Intelectualii si politica (partea II)
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura dezbaterii »
Autor:
Pot fi intelectualii implicati în politica fara a fi suspectati de oportunism, fara a pierde cursa din start si fara a se trezi protagonistii sau declansatorii unor situatii penibile? Aveti un exemplu de succes? Care intelectuali comentatori ai faptului politic vi se par cei mai credibili? Dar cei mai influenti? Mai exista o „unica alegere buna“ pentru intelectuali, o singura tabara luminata si democratica, precum la începutul anilor '90? Cum vedeti militantismul de tip Traian Ungureanu? Îsi decredibilizeaza emitatorul? Sau, dimpotriva, trebuie apreciat curajul unui intelectual de a-si paria verosimilitatea pe cartea unui personaj în care crede? Care este diferenta dintre o activitate de acest tip si o activitate similara desfasurata în context prerevolutionar? Sunteti pentru o implicare „partinica“ a intelectualilor (sustinerea directa a unui partid sau om politic) sau pentru una teoretica, limitata la principii si contexte? CATALIN STURZA, MIHAI IOVANEL
Vremea credulilor
BOGDAN SUCEAVA
Un observator din afara vietii politice românesti ar avea dificultati sa nu remarce cât de multa pasiune pun unii dintre intelectualii contemporani în sustinerea unor politicieni. Pasiunea e ca un fel de tornada care învaluie gândirea, o ridica dezradacinata catre înalturi si o plaseaza în cele mai neasteptate locuri, de-a lungul unor fire de argument izvoditoare de silogisme produse cu efort.
Oare ei stiu? Unii dintre intelectualii care se produc cu regularitate pe canalele mass-media ale patriei sunt gata sa îsi parieze întreaga credibilitate, toata buna credinta, întru sustinerea unui nume, si asta înainte de a vedea la lucru persoana respectiva. Numai asa, pe baza de intuitie, sunt gata sa jure ca X e baiat bun. Prin teritoriul acesta trece frontiera dintre credulitate, naivitate si oportunism, asa ca niciodata nu poti fi sigur de care parte a granitei cade fiecare dintre iesiri, fiecare dintre sustineri.
Am fi putut crede ca rostul cel dintâi al unui intelectual ar fi sa se îndoiasca, sa pastreze fata de subiectul lui de reflectie o distanta critica, luciditate si ironie, viziune si flexibilitate, adica tot soiul de urme oneste ale ratiunii. Dar iata ca nu e asa. În vremurile noastre, ultimele tresariri ale romantismului fac ca inimile sa se daruiasca pe de-a-ntregul. Nu rareori vedem artisti sustinând fara vreo urma de îndoiala câte un om politic, gata sa jure ori sa cânte pentru câte un salvator al natiei. La câti salvatori au rasarit dupa 1990 pe malurile Dâmbovitei, aceasta tara ar fi trebuit demult sa se înalte la ceruri.
Lasând gluma la o parte, nu as putea fi niciodata de acord cu cineva, om politic sau ba, decât punct cu punct, reflectând asupra fiecarei afirmatii. Cu una dintre ele poate as fi de acord, cu alta poate nu, dintr-un set de optiuni pe care m-as astepta ca omul politic sa le prezinte cu claritate si coerenta. Vad fiecare dintre afirmatii descompusa în atomi logici, si de fiecare data simt nevoia sa reflectez cu care dintre aceste particule de viziune politica sunt de acord. Nu nazuiesc sa fiu reprezentat integral de vreun om politic. În schimb, nu as putea considera niciodata drept serios vreun om politic care îsi schimba punctul de vedere de azi pe mâine.
De fapt, recunosc ca nu sunt prea iertator: cum vad pe câte unul ca a produs o schimbare de girueta lui convenabila, îl tin minte si nu-mi imaginez în ce conditii l-as mai putea vota. Nu admit sa-mi suspend spiritul critic fata de nimeni, indiferent cât de mult ar insista politicianul respectiv sa mi se prezinte drept util, salvator, imaculat si inspirat. Nu tine. Cel putin pentru mine, pentru ceea ce cred eu, nu tine. În unele situatii, când omul politic respectiv ma intereseaza, îi citesc atent declaratiile, îi studiez gramatica, precum si capacitatea de a nuanta, cu eventuala deschidere spre posibila minciuna sau spre potentiala obturare a adevarului.
