Inamicul e unul singur
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura ideilor »
Autor: OLAVO DE CARVALHO
Marxismul nu a început cu Marx si nu s-a nascut din niciun studiu stiintific al economiei. Tot ceea ce Karl Marx a ajuns sa gândeasca si sa spuna – cu exceptia pretextului materialist-dialectic si al statisticilor pe care el le-a falsificat din celebrele „Blue Books“ ale parlamentului britanic – deja exista în doctrinele ereziarhilor mesianici înca din secolul XIV. Totul: lupta de clasa, revolutia, socializarea mijloacelor de productie, dictatura proletariatului, misiunea avangardei revolutionare. Pâna si ideile lui Lenin si Gramsci sunt acolo în mod limpede anticipate. Pseudocrestinism si anticrestinismJohn Knox, Jan Huss, Thomas Münzer si alti „profeti“ de la originile modernitatii nu sunt numai precursori ai miscarii revolutionare mondiale: sunt creatorii ei. Omagiile când ambigue, când reticente care le sunt aduse, din timp în timp, de cutare sau cutare intelectual stângist slujesc doar la umflarea contributiilor stângii mai recente, diminuând-o pe cea a parintilor fondatori prin artificiul de a-i arunca în spatele unei serii istorice presupus ascendente, în vârful careia se afla întotdeauna, bineînteles, autorul omagiului. Ideea centrala a revolutiei mesianice se poate rezuma în patru puncte: (I) omenirea pacatoasa nu va fi mântuita de Isus Hristos, ci de ea insasi: (II) metoda pentru a dobândi mântuirea consta în a ucide sau cel putin a-i subjuga pe toti cei rai, adica pe cei bogati; (III) cei saraci sunt nevinovati si puri, dar nu îsi înteleg locul în proiectul mântuirii si de aceea trebuie sa se aseze sub ordinele unei elite conducatoare, „sfintii“; (IV) masacrul mântuitor va genera nu numai o mai buna împartire a bogatiilor, ci si eliminarea raului si a pacatului, ivirea unei noi umanitati. O erezie nu este o „alta religie“: este, prin definitie, o opozitie interna, nascuta dinauntrul crestinismului însusi, în general prin intermediul unei grefe exotice care distorsioneaza complet mesajul originar si îi da semnificatiile cele mai ciudate ce se pot închipui. (1) Nu este de mirare, deci, ca evolutia ulterioara a miscarii revolutionare a fost marcata de o tensiune permanenta între credinta eretica si negarea oricarei credinte, între pseudocrestinism si anticrestinism, între ambitia de a distruge crestinismul si dorinta de a pastra ceva din el pentru a-i putea parazita autoritatea. Acest joc dialectic îl deruteaza pe observatorul profan, care, înselat de diferentele aparente, pierde din vedere unitatea profunda a miscarii revolutionare si sfârseste nu arareori prin a sluji unui subcurent al ei, crezând cu piosenie ca slujeste unui scop contra-revolutionar, conservator sau chiar crestin sau iudaic în sensul strict al termenilor. Sora DelamarreOdata stinsa epidemia revolutiilor mesianice, al doilea val al miscarii revolutionare asuma forma anticrestinismului si antiiudaismului explicit. Iluministii secolului XVIII nu numai ca au propovaduit deschis eliminarea acestor doua credinte traditionale, ci nu au ezitat sa inventeze împotriva lor minciunile cele mai aberante, acest lucru parându-li-se frumos, si distrându-se pe rupte. Polemicile anticrestine de astazi par a fi chiar floarea politetei în comparatie cu virulenta nascocirilor din anii o mie sapte sute (2). Tot mai mult pare sa se confirme teza abatelui Antonin Barruel, expusa în a sa „Histoire du Jacobinisme“ (1798), a unui plan urzit între Voltaire, d’ Alembert, Diderot si împaratul Frederic al II-lea al Prusiei în vederea unei vaste campanii de defaimare, destinate a acoperi Biserica de infamie prin toate mijloacele lipsite de scrupule aflate la îndemâna. Cazul lui Diderot este deosebit de graitor. În „Calugarita“ el povesteste istoria unei biete fete, tinute într-o mânastire împotriva vointei ei. Imaginea respingatoare a maicutelor prizoniere, pusa în circulatie