Eseul ca aperitiv
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Subiectele suprasaturate exegetic – si numai ele – au nevoie, din când în când, de câte-un soc anti-erudit. Fireste ca asemenea socuri sunt din cele cu eruditia inclusa, nu cu ea lipsa; nu cu una de aparat, asadar, ci cu una sublimata, ca sa zic asa, în subtextul noii interpretari. Caci numai o noua interpretare îsi poate permite luxul de a nu mai uza de barochismul citatelor si trimiterilor. Dar piruetele ei trebuie executate pe solul ferm al unei eruditii de domeniu.
România n-a fost, nu e si nici nu va fi „caragialesca“
Caragiale e favoritul unor astfel de salturi periodice din cercetarea erudita, migaloasa si cuminte, în eseul „inocent“, dar temerar. O demonstratie a facut – ba chiar în doua rânduri – Mircea Iorgulescu cu „Marea trancaneala“. Tot o demonstratie de prospetime si inedit interpretativ si-a propus si Ioana Pârvulescu cu „În Tara Miticilor“ (Editura Humanitas, 2007). Iar cum astfel de eseuri nu stau de eruditie din cauza ca le preseaza ideea, din pricina de juisanta interpretativa, si Ioana Pârvulescu emite repede propria teza; teza-soc, desigur, bulversanta numaidecât si cu efecte lungi, macar pâna la sfârsitul cartii, de nu si pâna-n unele recenzii; si nu doar ca o afiseaza de îndata, ca stupoarea sa fie starea initiala de lectura, dar o si foloseste drept leit-motiv, construind cartea ca pe o peripetie demonstrativa de idee. Pe scurt, contra tuturor exegetilor si chiar contra tuturor românilor, Ioana Pârvulescu afirma ca România n-a fost, nu e si nici nu va fi vreodata caragialesca: „Tara Miticilor nu e România contemporana lui Caragiale“ e tusa cu care se încheie fiecare capitol. Ba chiar, „dupa 1901“ fix, fauna miticeasca „pare a fi pe cale de disparitie“ (p. 119), ceea ce se va fi sesizat chiar si Caragiale, caci de-acum încolo „va schimba registrul, trecând la unul mai grav sau, daca nu, mai elaborat“ (idem). România e o tara de succes, cu progrese si realizari (la Ioana, nu la Caragiale), cu oameni de ideal (iar „la Caragiale idealul lipseste“, p. 125) si cu idealuri sociale pe care le si atinge; n-are cum fi o comèdie caragialesca, fiind ea ilustrata (si) de oameni de caracter; oameni mai frecventi chiar în contemporaneitatea stricta a lui Caragiale decât mai apoi, din care cauza „Caragiale a fost cel mai putin contemporan cu oamenii secolului 19“ (p. 124). Rezulta, prin urmare, ca penuria de Mitici de dupa 1901 era, în fapt, si mai acuta înainte vreme; iar din rezultat în rezultat nu poate reiesi alta decât ca toate povestile lui Caragiale sunt curate inventiuni fictive. Fictiune, zice Ioana Pârvulescu, si nu „document“ sunt operele lui Caragiale. Dar „inventiuni fictive“ cu adaptor, astfel încât România se recunoaste în ele de-a lungul istoriei: „Poate ca una dintre atractiile Tarii Miticilor e impersonalitatea ei de oglinda. Cum te apropii de ea, se însufleteste si te arata pe tine. Toti suntem acolo.“ (pp. 128-129). Din cauza acestor „nenumarate valente“, „fiecare vede altceva în ea“ (idem). Cum se face atunci ca, macar pe fond, vedem cam toti acelasi lucru, adica o fauna româna identica defilând de-a lungul veacurilor prin „oglinda“ lui Caragiale?! Mai rau ca-n romanul lui Stendhal, unde oglinda e tinuta numai de-a lungul unui drum, în schitele lui Caragiale oglinda pare tinuta de-a lungul unei istorii cu tipologie redundanta excesiv.