Nu pot sa-i înteleg pe cei care spun: am încredere în X, el e omul potrivit la locul potrivit. Stai asa, venerabile, îti vine sa le spui, a gresit el Napoleon în multe chestiuni, daramite ai nostri, care numai stofa de conducatori de osti n-au, cum sa nu greseasca? Nu ar fi mai simplu sa spui ca esti de acord cu 95% din ceea ce spune X? Nu ar fi mai simplu sa spui ca esti de acord cu X asupra unei anumite probleme, adica cea care este în dezbatere, fara a-ti darui inima pentru totdeauna?
Si mai e ceva. Nu prea cred în coincidente. Adica eu nu cred ca intelectualul Y, care se întâmpla sa fie platit de X, e deodata de aceeasi parere cu X asupra chestiunilor ardente ale zilei. Pur si simplu nu se poate asa ceva, ar fi prea frumos sa avem de-a face cu asemenea convergente de opinii.
Suspiciunea de oportunism este, în asemenea cazuri, cât se poate de legitima, si chiar nu stiu de ce oportunismul de azi n-ar fi la fel de respingator ca oportunismul dintotdeauna, cel din anii cincizeci sau din anii optzeci, de exemplu. Un intelectual care îsi suprima disponibilitatea de a se distanta critic de subiectul reflectiei lui e ca un tren stationat pentru totdeauna pe o linie moarta. O situatie pe care o înteleg cu atât mai putin cu cât margineste o libertate cucerita greu, acum doua decenii.
Suporteri si jucatori
GABRIELA ADAMESTEANU
Pot fi intelectualii implicati în politica fara a pierde cursa din start?
Faptul ca anumiti intelectuali sunt suspectati de oportunism nu însemna deloc ca si sunt oportunisti; mai ales la noi, unde toata lumea acuza fara probe. Dar oportunistii se vad cu ochiul liber, sunt cei care se schimba de la un patron la altul, de la un discurs la altul. Politica nu este un film cu happy-end, cursa o pierd si politicienii, dar'mite intelectualii; iar situatiile penibile fac parte din viata, nu sunt doar apanajul intelectualilor.
Intelectualii care se implica onest în politica nu o fac pentru avantaje si, ca atare, nici nu le obtin: ei cad de fraieri, locuiesc în aceleasi case, traiesc din salarii sau pensii, în timp ce în jurul lor se fac cariere politice, se aduna averi mai mari si mai mici, se fac case peste case, se obtin posturi înalte pentru familii întregi. Deci în ceea ce îi priveste, nu putem vorbi despre succesul lor personal.
Putem vorbi, în mare, despre succesul ideii pentru care s-au implicat. Si în aceasta acceptiune am destule exemple: de la Radu Filipescu, ce s-a implicat cu riscul vietii în ideea de libertate si iata ca azi suntem si noi liberi, pâna la cei care acum încearca acum sa apere Bucurestiul de o demolare la fel de criminala ca cea din timpul lui Ceausescu si au tot mai multi adepti. Si nu as vrea sa îi uit pe Ana Blandiana si pe Romulus Rusan, care au cules atâtea suspiciuni si reprosuri, dar au construit Memorialul de la Sighet, deocamdata singura institutie în amintirea victimelor comunismului. Chiar sustinerea lui Emil Constantinescu, mult ironizata de „o alta parte a presei“ si de multi intelectuali, mai ales de cei cu simpatii pediste, a fost, totusi, o optiune de succes pentru România: atunci România a fost decis întoarsa spre Vest, mineriadele oprite, însanatosit sistemul bancar.
Cei mai credibili? Cei mai influenti?
Nu mai citesc comentarii politice, toate ma plictisesc, într-o masura mai mare sau mai mica. Poate si pentru ca acum cunosc personajele, interesele, orbirile si am alta perspectiva asupra entuziasmelor.
Unica alegere buna?
Evident ca nu. Dar nu trebuie sa o regretam; eram tentata sa spun ca polarizarea din anii '90 se datora unui început de viata politica. Dar si acum exista o fractura între adeptii presedintelui Basescu si cei care îl detesta / îl critica. Numai ca pe acest subiect taberele de altadata s-au cam amestecat. Iar societatea franceza este la fel de taiata în doua între sustinatorii si adversarii presedintelui Sarkozy, ce sa mai spunem despre Statele Unite si presedintele Bush.