de el si de alti iluministi mult înainte de publicarea postuma a cartii în 1796, a devenit un simbol concentrat al tuturor crimelor pe care furia propagandei anticrestine o atribuia Bisericii. În vârtejul Revolutiei de la 1789, simbolul s-a transfigurat în convingere literala. Multi dintre revolutionarii care navaleau în manastiri, ucigând în masa calugari si calugarite, jurau cu piosenie ca faceau asta pentru a elibera fecioarele încarcerate, care, asa cum îsi închipuiau ei, trebuiau sa suprapopuleze pivnitele mânastirilor. Când optzeci de abatii, mânastiri si case de calugarite ale Parisului deja fusesera cotropite si mult sânge fusese varsat, Adunarea Constituanta, perplexa, a primit stirea ca, peste tot, maicutele si novicele fusesera unanime în a-si proclama fidelitatea fata de starea lor, chiar si atunci când urcau pe esafod la ghilotina. Aceasta era starea de spirit a „prizonierelor“. Diderot, desi a murit cu cinci ani înainte de Revolutie, nu poate totusi sa fie dezvinovatit cu usurinta pentru efectele criminale ale unei uri pe care el a instigat-o în mod constient. Nu poate, mai ales pentru ca el a fost întotdeauna informat ca nu exista si nu putea sa existe nicio prizoniera în mânastiri, ca toate maicutele erau acolo din vointa proprie, inclusiv aceea de la care s-a inspirat pentru a-si scrie romanul, sora Delamarre, din mânastirea Longchamps. Totul a fost o falsificare premeditata. Multa vreme, lumea intreaga a crezut în versiunea lui Diderot, care afirma ca are în posesia sa documentatia completa a cazului Delamarre. De fapt, dosarul era în mâinile lui, dar a disparut imediat ce a fost publicat romanul. Fiind regasit în 1954 de catre cercetatorul George May, lectura sa arata ca Diderot avea cunostinta de urmatoarele fapte: 1) La Paris existau patru tribunale, bisericesti si civile, pentru judecarea solicitarilor de iesire din tagma calugareasca, si, ca regula generala, erau luate în seama toate cererile. 2) Selectia calugaritelor era extrem de riguroasa. Stradania Bisericii era sa se fereasca de falsele vocatii, nu sa le retina cu de-a sila. 3) Exact contrariul unei prizoniere a mânastirii, sora Delamarre era portareasa, avea cheile, si putea sa intre si sa iasa când voia. 4) Singurul proces deschis de D-ra Delamarre a fost o disputa de avere cu o ruda. Pentru a primi mostenirea, un titlu nobiliar, maicuta trebuia sa paraseasca ordinul calugaresc. Dar mai târziu, renuntând la disputarea mostenirii, ea s-a întors cu voiosie la mânastire. Diderot stia toate acestea si corespondenta dintre el si prietenul sau Jacob Grimm arata ca romancierul „crapa de râs“ (sic) de falsificarea meticuloasa pe care o tesea în jurul acestei istorii. Se distra nu numai cu bucuria feroce de a calomnia, ci ajungea la rafinamentul unei cruzimi mintale mult mai directe. Marchizului de Croismarre, crestin evlavios, care îi scria printre lacrimi, îngrijorat de soarta fetei, Diderot îi raspundea cu nascociri înfricosatoare, accentuând suferintele nefericitei în claustru si savurând pâna la sfârsit placerea de a-l tine îngrozit pe bietul om. Nu este de mirare faptul ca Diderot a fost scriitorul preferat al lui Karl Marx, alt sociopat sadic. Alte documente gasite de Georges May, ulterioare mortii lui Diderot, arata ca sora Delamarre a murit la treizeci de ani dupa romancier, înca fiind portareasa mânastirii, dupa ce înfruntase cu curaj, alaturi de surorile ei, pe comisarii Revolutiei. Unica asuprire pe care o suferise venise din mâinile dusmanilor Bisericii. (3) Daca ar fi sa enumar si sa analizez toate minciunile inventate de catre iluministi împotriva crestinilor si evreilor, un an întreg de editii ale lui „Diário do Comércio“ n-ar ajunge ca sa le cuprinda. Dar fapt este ca aceste minciuni au strabatut secolele, s-au impregnat adânc în imaginatia populara, reaparând sub forme noi si variate si slujind pentru a justifica masacrul crestinilor în Rusia si