Cronica de familie (II)
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Pâna la capitolul cinci din „Caderea în lume“, Constantin Toiu îsi lasa lectorul de unul singur, surprins, la propriu si la figurat, de paginile citite. Este un frig îngrozitor, iar Bucurestiul anului 1984, din plina Epoca de Aur, e acoperit de nameti. În acest peisaj ceausist-boreal îsi face, timid, aparitia personajul-narator, un barbat în jur de patruzeci de ani, având în grija un tata aproape nonagenar si aproape orb. Prima ciudatenie detectabila a lui Babis Vatasescu e programul pe care si-l fixeaza. Fostul reparator de ceasuri si ochelari din Piata Sfântu-Gheorghe, apoi ajutor de arhivar la Tribunalul doi, în prezent cetatean cu ocupatie incerta, se plimba noaptea pe strazi, chiar daca afara e urgie. Într-un astfel de rond nocturn, el întâlneste o alta figura destul de exotica: un batrân, Ghita Negotei, cu viziuni de folclorist exaltat si cu un frate, Leo, despre care vorbeste întruna.
Din întâlnirea noctambulilor rezulta si a doua particularitate a lui Babis. E atât de mic de statura, încât poate fi numit (într-un mod absolut incorect politic) un pitic. N-ar trebui sa dam atentie acestui aspect, daca el n-ar fi, totusi, unul structural si nu ar avea portanta lui caracterologica. Daca viata lui Babis a fost si este marcata puternic de prea putinii centimetri ai staturii sale, idealurile nefericitului personaj sunt unele de compensatie. Când trebuie sa te înalti pe vârfuri pentru a saruta mâna unei doamne sau când, la oferirea unei flori, esti respins cu apelativul crud stârpitura, îti creezi o lume a ta, paralela, în care batjocura sau mila semenilor nu mai conteaza. O lume imaginara, aprinsa de forta gândirii, si care este foarte bine ascunsa, sub masti succesive, de privirile prea curioase. Spre deosebire de restul eroilor romanului, care îl vad pe Babis exclusiv în dimensiunile lui fizice si-l iau, aproape toti, de sus, cititorii pot observa si cum gândeste. Un sac întreg cu surprize, placute si neplacute, îsi deschide gura aici.
Babis al doilea, nepotul maruntel si complexat al personalitatii „titulare“, îmi aduce aminte de Erasmus Ionescu din „Proprietatea si posesiunea“, romanul lui Petru Dumitriu. Si aici, si acolo, personajul-narator e un artist al disimularii, oferind celor din jur si lumii întregi câte o masca zâmbitoare ori binevoitoare. Sub aceasta sticleste însa, amenintator, identitatea profunda, cu adevarat scelerata la Erasmus, înca tatonanta în ale binelui si raului la Babis doi. Spre deosebire de predecesorul sau, care împingea voit faptele înspre un punct al dezastrului familial, obtinut la final, fostul ajutor de arhivar îsi propune un obiectiv mai modest: sa fie multumit cu sine însusi, compensând handicapul printr-o deplina libertate interioara. Erasmus vrea si reuseste sa-si manipuleze rudele de sânge (mama dominatoare, fratele mai mic si mai naiv), razbunându-se astfel cumplit pentru lipsa lui de însusiri fizice. Babis, care ar avea mai multe de razbunat, este ceva mai senin si mai „constructiv“. El vrea sa refaca, nu sa distruga viata familiei, reconstituind-o din marturiile disparate si confesiunile dezlânate ale tatalui sau. Vasi, acum aproape orb, e un portret emblematic de viveur ajuns la batrânete. Bucuriile fiului sau au fost mai ales prin procura. Neputând sa traiasca nici dulce, ca hahalera de taica-sau, dar nici amar-auster, precum unchiul mort de tânar, el încearca sa le preia si sa le topeasca biografiile într-o poveste coerenta si semnificativa. Placerile sale, câte sunt, apartin umilului cronicar al unei mari familii.
Alternarea celor doua planuri (reflectiile naratorului, la care numai cititorul are acces, respectiv cuvintele si gesturile lui „servite“ celorlalte personaje) da componenta dramatica a romanului, la fel de spectaculara ca la Petru Dumitriu. În mod logic, eroul cartii îi va substitui pe eroii vietii. Accentul se deplaseaza de pe faptele memorabile savârsite, pe cântarirea si judecarea lor dintr-o perspectiva ulterioara. Initial, asteptam cu nerabdare sa ajungem la miezul romanului, la episoadele si secventele existentiale pe care Babis al doilea le bricoleaza. Treptat, realizam ca miza romancierului e dubla. Nu numai faptele, ci si evaluarea lor intereseaza. Oricât de incandescenta ar fi fost tineretea unor personaje, în planul prezent ea este de mult consumata si racita. În schimb, rememorarea ei, cu tot cu coeficientul de interpretare, e dinamica, vie, plina de surprize.