Militantisme? Înainte, dupa 1989.
Cred ca va referiti la articolele politice ale lui Traian Ungureanu atunci când vorbiti despre militantism, nu? Eu nu citesc acum articole politice, v-am spus. Dar, desi eu îl invitasem pe Traian Ungureanu sa scrie la „22“ (cronica sportiva) si îi admiram talentul stilistic, mi-am dat seama, la un moment dat, ca în multe privinte aveam optiuni diferite si nu l-am mai citit. Asa ca habar n-am ce si cum militeaza. În context prerevolutionar nu puteai scrie comentarii politice decât la Europa Libera; din tara puteai scrie scrisori, dar era mult mai riscant. În epoca noastra, daca imaginea presedintelui Basescu se va degrada în opinia publica, va fi nevoie de un soi de curaj al sustinatorilor lui, pentru ca la noi deseori se încearca îngroparea curtenilor alaturi de regii morti.
Mi s-ar parea normal ca o eticheta politica sa nu devina un dosar politic, la fel cum am avut noi în comunism. Desi este oarecum vorba despre altceva, tin sa spun ca m-a impresionat neplacut faptul ca romanul lui Eugen Uricaru nu a mai fost comentat pentru ca nu a mai fost citit, dupa scandalul legat de CNSAS. Lucrurile ar trebui despartite, vinovatia din viata (exista, nu exista) nu trebuie transferata în arta, asupra cartilor. Uneori vad comportamente din perioada „de trista amintire“ si mereu îmi spun ca cei care au facut „compromisuri“ în comunism aveau macar justificarea unor constrângeri, a lipsei de speranta. Compromisurile de acum, de toate felurile, se fac doar sub constrângerea banului, a interesului. Traim de fapt aceleasi experiente.
Partinici sau teoretici?
Cred ca fiecare este liber sa faca ce vrea, iar libertatea are destule riscuri.
Clerici si formisti
VALENTIN PROTOPOPESCU
Voi raspunde „globalist“, în „bloc“, la toate întrebarile, de altfel cu inteligenta si grija pentru detaliu formulate de catre membrii redactiei revistei „Cultura“. Procedez asa pentru ca ele se leaga structural, încercând sa creioneze un fundal care sa faca mai coerent orice raspuns la chestiunea „intelectualii si politica“.
Nu cred ca la noi, astazi, un intelectual care intervine în jocul politic, activ, ca actor, ori pasiv, în calitate de consilier, indiferent de care parte, mai poate fi naiv, adica idealist. Toti cei care pledeaza pentru una sau alta dintre taberele momentului sunt puternic interesati, iar motivatia lor este una „fomista“: vor ceva, dregatorie, salariu, imagine, vila, secretara si sofer, aclamatiile multimii, tocirea pe sticla televizorului etc.
În harmalaia generala diferentele se estompeaza, iar buna-cuviinta si ratiunea retorica fac loc nesimtirii dezinvolte si delirului scandat. Între Traian Ungureanu si Adrian Paunescu nu pot opta, caci amândoi fac acelasi lucru, cu diferenta ca ultimul este veteran, iar primul e boboc; cu deosebirea ca poetul este un personaj politic consacrat în mai multe legislaturi, iar eseistul a evoluat pâna acum doar ca sfatuitor si „avocat“ public. Oricum, datorita alegerilor facute, cei doi înceteaza sa mai fie intelectuali, adica spirite independente, degenerând în banali lefegii ai puterii. Nu cred ca TRU este atât de inocent încât sa-si permita luxul unei sustineri radicale acordate actualului locatar de la Cotroceni. De altfel, calibrul argumentelor pe care le foloseste spre a-si credita favoritul spune totul despre sinceritatea partizanatului sau. Când scrie despre fotbal, acesta este „zeu“, când vorbeste despre politic, el devine „plebeu“.
Ca urmare, probabil ca mai sanatos ar fi ca intelectualii sa-si vada de profesiunile lor (universitari, cercetatori, jurnalisti, artisti etc.), si asta pentru ca „Luminile“ s-au cam dus, iar natiunea prezentului nu mai crede în misiunea salvatoare a clericilor – ca în veacurile XIX si XX. Esecurile grandioase ale unor intelectuali români de calibru, deveniti stersi consilieri ai actorilor politici de dupa Revolutie, demonstreaza ca locul intelectualilor nu este pe scena politica – decât daca vor cu orice pret sa se autodiscrediteze; cazul consilierului de taina Dan Pavel mi se pare simptomatic pentru dispretul fata de propria conditie de intelectual, dar si pentru pasiunea fata de ideea de vila, piscina, limuzina.
