„Nu am refuzat niciodata un rol“
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura interogatiei »
Autor:
Dorina Lazar în dialog cu Cristina Rusiecki
La începutul lui aprilie, în Saptamâna Teatrului Românesc, organizata de Primarie la Madrid, Teatrul Odeon a fost prezent cu spectacolele „Sefele“ de Werner Schwab, regizat de Sorin Militaru si interpretat de Dorina Lazar, Coca Bloos si Emilia Dobrin si „Un Tango Mas“, regia Alexandru Dabija, coregrafia Razvan Mazilu, acesta din urma la a patra reprezentare straina, dupa Budapesta, Bassano del Grappa (Italia), la Festivalul OperaEstate, si Ierusalim.De altfel si la sediu Teatrul Odeon încearca sa iasa în întâmpinarea amatorilor de teatru straini, nevorbitori de româna, supratitrând spectacolele „Ionesco-Cinci piese scurte“ si „E doar sfârsitul lumii“ (în franceza) sau „Hamletmachine“ (în engleza), care devin accesibile turistilor din alte tari, alaturi de montarile non-verbale, de dans, „Block Bach“ si „Un Tango mas“.
La doua zile de la întoarcerea de la Madrid, directoarea Teatrului Odeon, Dorina Lazar, primea, la 68 de ani, în cadrul Galei UNITER, Premiul pentru întreaga activitate. Întrebata, Dorina Lazar nu stie sa raspunda ce înseamna un actor bun. Priveste cu ochii mari, albastri, putin neîncrezatoare. Intuitiv, raspunde ca trebuie sa fie cel în fata caruia ti se face pielea de gaina. Daca îi pui niste concepte pe tava, daca te lansezi în discutii despre demnitate sau verticalitate, Dorina Lazar se uita cu un aer un pic mirat. Însa daca îi dai o problema concreta, o rezolva imediat. Daca un coleg are nevoie de ceva, se da peste cap si îl ajuta. Nu valorile eterate o intereseaza, ci viata. De aici, probabil, vine si firescul pe scena. De aici senzatia ca face corp comun cu orice spectacol.
Cristina Rusiecki: Cum a fost la Madrid?Dorina Lazar: A fost succes. Adica nu numai Odeonul, ci toate teatrele au venit cu spectacole bune: „Mascariciul“, „Revizorul“. Noi trebuia sa prezentam „Block Bach“ si „Ionesco-Cinci piese scurte“. Dar schela de la „Block Bach“ n-a intrat în teatrul la care jucam si atunci am plecat cu „Un Tango mas“. Apoi, doamna Marie-France Ionesco nu ne-a acordat dreptul de a juca Ionesco în afara tarii. Si atunci am plecat cu „Sefele“, desi toata publicitatea era facuta pe Ionesco. Am schimbat publicitatea, secventele video. E o neîntelegere, sper sa se rezolve, pentru ca ar fi pacat sa se reteze viata internationala a unui spectacol atât de bun si de rafinat. Acolo am jucat într-un teatru frumos, cu o sala micuta, amenajata dintr-un fost cinematograf care s-a transformat într-un studio de o suta de locuri, la subsol, la care duce o scara frumoasa, plus o alta sala, de trei sute de locuri, placuta, cu un spatiu minunat pentru discutii cu spectatorii. De altfel, am si stat în fiecare seara la discutii cu spectatorii români si spanioli. Acolo am primit cel mai frumos compliment în teatru. Un tehnician care a lucrat la „Sefele“ a spus ca în viata lui nu a vazut artiste atât de bune ca în seara aceea. Venita de la un tehnician care vede teatru în fiecare seara, observatia e cu atât mai importanta. C.R.: De multe ori am auzit de la actrite legenda aceasta: daca masinistul sau tehnicianul spune ca interpretarea e nemaipomenita, atunci asa e. De unde încrederea aceasta în judecata corpului tehnic?D.L.: Stând la scena tot timpul, tehnicienii au fler. Nu sunt Doctor Honoris Causa, dar daca le merge la inima, cu acel al saselea simt, miros calitatea spectacolului si a actorului. De multe ori mi s-a întâmplat sa-mi spuna tehnicienii „aoleu, doamna, nu scapati actorul asta ca e bun-rau!