al evreilor în Germania. Intelectuali si artisti de mare prestigiu nu au ezitat sa colaboreze în savârsirea acestei crime respingatoare. Totul despre cazul Delamarre era deja arhicunoscut de catre istorici când, în 1970, filmul lui Jacques Rivette, „La Religieuse“, a reînnoit efectul simbolului odios inventat de Diderot. Dar – întorcându-ne la argumentul central – venirea iacobinilor la putere a prilejuit schimbarea de poli a tensiunii dialectice: de la propaganda anticrestina s-a trecut la efortul deschis de a crea un simulacru de crestinism pentru consumul multimilor revolutionare. Retorica Terorii o imita îndeaproape pe aceea a pseudoprofetilor mesianici: ideea apocalipsului pamântesc, condamnarea radicala a capitalismului, purificarea universului prin uciderea celor bogati, misiunea privilegiata a „sfintilor“, întoarcerea omenirii la o era de puritate originara – totul reapare aici, dar acum cu „Contractul social“ al lui Rousseau drept text sacru, în locul Evangheliilor. Tot mai mult, imitatia caricaturala a ethosului crestin dobândeste autonomie, dezlegându-se de sensul autentic al mesajului lui Hristos si parazitând sentimente morale adânc înradacinate în populatia crestina, pentru a le transforma în instrumente de legitimare ale terorismului de stat, sub inspiratia – cum a scris Thomas Carlyle – „celui de-al cincilea si noului evanghelist, Jean Jacques, chemându-i pe toti laolalta si pe fiecare în parte sa îndrepte existenta pervertita a lumii“. Luciano Pellicani, în studiul sau, „Revolutionary Apocalypse. The Ideological Roots of Terrorism“ (London, Praeger, 2006), observa: „Astfel elita revolutionara, actionând pe baza diagnosticului-terapie al relelor din lume continut de „adevarata filozofie“, vine sa-si asume rolul tipic al Mângâietorului din traditia gnostica: numai el stie ce este bine pentru cetate“. Întemeiata pe aceasta autoritate atoatestiutoare, mântuirea trebuie sa adopte forma masacrului rascumparator. Robespierre o clarifica foarte bine: „Guvernul popular... este în acelasi timp Virtute si Teroare. Teroarea nu este decât justitia severa si inflexibila. Este prin urmare o emanatie a Virtutii.“ Pellicani conchide: „Acest concept al rascumpararii omenirii cere o societate organizata ca o mânastire militarizata“. Formula va reapare la preotii-guerrilleros ai teologiei eliberarii si în proiectele mai recente ale „arhiepiscopului“ Hugo Chávez. Salute, o Satana, o ribellione...Dar, mult mai înainte de aceasta, pendulul revolutiei va mai oscila o data în cealalta parte. Odata încheiat ciclul iacobin, cu venirea imperiului napoleonian, Restauratiei si democratiei burgheze, noile formule ale ideologiei revolutionare, cu Marx si Bakunin, realizeaza un upgrade al anticrestinismului, transfigurându-l în ateism militant. Karl Marx profeseaza „ura fata de toti zeii“ si defineste ateismul ca fiind „negarea lui Dumnezeu, prin intermediul careia se afirma existenta omului“. Dumnezeu, pentru marxism, inspirat în acest punct de Feuerbach, apare din auto-alienarea puterilor omului, proiectate într-un cer metafizic – ca si cum omul ar fi creat cerul si pamântul si apoi a uitat de asta, transferând onorurile catre o entitate inexistenta: teorie suficient de idioata incât sa para seducatoare pentru milioane de intelectuali. Cu ascensiunea ateismului, se multiplica uciderile de preoti si credinciosi într-o masura niciodata visata de însusi Robespierre. Între razboiul civil mexican (1857) si începutul celui de-al II-lea Razboi Mondial (1939), nu mai putin de douazeci de milioane de crestini au murit în persecutii religioase destinate, potrivit lui Lenin, sa „mature crestinismul de pe fata pamântului“. Iar masacrul evreilor înca nici nu începuse. Dar poate ca ateismul nici macar nu este trasatura cea mai autentica a acestei etape a miscarii revolutionare. Atât Marx cât si Bakunin au luat parte, în mod recunoscut, la ritualuri sataniste (cititi Richard Wurmbrand, „Marx and Satan“, Living Sacrifice Book Company, 1986, niciodata contestat). Si, cel putin în Italia, apologia Satanei a devenit explicita cu poetul Giosue Carducci, unul din cei mai mari inspiratori ai mscarii revolutionare locale: „Salute, o Satana O ribellione O forza vindice De la ragione!