Cât despre asa-zisii nostri analisti politici, ei nu sunt intelectuali, ci niste politicieni ratati, cu un IQ peste media parlamentarilor obisnuiti, dar nu suficient edificati moral astfel încât sa integreze diferenta între functia de „mercenar“ si cea de „formator nemanipulator de opinie“.
Jocul cu chibrituri
„Il ne faut pas laisser les intellectuels jouer avec les allumettes“ (Jacques Prevert)
Intelectualii nu sunt doar oameni de cultura. Ei sunt oameni de cultura implicati în viata societatii. De când exista notiunea de intelectual (dupa stiinta mea, din timpul afacerii Dreyfuss - prezenta intelectualilor în lume fiind însa rodul „luminatului“ secol al XVIII-lea), aceasta a avut o puternica consonanta social-politica. Nu poti sa fii intelectual rezumându-te la o viata dedicata eruditiei.
Credinta ca intelectualii au ceva de spus în chestiunile politicii este justificata, cred eu, de doua stari de fapt. Mai întâi, democratia, în întelesul ei etimologic, de guvernare a poporului, nu are cum sa functioneze bine. E nevoie, vrem, nu vrem, de specialisti si de elite pentru a putea asigura eficacitatea si coerenta actului de guvernare. În al doilea rând, complexitatea problematicilor vietii politice moderne face imposibila guvernarea fara reflectia serioasa pe care doar intelectualii o pot oferi.
Iata niste argumente destul de serioase pentru a raspunde pozitiv întrebarii daca avem nevoie de intelectuali în politica.
De ce sa nu îi lasam, totusi, pe intelectuali sa se joace cu chibriturile? Motto-ul ales de mine din Jacques Prevert se bazeaza pe experienta secolelor XIX-XX, epoca în care intelectualii s-au jucat cu chibriturile, s-au jucat cu ideile, s-au jucat cu vietile oamenilor si, nu în ultimul rând, cu viitorul lor.
Faptul ca s-au jucat cu ideile si vietile oamenilor nu îi distinge prea mult pe intelectuali de ceilalti manipulatori ai puterii din istorie. Însa intelectualii au avut pretentia de a se juca cu viitorul. Pâna la ei, viitorul era lasat în seama lui Dumnezeu, Cel care tine în mâna destinele istoriei; de la ei, viitorul a fost lasat în seama unei zeitati noi, numita Ratiune. Si cum aceasta zeita noua, ca orice alta divinitate, nu se ocupa direct de politica, grija viitorului a fost încredintata teologilor acestei noi divinitati: intelectualii.
Lucrurile nu mai stau, în prezent, astfel. Aventurile „rationaliste“ (a se citi „teocratice“) ale iluministilor si ale lui Robespierre au fost sortite din primul moment esecului. Etapa a doua a fost cea a proiectului comunist, care a încercat sa planifice viitorul lumii.
Nimic nu a fost mai teribil, nimic nu a putut marca mai negativ imaginea intelectualilor decât nebunia comunista. Proiect început între rafturile unor biblioteci, rezultat al frustrarilor unor intelectuali precum Marx sau Engels, ciuma comunista a nenorocit secolul XX continuând sa faca ravagii si în secolul XXI. Aceasta cu ajutorul tradarii si orbirii celei mai mari parti a intelectualilor, fenomen care se repeta îngrijorator chiar si în timpurile noastre. Comunismul este opera intelectualilor sau efectul închiderii ochilor acestora.
Iar comunismul nu este deloc un capitol epuizat în istorie. El se manifesta în continuare, cu violenta si barbarie, în Tibetul ocupat de chinezi, în China, în Coreea de Nord, în Cuba, Venezuela, Libia sau Brazilia. El spala creierele pe mai departe cu ajutorul a zeci- sute de organizatii nonguvernamentale „bine intentionate“, a formatorilor de opinie „umanisti“ si a unor legiuni de intelectuali bine intentionati, care cred sincer ca aceasta lume poate sa devina un soi de paradis.