“.C.R.: La Madrid, în tara tangoului, a avut succes si „Un Tango mas“?D.L.: La Razvan Mazilu s-a lasat cu urale, cu chiuituri. Oricum, as vrea sa subliniez aportul Institutului Cultural Român de acolo, pentru ca fara ajutorul lui, a lui Horia Barna, n-am fi facut absolut nimic. Sunt putini, o mâna de oameni, dar plini de suflet si de iubire. Se vede ca sunt oameni cultivati si dornici sa faca, ceea ce e important. Sper sa recidivam. Am pus pe picioare un fel de plan care sper sa iasa pentru la toamna si pentru coloniile de români din împrejurimi. Trebuie sa traducem „Gaitele“. Ne-am gândit la un spectacol al lui Razvan Mazilu si la aceasta piesa pentru ca publicul de factura aceasta mai degraba coleaza la „Gaitele“ decât la altceva. Si e un spectacol bun, frumos, usor de transportat tehnic, desi distributia e numeroasa. Sper sa avem bani si forta. E foarte bine ca iese teatrul în strainatate pentru ca e unul din produsele românesti de valoare. Nu ti-e rusine sa te duci cu spectacolele noastre pentru ca sunt foarte bune. C.R.: Acum, dupa ce ati luat Premiul pentru întreaga activitate, puteti sa-mi spuneti ce înseamna un actor bun? Ce va face pe dv. sa fiti o actrita atât de buna? D.L.: Aoleu! De mine e vorba? Nu stiu ce înseamna un actor bun. Daca stau în sala la un spectacol si vad un actor pe scena, daca aud o melodie sau pe cineva recitând si mi se face pielea de gaina înseamna ca pot sa mizez pe el. E ceva inefabil pe care nu poti sa nu-l simti. Mi-aduc aminte ca am vazut „Maria Callas“ la „Nottara“. Un baiat a trecut de trei ori dintr-o parte în alta a scenei fara sa scoata o vorba. Nu stiu cum îl cheama, dar în mod sigur baiatul ala e foarte talentat. C.R..: Când v-ati dat seama ca sunteti o artista de valoare?D.L.: Da eu înca nu mi-am dat seama.C.R.: Nu? Pai atunci aveti încredere în noi. D.L.: Am, dar si acum, când intru în scena, mi-e frica. Am niste emotii îngrozitoare pâna intru. Dupa aceea nu ma mai gândesc. Fereasca Dumnezeu sa am despre mine impresia ca sunt o actrita buna, ca atunci sunt terminata definitiv. Cum sa crezi despre tine ca esti foarte bun, infailibil? Ai fi un dobitoc. Daca nu ai îndoieli, nu poti sa rezisti pe scena. Un om sigur de sine, suficient e un prost. C.R.: Bun, aveti îndoieli de fiecare data, dar a fost totusi un moment în cariera când v-ati dat seama ca acesta e destinul, ca fara actorie nu se poate, ca meseria de actrita va e indispensabila?D.L.: Nu stiu. A fost chiar un moment în care am vrut sa ma las de teatru. Era o perioada proasta în care nu jucam, eram la Teatrul Regional. În 1961, când am terminat Institutul, pe Stefan cel Mare, vis-à-vis de stadionul Dinamo, era un cinematograf. Acolo s-a înfiintat un teatru de revista. Organele de partid si de stat au hotarât sa faca si o sectie de teatru pentru culturalizarea regiunii Bucuresti si a regiunii Ilfov. La aceasta sectiune de teatru regizori erau Vlad Mugur si Dinu Cerescu iar în spectacolul de deschidere cu „Tragedia optimista“ jucau Stefan Ciubotarasu, Benedict Dabija, Silviu Stanculescu, Mihai Paladescu, Cornel Dumitras, Jorj Voicu, Dorina Lazar, Vasile Ichim, Rodica Popescu-Bitanescu...C.R.: Erati bine anturata...D.L.: Da, eram o trupa foarte buna si aveam misiunea sa jucam la caminele culturale ca sa culturalizam satele. Grea misie! Lasa dotarile tehnice, dar lumea astepta sa vada Calusarii. Ne întrebau: „da' voi cântati?