“ (4) În orice caz, impactul omorurilor a sfârsit prin a-i deranja pe revolutionarii însisi, care, în anii '30, deja se gândeau la un mijloc prin care sa le evite. Antonio Gramsci, în „Caiete din Închisoare“, învata ca Biserica nu trebuie combatuta, ci golita de continutul ei spiritual si folosita drept cutie de rezonanta a propagandei comuniste. Succesul obtinut ulterior în aceasta întreprindere se poate masura prin doua fapte: 1) Influenta subjuganta pe care comunistii au reusit sa o exercite dinauntru si din afara asupra Conciliului Vatican II, divizând Biserica Catolica si prilejuind cel mai mare exod de credinciosi din cursul a doua milenii de catolicism. (5) 2) Consiliul Mondial al Bisericilor, cea mai mare organizatie protestanta din lume, care aduna sute de biserici din toate tarile, nominal pentru obiective „ecumenice“, este în mod notoriu o entitate pro-comunista, care sprijina si finanteaza miscari revolutionare teroriste. (6) Diferitele Consilii Nationale ale Bisericilor sunt entitati independente, dar cel putin cel din SUA este chiar mai deschis pro-comunist decât cel Mondial. (7) În paralel si în strânsa asociere informala cu eforturile comuniste, s-a dezvoltat, începând de la sfârsitul secolului al XIX-lea, o miscare mondiala destinata sa creeze cea mai mare confuzie religioasa posibila prin propaganda ocultista in masa si prin reînvierea fortata a gnosticismului. Fenomene ca aparitia orientalismului pseudomistic New Age, cultul drogurilor ca o „cale de iluminare interioara“, valul de experimente psihice periculoase care a pornit din Salem (California) si s-a raspândit prin lume, proliferarea sectelor angajate în înrobirea discipolilor prin practici mintale distructive pot fi prezentate publicului ca o convergenta spontana de tendinte, sau ca o fatalitate istorica impersonala dictata de „spiritul timpului“, dar este suficient sa se cerceteze putin sursele pentru a descoperi ca este vorba despre o initiativa unitara, organizata si generos finantata de catre aceleasi forte auto-investite cu sarcina de a transforma ONU în guvern mondial pâna cel târziu la sfârsitul urmatorului deceniu. (8) Oscilatia dialectica pendulara a miscarii revolutionare între anti-religie si pseudo-religie, însumata multimii halucinante de curente ce o alimenteaza, dezorienteaza aproape în totalitate publicul. Dorinta de a lua pozitie, alimentata la infinit de catre media si sistemul de învatamânt, determina pe multi sa sprijine miscari si idealuri a caror legatura cu curentul central nu pare evidenta la prima vedere. Câti crestini conservatori, dorind sa salveze Biserica, nu au aderat la idei antiiudaice, pentru ca îsi închipuiau ca revolutia este esentialmente lucrarea evreilor? Câti intelectuali evrei nu s-au afiliat partidelor revolutionare, fara sa bage de seama ca prin asta sapau mormântul poporului lor? Câti protestanti, confundând catolicismul cu contrafacerea sa revolutionara, nu sunt de parere ca cel mai bun lucru pe care îl au de facut este sa distruga Biserica Catolica? Câti catolici, imbatati de puritate doctrinara, nu vad americanismul ca pe un dusman, pornind de aceea razboi împotriva singurei natiuni care a creat o sinteza functionala între o cultura crestina, o economie prospera si democratia politica? Câti adepti ai democratiei capitaliste nu se inspira din idei iluministe pentru ca le par echilibrate si rationale, fara sa stie ca, prin conceptul lor reductionist asupra ratiunii, ele contin în sânul lor samânta irationalismului revolutionar romantic, si mai ales fara sa observe ca iluminismul, cu toata aparenta sa eleganta