Fiara comunista a fost de la bun început o fiara intelectuala. Este o iluzie, o ispitire demonica aceea a confundarii comunismului cu dictatura proletariatului. A crede ca nebunia comunista a fost rodul unor analfabeti este o falsa iluzie. Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, Buharin, Gramsci, Fidel Castro, Che Guevara erau intelectuali. Ceausescu si alti lideri comunisti pe care, prea usor, îi consideram analfabeti erau de fapt „premiantii“ scolilor întemeiate de intelectualii mentionati mai sus, fiind produse ale unui dogmatism intelectual.
Subtilitatile neo-comuniste sunt si ele productii intelectuale. Locurile în care neomarxistii îsi rumega planurile si îsi „postmodernizeaza“ dogmele sunt universitatile si presa culturala, si nu fabricile sau sindicatele noului proletariat.
Si atunci apare problema: daca, pe de o parte, avem nevoie de intelectuali, garantie a specializarii si a culturii orientate spre societate, ce ne facem cu acei intelectuali (majoritatea) care au ales sa mearga pe drumul batatorit cu bune intentii al stângii?
Intelectualii care nu sunt de stânga sunt o minoritate, multi dintre ei fiind de fapt comunisti treziti la realitate, precum Jean Francois Revel sau precum neoconservatorii americani.
Solutia este, cred eu, o trezire a intelectualilor prin asumarea critica a punctelor de vedere avute pâna în acest moment, prin asumarea smerita a partii de vina a dramelor istoriei si prin cautarea sincera a adevarului, nu a necesitatii; a libertatii si nu a egalitatii.
Implicarea ca necesitate
REMUS CERNEA
www.humanism.ro
Pot fi intelectualii implicati în politica fara a pierde cursa din start?
Nu sunt sigur ca întrebarile sunt puse bine. Intuiesc o serie de presupozitii implicite în aceste întrebari cu care nu sunt de acord.
Prima presupozitie pe care o resping este aceea ca politica ar fi prin excelenta un domeniu al unor oameni cu abilitati intelectuale si culturale relativ modeste, iar daca o persoana considerata a fi un „intelectual veritabil“ ar încerca sa se implice în politica ar risca din start oprobriul public.
În principiu, politica este deschisa oricarei persoane, indiferent de educatia sau capacitatile sale intelectuale. De dorit ar fi, desigur, ca politicienii sa aiba o buna educatie politica si cunoastere a lucrurilor si a oamenilor, dar, în acelasi timp, sa intre în politica pentru promovarea unor principii sau a unor idealuri politice.
Oricum, intrarea „intelectualilor“ în politica si sansa de a schimba ceva substantial este redusa în mod dramatic de prevederile extrem de restrictive ale legilor electorale românesti. O analiza pe acest subiect, intitulata „Reforma clasei politice din România este aproape imposibila în conditiile actuale“, am publicat la adresa http://www.rocultura.ro/?p=69.
Cred ca în situatia actuala grava din România întrebarea momentului este: pot cetatenii, fie ei intelectuali sau nu, sa intre în politica?
Cei mai credibili? Cei mai influenti?
Voi mentiona o lista de comentatori, fie ei considerati intelectuali sau nu, care ma fac de regula sa îi urmaresc cu atentie: Cristian Pârvulescu, Mircea Dinescu, Mircea Badea, Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu, Valentin Stan, Robert Turcescu.
În spatiul public românesc apar doar sporadic dezbateri intelectuale de tinuta. Atât din cauza numarului mic, în România, de persoane capabile sa articuleze un discurs de buna calitate pe indiferent ce tema culturala, cât si din pricina interesului oricum scazut al presei generaliste fata de subiecte stiintifice si culturale. Parem a fi prea mult absorbiti prin presa de subiecte derizorii si de dezbateri politice sterile pentru a mai articula sau audia discursuri sau dezbateri de substanta.
Trebuie însa spus ca în ultimii ani calitatea dezbaterilor politice a crescut în mod vizibil. Dar acest lucru se datoreaza televiziunilor, îndeosebi celor profilate pe subiecte politice; nu e meritul politicienilor si nici al agendei lor prea putin conectata la necesitatile actuale de dezvoltare a României.
Unica alegere buna?