“ Noua ani au fost foarte grei. La un moment dat, nici macar în spectacolele alea nu mai eram distribuita. Atunci am vrut sa ma las, dar m-a spulberat Dinu Cernescu. M-a zguduit si m-a adus pe caile cele bune. Dupa aceea am trecut la Giulesti. Dar si acum am îndoieli cu mine. Si îti spun foarte deschis: am oarece îndoieli ca sunt în esalonul întâi. Eu nu cred ca voi, criticii, ma puneti pe mine în acelasi rând cu Vali Seciu, Mariana Mihut, Rebengiuc, Iures. Cred ca sunt înapoi o jumatate de pas din punctul vostru de vedere. Eu asa va simt. C.R.: Si aceasta va produce vreo frustrare?D.L: Da. E prima data când o spun. C.R.: Poate pentru ca nu jucati roluri de diva. D.L.: Nu, barbatul meu îmi reprosa totdeauna ca nu am stiut sa-mi gestionez cariera. E o arta. Eu am lasat lucrurile sa vina. N-am tras de ele. Nici macar nu le-am dorit foarte tare ca sa le atrag ca magnetul. Au venit sau n-au venit. Slava Domnului ca au venit si în vremea din urma e bine. De fapt, totdeauna a fost bine. N-am zis degeaba la UNITER ca-i multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a daruit, si bune, si rele. C.R.: De ce? Experientele grele sunt relevante pentru o cariera de actrita? D.L.: Da, pentru ca folosesti trairile respective. E un lucru urât în felul actorului de a percepe realitatea. Îti dau un exemplu. A murit maica-mea. Si era întinsa pe catafalc în casa. A dorit foarte tare ca la Hunedoara, de unde eram noi, sa bata clopotele si sa aiba cor la înmormântare. Stia ca o sa moara. Am gasit în ziar un anunt: „Absolventi de conservator asiguram servicii corale la înmormântari“. I-am sunat si au venit. Erau toti trecuti de 60 de ani. Erau de la Conservator, dar de la Conservatorul Regal. Slujea preotul de la Manastirea Casin si ei cântau. Dar nu prea se potriveau cu popa, asa ca la un moment dat el s-a enervat, s-a întors la ei si le-a zis. „Ba, va luati voi dupa mine sau ma iau eu dupa voi?“. În clipa aia pe mine m-a bufnit râsul. Nu pot sa nu observ, într-un necaz care mi se întâmpla, lucruri pe care dupa aceea sa nu le folosesc la scena. Atât e de afurisita meseria asta! C.R.: Daca înteleg bine, actorul trebuie sa fie cam labil? D.L.: Da, sa aiba disponibilitate. Daca e prea corect nu se întâmpla nimic...C.R.: N-a fost greu pentru un om care vine din Hunedoara, cu bun-simt, corectitudine si onestitate ardelenesti sa intre în jungla vietii artistice bucurestene?D.L.: Regatenii îs mai altfel decât ardelenii, e adevarat. De exemplu, acum facem tot felul de contracte, ne luam tot felul de masuri, cu tot felul de clauze. Mai, Cristina, la mine daca am apucat sa promit un lucru, bat palma si ala este. Din punctul meu de vedere, eu pot sa nu semnez nici un contract. Când am terminat Institutul de Teatru nu era voie sa ramânem în Bucuresti. Trebuia sa plecam în provincie. Asa era legea. Dar pentru ca în promotia noastra erau copii din familii sus-puse, în anul acela s-a putut ramâne în Bucuresti. Numai ca înca din trimestrul al patrulea Fintesteanu ne-a luat pe vreo cinci si ne-a dus la acest teatru regional care se înfiinta. Ne-a prezentat directoarei de acolo, am fost distribuiti. Eu am mers la repartitie în bluza de la spectacol. Când am ajuns, am aflat ca pot sa ramân la National, la Teatrul Tineretului, la „Nottara“, dar nu mi-a trecut o secunda prin cap ca as putea sa ma schimb. Nu aveam nici un contract cu ei, dar ma întelesesem