Aici e un punct delicat în dezvoltarea ideii la Ioana Pârvulescu. Mai întâi pentru ca, pe de o parte, ea nu face decât sa împinga mai departe, mai în radicalism, ideea lui Lovinescu: nu numai ca România interbelica nu se mai regaseste în Caragiale, dar nici România antebelica – si cu atât mai mult cea de la finele lui XIX – nu e de recuperat din Caragiale. Fireste, contrar lui Lovinescu, care credea ca „documentul“ va inactualiza scrierile lui Caragiale, Ioana Pârvulescu crede în victoria fictiunii. Nimeni nu se opune aici mai tare lui Lovinescu decât Ioana Pârvulescu: Caragiale n-a „copiat“ epoca, a inventat-o; nu e, deci, în primejdie de a-si vedea valoarea scazuta odata cu emanciparea României de caragialism (si de care caragialism, ca nu era?!). Pe de alta parte, daca opera lui Caragiale e o „oglinda“, Lovinescu se vede, nesperat, confirmat, iar Ioana Pârvulescu, din pacate, infirmata, ori macar contrazisa (chiar de ea însasi). Si asta numai din pricina conceptului de „arta-oglinda“, care implica un referent de oglindit, de transferat în arta. Cum-necum ceea ce a fost dat afara pe usa, se întoarce pe fereastra si problemele mimesis-ului se recompun. Daca „oglinda“ lui Caragiale „reflecta“ epoca, Lovinescu avea dreptate (pâna în punctul din care începea sa nu mai aiba; dar asta cu siguranta din cauza de optimism privitor la România). Iar daca o „reflecta“, face oarecum serviciu de „document“ si ce transcrie nu-s pure inventiuni fictive. În fine, asta nu e o problema de critica literara (ba nici de interpretare), ci mai degraba de estetica; si nici macar de estetica în primul rând, ci mai curând de sociologie. A fost sau n-a fost epoca lui Caragiale „caragialesca“ poate primi raspuns de la sociologi, istorici etc. Dar eu as paria ca nu va fi un raspuns atât de convingator pe cât e cel dat de Caragiale, chiar daca va fi competent cu asupra de masura. Cercetatoare de epoca, Ioana Pârvulescu vrea, din nostalgie, s-o de-caragializeze; ma tem ca nu se poate. Fara îndoiala si din pricina ca „toti suntem acolo“, din pricina ca toate epocile s-au caragializat, confirmând-o astfel si pe cea contemporana cu Caragiale însusi (care era cât pe ce sa fie exceptie).
Ar mai fi ceva delicat în mersul sprintar al acestui eseu. Caci daca ideea lui centrala e ca opera lui Caragiale e „fictiune“, atunci Ioana Pârvulescu sau vorbeste adânc sau spune una din banalitatile de care toata lumea se fereste sa le spuna. Fireste, cu sarmul ei îsi poate permite si asa ceva, dar ar fi prea putin. Ramâne ca ea face o observatie de estetica, dar nedezvoltata cu argumente.
Sarmul face ideea
Soc mare a produs faptul, cum zice Cosmin Ciotlos – dar nu e singurul – (în „România literara“, nr. 23/2007) ca „lumea lui Caragiale /…/ nu a existat nicicând în realitate“. Nu e un lucru care poate fi disputat cu armele albe ale criticii. E doar o ipoteza care poate fi abilitata prin farmecul demonstratiei. S-ar fi putut si prin idée, dar ea se contrazice singura; mai ramâne captatia de stil. Aceasta e data ca sigura – si e sigura – de majoritatea comentatorilor. Atât de sigura încât – zice Adina Dinitoiu în „Observator cultural“ – „eseista nu se teme (nici macar, pun de la mine) de locurile comune ale criticii“; n-ar fi fost în defavorul cartii daca s-ar fi temut cât de cât sau le-ar fi evitat; eseurile de felul asta, care nu se bizuie în eruditia imediata, ci în zborul liber al speculatiei, îsi trag rostul tocmai de la evitarea lor, de la saltul peste ele. Dar reluarile de acest soi sunt aici stricta necesitate recapitulativa, iar „cartea în sine – zic si eu cu Cosmin – e întru totul remarcabila“. Mai putin remarcabila e ea extra sine, de vreme ce ideea prima, repetata muzical, e tot pe atât de demonstrabila pe cât nu e. Nu cred ca exegeza lui Caragiale face un pas înainte cu eseul Ioanei. Dar face un astfel de pas eseul ca aperitiv agreabil, ca incitare si încântare; eseul ca arta. Caci arta face, si în prezenta si în absenta ideii, Ioana Pârvulescu. Uneori arta demonstrativa de nonsalanta, de pura „joaca“ exegetica. Cum face cu schita politista a expatrierii lui Caragiale la Berlin, al carei mister e dezlegat printr-un simpatic „nu stiu“. Sau cu „studiul“ unor teme caragialiene – abordate cu inedit (prietenia, familia, vârstele etc.). Oricum, nici studiul tematic, nici voltele speculative nu se „leaga“, nu se prind de profunzimile operei si nu se împiedica în nodurile acesteia; Ioana Pârvulescu flaneaza printre probleme iar calitatea prima a eseului ei consta în arta de frôleur: gratioasa, eleganta, putând fi ea însasi personaj din Caragiale (caci mai sunt si acolo siluete agreabile si simpatice, dame bune), Ioana Pârvulescu atinge delicat problemele cu aerul ca le rastoarna. Eseu simpatic, asadar. Strict simpatic; sau simpatic cu strictete.