Închisi în Turn la Tg. Mures
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura spectacolului » adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
„De o buna bucata de vreme, hai, nu o bucata, o bucatica, în teatrul românesc pentru a defini orice miscare, orice initiativa care nu este încadrata sau scapa de controlul sistemului institutionalizat se folosesc aceste doua cuvinte: alternativ sau independent. Prin ele se încearca a nota sau clasifica în vreun fel tot ceea ce nu corespunde unui mod stiut de vechii sau mai noii practicanti ai acestui joc pe care îl numim teatru“. Asa suna începutul programului estetic al Teatrului 74, de o suta de locuri, din Turnul Cetatii de la Târgu Mures. Compania îsi afirma imediat statutul independent si alternativ. „Cuvântul alternativ înseamna a-ti schimba sensul si intensitatea la perioade regulate. Înseamna posibilitatea de a alege între doua solutii sau situatii care se exclud. (…) Independenta se capata în raport cu un sistem care impune regula. Greutatea este aceea ca trebuie sa înlocuiesti regulile existente cu regulile tale care pot fi începutul unui alt sistem, al unei alte structuri. Si atunci, descoperi ca a fi liber, a fi independent e un act îngrozitor, crud pentru ca aceasta înseamna asumare, onoare, morala. A fi independent este ceva cumplit. Pentru ca nu mai ai pe cine sa înjuri desi ar mai fi o varianta: pe tine însuti. Sunt multe de spus si se spun multe. Sunt multe de facut si se fac putine. Dar cu toate astea sau împotriva, independentii îsi fac cu greu un drum, încearca sa se defineasca. Pâna la o miscare independenta sau alternativa care tine de o forma estetica si de un vector de directie coerent mai e mult. Asta e.“ Absolut adevarat, teatrul independent este înca destul de firav în România. Dar în peisajul sau rarefiat, Teatru 74, într-o scurta existenta de cinci ani, si-a câstigat un loc definit.
De ce definit?
Pentru ca, spre deosebire de cele câteva teatre din România, lucreaza cam cu aceeasi trupa de actori valorosi (dintre care îi citez deocamdata doar pe Monica Ristea si Nicu Mihoc). Pentru ca, spre deosebire de alte companii independente, are un spatiu propriu – si înca unul foarte frumos, la Turnul Cetatii din Târgu Mures –, iar aceasta da individualitate oricarui teatru. Pentru ca asemenea companiilor independente de valoare întelege sa se defineasca prin texte noi, cu si despre omul secolului XXI, pornind de la o observatie esentiala: „În stagiunile din urma, teatrul românesc manifesta un interes sporit fata de Noua Dramaturgie. Cu toate acestea, ponderea pieselor noi în repertoriile noastre nu depaseste 7-8 la suta, în vreme ce în tarile europene ea se situeaza în jurul cifrei de 50 la suta. În tentativa lor de înnoire repertoriala, regizorii români, directorii de teatre si secretariatele literare se confrunta cu o lipsa cronica de informatii privind evolutiile pe care le-a parcurs în ultimele trei-patru decenii dramaturgia lumii. Prin urmare, ele nu comanda traducerea de piese noi, fiindca nu le cunosc si nu le cunosc fiindca acestea nu sunt traduse. De ce dramaturgie noua? Piesele noi abordeaza o tematica de mare interes pentru omul zilelor noastre, într-un limbaj si într-o maniera ce concorda cu sensibilitatea contemporana, cu mentalul contemporan. Ele ne confrunta adeseori cu probleme considerate înca tabú pe scenele românesti, fie ca e vorba de probleme ale unor minoritati (etnice, sexuale, religioase), fie ca e vorba de probleme în mod constant trecute sub tacere ale oricaruia dintre noi“. Criteriile oferite de Teatru 74 sunt întru totul valide: „Prezenta din ce în ce mai consistenta a acestor autori pe scenele noastre ar contribui în mod decisiv nu numai la înnoirea mijloacelor de exprimare, ci, prin impactul asupra publicului, în special la cel tânar, ar putea influenta într-o masura deloc neglijabila evolutia mentalitatilor contribuind la înlaturarea unor prejudecati, la cultivarea respectului pentru diferente, la întelegerea unora dintre valorile fundamentale ale lumii de astazi. Totodata, programul vine în întâmpinarea cererii din ce în ce mai insistente de texte noi, asa cum se manifesta ea la noua generatie de regizori si actori români“ – este argumentul forte, imbatabil al Teatrului 74.
