut vremea niciodata cu asemenea tertipuri. Poporul era satul de trancaneala misionarilor occidentali. Îi apuca greata pe toti când auzeau aceleasi discursuri despre drepturile omului, despre libertate si democratie. Ce-si dorea rusul era o mâna de fier“. (Romanul fictiune al fostului presedinte al Comitetului Nobel pentru Literatura a aparut în anul 2000, iar ultimii opt ani de domnie putiniana confirma din plin observatiile autorului). Ca si cea referitoare la oligarhia rusa, care „tinea din scurt oamenii din media, care o trageau înainte cu valorile luminate si îndemnau la înca putina rabdare“. Sau despre noua sclavie, „mult mai eficienta decât cea veche“, fiindca „nici macar nu avea nevoie de politie la sate ca sa-i aduca înapoi pe fugari. Noii sclavi se pazeau singuri. Speranta ca în viitor vor avea un salariu sau macar, acolo, o jumatate de salariu îi tinea locului. (...) În zilele noastre sclavii traiau si ei sub puterea Ratiunii“. Care Ratiune, fara altruism, devine „cea mai crunta nesabuinta“.
Periplul cuprinde si mica Suedie, unde prim-ministrul îi zise ca ceea „ce-i trebuie unei tari când se afla la greu (...) e o mâna de fier, o populatie rurala care stie sa-si plece capul si o doza buna de tarâte în pâine. Din când în când, o marire a impozitelor cu o letcaie, dupa ce oamenii vor fi uitat marirea din ajun, nu era nici ea de exclus“. Slava Domnului, noi, românii, stim ce înseamna o populatie rurala, cât despre gustul tarâtelor...
Poposit în Kosovo, printre srapnele si bubuituri mortale, Voltaire trai o alta descumpanire. Sârbii, dupa ce convietuisera în prietenie cu vecinii lor si bausera împreuna aceeasi slivo, se sfârtecau cu ura ... iar „ura e tot o forma de memorie“. În vechea Iugoslavie, „ratiunea întelegea sa puna un popor aici si un popor dincolo, iar între ele sârma ghimpata, sa fie pace. Poate ca nu traiau în cea mai buna dintre lumi, dar trebuiau sa se împace cât mai bine cu lumea lor“. N-a fost sa fie si o republica minuscula s-a ivit pe harta ferfenitita a lumii.
Imensa China, tarâmul Marii Ideologii, îl întâmpina pe ilustrul resuscitat fara Ratiune, deoarece biata ramolita ratacise drumul. „Probabil pentru ca neglijasera Individul. Dar acesti bastarzi proslaveau pe unul, pe Individul, Unicul, al carui chip posac si iscoditor, semn al unui despotism nici macar luminat, era afisat pe toate zidurile“. În schimb, „aceasta tara (...) a început înca demult sa ridice ziduri: pe vremuri, împotriva barbarilor din nord-vest, azi împotriva apelor si permanent împotriva haosului de voci si de cereri individuale încât adevarata realitate a ajuns sa fie armata: ea îti asigura conditiile sa poti respira, sa mergi linistit pe strada, sa te asezi la masa fara teama ca se prabuseste acoperisul pe tine sau ca petele de pe pereti se tot latesc, ca niste monstri fiorosi“.
Oriunde, „ratiunea suferise esecuri serioase, dar ele fusesera o lectie pentru Voltaire, iar daca ar fi putut sa se întoarca la epoca Enciclopediei si sa-si reia activitatile, posteritatea ar fi fost acum alta“. Din nefericire, Voltaire e mort pe veci, iar istoria se corecteaza numai în carti ...