cu oamenii aia. Cum sa plec în alta parte? C.R.: E important pentru un actor sa joace mult? D.L.: Foarte. Orice: si o trecere prin scena. Nu am refuzat niciodata nici un rol. O singura data toti din distributie am refuzat sa lucram cu un regizor. Numai pe scena, stând pe scândurica înveti. Acasa, cu teorii, nu! Din orice rol se învata. Înveti reactia publicului, cum sa mergi, cum sa te înclini, cum sa tii mâinile, cum sa vorbesti. C.R.: Dar nu se întâmpla ca dupa multe spectacole actorul sa se mai si plictiseasca?D.L.: Nu, nu te plictisesti. Zici: „iar spectacolul asta“? Dar dupa prima replica, te agati de unul din sala, de o pereche de ochi si joci pentru aia doi ochi. C.R.: Se întâmpla asta? Vedeti ochii din sala?D.L.: Câteodata. De exemplu, la „Arta conversatiei“, cel mai de succes spectacol pe care l-am jucat eu vreodata. C.R.: Ca numar de reprezentatii.D.L.: Da. 840 în trei stagiuni. Ceva incredibil. Jucam zece zile la rând, matineu si seara în turnee. Ziceam „doamne, mor, mi se face rau daca mai joc“. Si când începea spectacolul, te lua pe sus, era Adriana Trandafir foarte buna, mai erau Florin Zamfirescu, George Banica. N-am mintit niciodata în spectacolul ala. Si am învatat de la actorii batrâni multe lucruri: sa respecti scena, sa respecti publicul. Sigur ca e foarte trist când în sala sunt doisprezece sau cincisprezece oameni. Dar oamenii aceia si-au rupt seara si au venit sa te vada pe tine. Nu poti sa-ti bati joc de ei, sa-i trimiti acasa, ca sunt putini. Actorul Liviu Rozorea spunea - si a preluat-o si Alexa Visarion -, ca fiecare spectacol ar trebui jucat ca si când ar fi ultimul. Nu stii ce ti se întâmpla. În teatrul asta au murit doi actori. Se juca „Orfeu în infern“ cu Silvia Popovici, Florin Piersic, Irina Rachiteanu Sirianu în Lady si Aurel Munteanu în rolul barbatului bolnav si muribund. Era un decor cu un pat sus si o scara. Personajul iesea din camera lui, venea, o admonesta, se rostogolea pe scara si murea. Si într-o seara s-a rostogolit pe scara si a murit de-adevaratelea. În anii ‘70 - ’80, era o actrita, Anca Ledunca. Juca „Nu, nu regret nimic“, Edith Piaf. A spus ultima replica, „Nu, nu regret nimic“, a cazut, a facut congestie cerebrala si a murit la spital în noaptea aceea. Eu am spus: „daca Dumnezeu te iubeste, te ia dintr-odata“. Dar de fiecare data când sunt în avion, ma rog „Doamne, nu acum. E prea urât“. C.R.: E adevarat ca pentru un actor e vital sa joace cu parteneri foarte buni?D.L.: Da, partenerul te face si pe tine mai bun. Niciodata nu m-am simtit mai bine decât într-o zi la radio când jucam cu George Constantin, Toma Caragiu si Ion Marinescu. Stii cum eram? Ca focul si eu pe lânga ei. Îmi pare foarte rau ca nu am apucat sa joc cu George. Tot planuiam noi sa facem ceva si... C.R.: Sunt importante prieteniile între actori?D.L.: Da, pentru transferul de energie, pentru a putea lucra bine. Suntem putini. E pacat sa ne ciuruim între noi. Sigur ca îmi doresc ca Teatrul Odeon sa fie cel mai tare... Dar trebuie sa fie si ceilalti buni, ca sa ai cu cine alerga, sa ai la ce te raporta. C.R.: Dar adversitatile sunt bune?D.L.: Cât timp nu-ti rupi picioarele, da... N-am taiat nimanui craca de sub picioare nici ca actrita, nici ca director. C.R.: Care sunt rolurile favorite?D.L.: Doua roluri cu care am avut mare succes au fost Sânziana Hangan din „Arta conversatiei“ si rolul din „Angela merge mai departe“. La inima mie îmi ramân „Napasta“ si întâlnirea cu Alexa