„Blockout“
Cu acest program estetic si cu cele trei-patru premiere pe an, compania din Târgu Mures e din ce în ce mai prezenta pe scena independentilor. „Edmont“ de David Mamet, în regia lui Cristi Juncu, „Geniul crimei“ de George F. Walker, în regia lui Theodor Cristian Popescu sunt doua dintre exemplele cele mai cunoscute. Ultima premiera este „Blockout“ (tiltlul original: „I Dream Before I Take the Stand“) de Arlene Hutton, în regia lui Adrian Iclenzan si interpretarea Mihaelei Mihai si a lui Catalin Mîndru.
Cu început si sfârsit nedeslusite, spectacolul nu are, în mod voit, coperti. La debut, nu se precizeaza datele situatiei; la final, nu avem nici o explicatie în plus. Montarea e conceputa ca un decupaj-instant dintr-o scena de gen. În cazul acesta, o ancheta la politie. Acelasi set de raspunsuri si întrebari nu neutre, ci bine dirijate se repeta la infinit, în calupuri usor modificate de la un moment la altul, în ceea ce pare un upgrade al sistemului inchizitional. Pesemne unul dintre cele doua personaje, fata, a facut plângere ca fusese agresata de un barbat necunoscut, pe când trecea prin parc, dimineata, spre serviciu. Iar politia încearca „sa afle adevarul“. Anchetatorul actioneaza ca un paianjen care si-a prins musca si o încolaceste încet-încet, anesteziindu-i cu picatura simturile. Cinic, fara empatie, fara emotie, fara izbucniri, omul legii se face reprezentantul unui sistem de tusa kafkiana, care functioneaza imbatabil. El detine reteta, el conduce discutia, el (Catalin Mîndru) face majoritatea miscarilor si gesturilor. Ea sta neclintita pe scaun si fabrica declaratiile manipulate de el: a iesit uda pe par (i.e. sexi), poarta fusta negru cu rosu fara captuseala (desi e vara), era într-un fel de maieu (deci mulat), cu o brosa si lenjerie neagra. Ce mai, era provocatoare în conceptia procuratorului-mascul. Avea buzele si unghiile facute, deci îsi cauta violul cu lumânarea. Întrebarile conduc si se opresc exact unde trebuie pentru a învinovati. Spectacolul dureaza cincizeci de minute si, desi ritmul e lent, capteaza publicul neîntrerupt. Anchetatorul se concentreaza exact pe detaliile care trebuie pentru a construi viziunea care trebuie. Fara ca aceia ce o aplica sa îi perceapa intentia, legea nu garanteaza adevarul; ba chiar devine periculoasa. Cât de fragile sunt drepturile si libertatea individului, mai ales când individul e o femeie! – spre concluzia aceasta converge demonstratia autoarei.
În decorul redus la un scaun si o lampa, piesa se termina luând aceeasi scena de la început: victima nu are nici o iesire. Fara artificii si efecte regizorale, lui Adrian Iclenzan îi reuseste un spectacol simplu si percutant, de stare. Recte, cu actorie impecabila. Cu sugestii esentializate, regia rafineaza interpretarea si ritmul, creste si descreste tensiunea, imprima, atenta la conservarea ambiguitatii si a suspansului, dominanta psihologica a fiecarei scene. Trebuie salutata din capul locului interpretarea celor doi actori. Catalin Mîndru, anchetator deloc simpatic, repeta la infinit, calm, infailibil, la limita agresiunii psihice, a manipularii si torturii nervoase, aceleasi întrebari cu modificari nesemnificative. Difera doar tensiunea, gradul de disconfort si de umilire. Actorul construieste subtil hartuirea psihica adaugând infinitezimal câte un minielement la fiecare calup de întrebari repetate. Cei doi interpreti fac gesturi în pandant: la început, ea îsi freaca usor, timid, mâinile. La sfârsit, aproape si le frânge. Trecerea se face gradat, dar gradatia e imperceptibila. Într-o prima instanta, el pare chiar bonom, apoi din ce în ce mai insinuant. La început, e îndatoritor si politicos. Spre sfârsit, fumeaza si îi da fetei fumul în fata. Totul se joaca pe finete. Interlop comic, pampalau, incendiator ad-hoc în „Geniul crimei“, Catalin Mîndru e aici un politist profi, machiavelic, artist al presiunii psihologice. Partenera, Mihaela Mihai, cu joc extrem de modern, minimalist, discret, cu profunzimile, decenta si firescul omului educat, joaca o victima inteligenta, rezonabila, încrezatoare în temeinicia anchetei, dornica sa faca tot ce poate pentru aflarea adevarului. Finetea actritei e cuceritoare, ca si feminitatea asumat discreta, pe care o impune personajului, femeie-soricel cu ochelari, pe a carei pudoare mizeaza anchetatorul ca sa faca presiuni.
De acord, „Blockout“ nu e o capodopera a adâncimilor metafizice sau a investigatiei sociale. Dar, pentru ce e – si anume o scena de gen -, arata ca o montare impecabil realizata.