si „buna-crestere“, a creat prima campanie de defaimare anticrestina organizata, punând în circulatie minciuni pe care pâna astazi milioane de tâmpiti le repeta ca papagalii prin toata lumea? Câti aparatori ai pozitiilor liberale în economie nu cred ca pot sa le împace cu un ateism militant care, corodând fundamentele morale si spirituale ale capitalismului, îl invita sa se transforme exact în „idolatria pietei“ asa cum propaganda comunista îl acuza ca este, si astfel ajuta la transferarea catre revolutionari, precum si catre radicalii islamici, a monopolului autoritatii morale?Alegând inamicul conform trasaturilor mai vizibile care se opun preferintelor lor subiective, toate aceste persoane nu fac decât sa toarne gaz pe focul tensiunii dialectice din care miscarea revolutionara mondiala se alimenteaza si se întareste. De fapt, inamicul este unul singur. Nu poate fi combatut în mod eficace fara a tine cont de unitatea sa aflata în spatele varietatii halucinante a versiunilor sale, a încarnarilor si aparentelor. Cu câteva decenii în urma, aceasta unitate era greu de cuprins, deoarece nu exista documentatie suficienta pentru a o dovedi. Astazi dovezile sunt atât de abundente, încât a continua sa le ignori începe sa devina un fel de complicitate criminala. (9) „Diário do Comércio“, 2007Traducere de Anca CerneaO inimigo é um sóhttp://www.olavodecarvalho.org/semana/070108dc.htm
NOTE
(1) Dragostea patimasa pe care multi intelectuali de astazi o au pentru aceste aberatii arata nu numai ura lor fata de crestinism, dorinta lor de a-l extermina prin toate mijloacele posibile, ci si o lipsa de inteligenta ce se învecineaza cu monstruozitatea. Bart D. Ehrman, mult trâmbitatul autor al lui „The Lost Gospel of Judas Iscariot. A New Look at Betrayer and Betrayed“ (Oxford University Press, 2006), de exemplu, nu este decât un fanatic gnostic travestit în erudit universitar, capabil sa realizeze cercetari filologice în diferite limbi antice, dar incapabil de a-si da seama de cele mai puerile contradictii din textul sau propriu. Pentru un astfel de cercetator, pus pe atacat evangheliile originale pe baza unor texte gnostice scrise doua secole dupa ele, sunt întotdeauna deschise catedrele universitare, NBC-ul, History Channel, National Geographic si toata media chique, pentru simplul motiv ca aceste institutii sunt finantate si conduse de acelasi nucleu de miliardari angajati în fabricarea unei religii bionice pentru a înlocui crestinismul în cel de-al treilea mileniu (v. nota 8).
(2) A se vedea, în aceasta privinta, Paul Hazard, „La Pensée Européenne au XVIIIe. Siècle“ (Paris, Boivin, 1946), un clasic al istoriei ideilor.
(3) În privinta acestui episod, cititi Jean Dumont, „La Révolution Française ou Les Prodiges du Sacrilège“, Paris, Criterion, 1984.
(4) „Salve, o Satana, o razvratire, o forta razbunatoare a Ratiunii!“ Din oda „Satanei“, pe care cunoscatorii de italiana o pot citi la http://digilander.libero.it/interactivearchive/carducci_satana.htm.
(5) V. Ricardo de la Cierva, „Las Puertas del Infierno. La Historia de la Iglesia Jamás Contada“, Madridejos (Toledo), Fénix, 1995, e „La Hoz y la Cruz. Auge y Caída del Marxismo y la Teología de la Liberación“, id., ibid., 1996.
(6) V. Bernard Smith, „The Fraudulent Gospel. Politics and the World Council of Churches“, London, The Foreign Affairs Publishing Co., 1977.
(7) Consultati C. Gregg Singer, „Unholy Alliance. The Definitive History of the National Council of Churches and Its Leftist Policies – From 1908 to the Present“, la http://www.freebooks.com/docs/39be_47e.htm.
(8) V. documentatie extinsa despre aceasta în Lee Penn, „False Dawn. The United Religions Initiative, Globalism and the Quest for a One-World Religion“, Hillsdale, NY, Sophia Perennis, 2004.
(9) Chestiunea locului ocupat de islamism în procesul descris aici necesita un studiu aparte, care va fi facut într-unul din urmatoarele articole.