Nu... Si nici nu este bine sa existe „o singura tabara buna“. De altfel, ideea care a stat la baza coalitiei intelectualilor din anii ‘90 s-a dovedit a fi mai degraba un mit, si anume acela ca tot raul s-a adunat în gruparea politica aparuta în jurul lui Ion Iliescu. Asta i-a facut pe multi sa fie orbi sau sa ignore alte numeroase si grave simptome ale maladiilor care macina firava democratie româneasca. Iar guvernarile „de dreapta“ au adus la rândul lor deservicii majore democratiei din România, comparabile ca amploare cu cele ale guvernarilor Iliescu. Diferente si nuante exista, desigur, dar marasmul politic general din momentul de fata este produsul deopotriva al celor pro sau anti Iliescu. Acele reforme cu consecinte care s-au simtit pe ici pe colo si cu jumatate de masura sunt rezultatul mai degraba al presiunilor externe si al semnalelor dinspre societatea civila decât al unei dorinte si abilitati de reformare a politicienilor autohtoni.
Militantisme? Înainte, dupa 1989
E dreptul fiecaruia sa sustina pe cine doreste. Nu cred ca trebuie respinsa din start posibilitatea ca orice persoana sa sustina, în maniera în care doreste, un partid sau un om politic. Este la fel de legitim ca altii sa ridice obiectii fata de laudele aduse de Traian Ungureanu lui Traian Basescu. Asa functioneaza democratia, care este rezultatul unor controverse continue între puncte de vedere sau interese diferite...
Sunt de parere ca acei intelectuali care au sustinut activ un regim totalitar au o culpa morala. Însa aceasta culpa trebuie judecata de la caz la caz. Este important sa cunoastem si sa încercam sa întelegem trecutul comunist, de aceea accesul la dosarele Securitatii este extrem de important.
Sa nu facem însa abstractie de faptul ca România nu este prima tara care trece de la totalitarism la democratie. Germania postnazista, spre exemplu, care avea numerosi cetateni implicati anterior în guvernarea si în crimele lui Hitler, a reusit totusi sa devina o democratie asumându-si acel trecut, condamnând ororile regimului, tragând însa o linie si mergând mai departe prin însusirea reala a valorilor societatii deschise.
Este vital pentru mersul democratiei în România sa stim care dintre figurile publice actuale au avut legatura cu dictatura si cu Securitatea comunista. Ideal ar fi ca aceste persoane sa îsi asume trecutul, sa îl faca public, iar societatea sa manifeste o anumita flexibilitate în a trata cazurile în care nu a fost vorba de fapte si delatiuni cu consecinte asupra semenilor. Unii, spre exemplu, au semnat formal acele angajamente, fara sa toarne însa pe nimeni. Suspiciunea va persista, totusi, atâta timp cât continutul tuturor dosarelor nu va fi facut public. Dar gradul de gravitate trebuie decis nu de catre persoanele în cauza, ci de catre opinia publica. Aceasta va avea, cum e si firesc, pareri diverse, dar asta este esenta democratiei.
Partinici sau teoretici?
Ambele variante sunt perfect legitime. Atât izolarea în turnul de fildes al gândirii politice pur teoretice, atâta vreme cât aceasta are drept consecinta realizarea unor lucrari notabile, cât si implicarea în viata politica, fie partizana, fie în calitate de comentator.
Eu nu prea cred într-un gen de obiectivitate absoluta a unor presupusi intelectuali care sa nu se implice absolut deloc în lupta politica si care sa scrie doar despre teorii politice fara nici o legatura cu mersul real al lucrurilor.
Cred ca, cel putin de la Machiavelli încoace, este de dorit ca teoria politica si teoreticienii politici sa aiba un picior si în barca evolutiei efective a situatiei politice. Macar în calitate de comentatori, daca nu ca persoane implicate direct si partizan politic. Altfel, vom mentine doua lumi care se vor privi cu suspiciune una pe alta: o lume a luptelor politice reale desprinsa de orice miza teoretica si o lume izolata a dezbaterilor între specialisti în teorii politice aproape utopice, cu ancore prea fragile în realitate...
Cred ca într-o democratie, chiar si incipienta precum cea româneasca, teoria politica si intelectualii au un rol important de jucat, rol pe care trebuie sa si-l asume. Fara implicarea lor, democratia va fi cu atât mai lipsita de repere. Iar aerul de haos si dezorientare totala a politicii românesti ne va umple în continuare plamânii de toxine.