Cronica de familie are o veriga lipsa, pe care pura întâmplare i-o aduce sub ochi lui Babis. Întâlnindu-l, în plimbarile lui nocturne, pe Ghita Negotei, fratele unui Leo pe care-l citeaza mereu, cronicarul va ajunge la elementul ideologic necesar pentru corecta fixare a istoriei structurante. Povestea lui Babis întâi („copilul drag“ al Miscarii legionare, executat alaturi de alti camarazi în padurea Pantelimon, cu aproape jumatate de veac în urma) poate fi înteleasa nu doar prin contextualizare, prin raportare la epoca febrelor extremiste. E nevoie si de o imagine rasturnata, pe care autorul o construieste meticulos. La contrastul psihologic-moral dintre cei doi frati vitregi (Vasi si Babis Vatasescu), Constantin Toiu adauga o contrapondere ideologica, reclamând, aceasta, un termen diferit. Elementul complementar nu mai este acum omul usuratic, fara convingeri ferme, în cautarea placerilor, ci Ideologul, la fel de inflexibil, de pe pozitii de stânga. Si pentru ca romancierul intra, cu „Caderea în lume“, într-o cazuistica atât de delicata, cum este cea a legionarismului românesc, el simte nevoia – din necesitati compozitionale si, în fond, de bun simt – sa defineasca o extrema prin alta. Pâna la un punct, observam, nuantele nu exista. Între tânarul aspru si „posedat“ care vrea o Românie curata si tânarul grasut, cu dioptrii intelectuale, pentru care lupta de clasa e motorul istoriei, nu apare nici cel mai mic numitor comun. Tineri studenti, Babis si Leo, desi se întâlnesc, par ca traiesc în lumi complet diferite.
Autorul, ca si naratorul, cauta de fapt unghiul potrivit din care istoriile personajelor centrale sa fie rulate fara pierderi ori adaugiri de substanta umana si halou simbolic. E un pariu foarte dificil, pe care Constantin Toiu îl câstiga într-o maniera eclatanta. Cu toata reteaua de analogii si simetrii, cu tot acest balet al tipologiilor si ideologiilor opuse, cartea nu are nici o nota de artificialitate. Nu se contureaza mesaje: de dreapta, de stânga sau de centru neutral fixat cu sublerul. Ca roman politic si ca roman pur si simplu, „Caderea în lume“ e superior „Gorilei“ lui Rebreanu. Epoca, mai întâi, se vede extraordinar de bine prin ochii protagonistilor, chiar daca unul a murit de tânar si supravietuieste ca o legenda familiala, iar celalalt a capatat proportii de foca enorma si grotesca. Si pe lânga epoca sau în cadrul ei se simte, aproape palpabila, viata oamenilor. Sa admitem ca, în figura ideologului Leo ori în cea a lui Vestemeanu, poetul „cu un aer de print baltic“, autorul a putut profita de portretele, în miscare, oferite de însasi lumea noastra literara: Paul Georgescu si Nichita Stanescu. Sa concedem, de asemenea, ca si în silueta dreapta, decupata net, a tânarului Babis, el a avut la îndemâna modele de martiri, daca nu din realitatea româneasca imediata, dintr-o anumita traditie a reprezentarii. Dar arta prozatorului e pe deplin confirmata de o galerie întreaga de personaje, principale si secundare, create cu mâna sigura si cu o penita extrem de fina. Vlad, tânarul cu înfatisare porcina înfiat de Leo, Marga si Gheorghita Negotei, fratii acestuia din urma, Sara, evreica salvata de la moarte de Babis, si Mita, fata simpla care-l însoteste în marsul ispasirii comandat de frati: sunt, cu totii, oameni în carne si oase, în trei dimensiuni, parând ca respira si transpira în paginile romanului.
O carte exceptionala, modelând si interpretând timpul (istoric si familial) fara ca romanul, ca atare, sa dateze în vreun fel. „Caderea în lume“ a aparut acum douazeci de ani, iar editia de fata, a patra, se citeste într-un context socio-politic complet diferit. Nu conteaza. Epica mare nu are vârsta.