Visarion. C.R.: Atunci jucati un rol tragic. În ultimii ani v-am vazut numai în roluri comice. D.L.: Toate subretele, toate presedintele de CAP, toate tarancile înfipte le-am facut. Am zis totdeauna ca actorii sunt ca fata la bal. Te invita, dansezi; nu te invita, nu dansezi. Si dansezi ce ai; tango, foxtrot, vals.C.R.: Aveti vreo nostalgie, vreun rol visat si neprimit, cum se mai întâmpla? D.L.: As fi vrut sa joc Lady din acest „Orfeu în infern“, care mi-a placut foarte mult, dar cred ca nu eram potrivita pentru rol. C.R.: Cum ati reusit, ca directoare, sa faceti din Odeon cel mai bun teatru din Bucuresti, daca nu cumva din tara? D.L.: Ce se întâmpla cu Odeonul nu e o poveste de doua-trei stagiuni. Se întinde pe zece ani. În ‘96, Alexandru Dabija s-a întors ca director si de atunci am fost si eu adjunct. Deci de 12 ani. De atunci suntem aceiasi oameni, noi doi, aparatul administrativ si mai ales acest sector care este vital, secretariatul literar si relatiile cu publicul: Alina Moldovan, Tamara Susoi, acum Laura Paraschiv. Lor le datorez foarte multe. Apoi s-au perindat si alte fete, ele au crescut multa lume acolo. Când si-au facut mâna, au plecat. În plus, Sandu Dabija a fost deschis totdeauna si a preluat tot felul de alte manifestari decât cele traditionale de teatru. Tin minte ca o data Razvan Mazilu iesea din birou si Dabija mi-a zis: „Ma, noi pe asta nu trebuie sa-l scapam. Hai sa-l angajam“. Si asa s-a si întâmplat. Si ai vazut ce bine a facut teatrului. Pe urma Rodica Mandache îmi spune ca eu am un nas, un fler. Cred ca am un al saselea simt care functioneaza, îmi dau seama când sa mizez pe un proiect, daca e bine sa-l facem sau nu. De exemplu, a venit la mine un domn azi care vrea sa închirieze sala pentru muzica bizantina si care mi-a spus ca e o fundatie care ar dori sa faca opera baroca. Si ceva mie îmi zice ca e bine, asa ca am acceptat. Alternând proiectele, atragi si mai multa lume. C.R.: Eu mi-aduc aminte ,când am venit de la Sibiu odata, dv. ati citit ziarul si tot autobuzul s-a prapadit de râs. D.L.: Oi fi având si eu ceva, dar de unde sa stiu? Fac si eu ca în „Burghezul gentilom“, „fac proza si nu stiu“. Se spune ca odata la Capsa se vorbea de calitatile actorilor si Maria Ventura a spus „dati-mi cartea de telefon“, a citit, începusera sa îi curga lacrimile si toata lumea era tranpusa. Citea niste prostii, dar cu atâta traire, ca te luau fiorii. C.R.: Lucram la „Proezia“ si, la filmare, Alexandru Darie a spus: „astia toti sunt actori buni. Pocnesti din degete si îti plâng pe loc“. D.L.: Dar sa stii ca nu e asa usor. Daca nu esti pus în situatia dramatica, nu poti sa te gândesti ca-ti moare toata familia si te buseste plânsul. Îti trebuie un soi de concentrare care sa declanseze. Nu-i o chestie mecanica. Important e sa-l faci pe cel din sala sa plânga. Fintesteanu asa ne învata: nu plângeti voi pe scena, ca-l eliberati pe spectator, lasati-l pe el sa plânga. Suntem niste creaturi pline de contradictii, câteodata ticalosi, câteodata sublimi... C.R.: Directoarea Dorina Lazar e a dracului? D.L.: Eu zic ca nu. Dar le cer oamenilor sa fie foarte credinciosi teatrului, sa munceasca mult. Le cer sa gândeasca, sa nu astepte de la mine sa le spun ce sa faca. Le cer sa iubeasca locul asta. Eu îl iubesc foarte tare. Si le interzic celor din teatru sa-mi spuna „doamna directoare“. Sunt cea mai veche în teatrul asta. La anul se fac 40 de ani de când sunt la Odeon. Am un recuziter pe care-l stiu de când s-a nascut. Si acum e om adult. Le-am zis tuturor: „mie sa-mi ziceti ca si pâna acum, doamna Dorina, ca daca nu o sa mai fiu directoare poate îmi cade greu“. Pot sa jur cu mâna pe inima ca nu m-am împotrivit niciodata când un regizor mi-a propus oameni din teatru în distributie, indiferent daca existau animozitati între mine si persoana respectiva. Sunt putini si animozitatile sunt pasagere. Toti regizorii pot spune cât de pisaloaga sunt sa aleaga oameni din teatru. Pentru ca mi se pare important ca ei sa lucreze. E adevarat ca acum lucrurile s-au mai schimbat. Oamenii din teatru doresc sa fie liberi ca sa poata merge la telenovele si la seriale. C.R.: Aveti o nepotica de trei ani. E mândra ca bunica ei e directoarea Odeonului?D.L.: I-am zis fiicei mele ca daca vrea, eu renunt la teatru si stau cu nepotica. Si mi-a raspuns: „da, creste, ne întoarce spatele si tu suferi. Si pentru ea e mai important ca tu sa fii în teatru, ca o sa fie mândra ca are bunica artista“. Acum doreste sa ma duc acolo sa facem teatru de papusi, cu povesti, cu întâmplari... C.R.: Nu ati avut ambitia sa va faceti fata artista, ca atâtia alti actori?D.L.: Tot îi povesteam eu barbatului meu ce mult m-a impresionat mirosul de mucava de la niste decoruri. La Hunedoara erau niste decoruri la Teatrul Muncitoresc si o capita. Si paiele alea lipite aveau un miros anume. Îl am si în ziua de azi în nari. Eu i-am povestit si el mi-a spus odata sa nu-mi duc copilul la teatru sa-i miroasa si lui a mucava. Lasa, ca nu trebuie sa faca teatru. Desi el era mândru de mine si de ce faceam. Era om destept, era ziarist. Ba facuse în tinerete si cronica de teatru. Din fericire, fata mea a facut Filologie. A vrut din clasa a cincea sa faca Franceza si aia a si facut.C.R.: De ce „din fericire“?D.L.: Pentru ca e o meserie foarte dificila. Daca esti în primul etalon, e foarte bine. Daca esti mai spre coada, esti frustrat tot timpul pentru ca niciodata nu o sa credem ca în noi e neputinta. Totdeauna o sa zicem ca nu avem bafta, ca „directorul e al dracului si nu ma distribuie, uite la ala ce dobitoc este, eu as putea sa fac asta mai bine“. C.R.: Cum se explica faptul ca jucati si la Afrim, si la Dabija, la regizori de toate vârstele, generatiile si felurile de teatru? D.L.: Eu nu m-am bagat în fata niciodata. Sunt un actor foarte cuminte. Ai fi uimita daca ai sti cât de ascultatoare si de umila sunt. Uneori asta îmi cauzeaza la postul de director pentru ca nu am atâta autoritate ca sa spun unui regizor sau unui scenograf „gata domnule, eu sunt producatorul, eu platesc, chestia asta nu o faci“. Nu, pentru ca am complexul actor-regizor. O fi având ceva în cap, nu pot sa-i retez ideea. Repetam „Gaitele“ si Dabija lucra si eu ziceam: „da, da, mai facem o data“. Pavel Bartos era proaspat angajat în teatru si-mi spunea: „doamna Dorina, dar ce ascultatoare sunteti! D-apai sunteti directoare“. „Mai, prostule, ce legatura are una cu alta, aici sunt o actrita care trebuie sa asculte de domn’ profesor“. C.R.: Asa e relatia între regizor si actrita?D.L.: Vai ce rau îmi pare ca nu ai asistat la repetitie cu Radu Afrim. Sa vezi cum spala podelele cu mine: „Taiem asta, ca nu sunteti în stare s-o faceti“. C.R.: Si nu ripostati?D.L.: Niciodata nu am ripostat. C.R.: Vreun regret?D.L.: Da, sunt foarte trista ca revolutia a veni asa de târziu pentru mine. Pentru ca ar fi fost multe posibilitati de facut o cariera internationala. Poate ca as fi avut aceasta sansa.