Cu Ion Ianosi, în Sankt Petersburgul titanilor
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura literara » Texte [i contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
În prima zi a lunii mai, frumoasa luna care i-a fascinat si inspirat pe atâtia mari poeti – între care Heine si Macedonski –, carturarul dintr-o spita din ce în ce mai rara si fermecatorul scriitor Ion Ianosi aniverseaza o vârsta rotunda, de pe culmea careia îsi poate contempla cu oarece satisfactie opera. Spun „cu oarece“, fiindca stiu sau, daca nu stiu, intuiesc cu câta exigenta se autoanalizeaza. Domnia-sa are tot dreptul sa-si priveasca si sa-si judece opera asa cum crede de cuviinta. Noi, la rândul nostru, avem dreptul si chiar datoria sa i-o (re)citim si sa i-o admiram.
În conditii nu tocmai favorabile
Una dintre cartile lui Ion Ianosi de care vreau sa-mi amintesc acum este „Sankt Petersburg. Romanul si romanele unui oras“. O carte – precizeaza chiar autorul – „centrata pe literatura“, dar în care sunt invocate si evocate atât Istoria (cu majuscula), cât si celelalte arte. Ion Ianosi a publicat în 1972, în prestigioasa serie „Eseuri“ a Editurii Univers, disparuta, ca si o alta mare editura – Minerva – în haul asa-zisei noastre tranzitii care ar trebui sa poarte un alt nume (termenul tranzitie fiind aici cel mult un eufemism), volumul „Romanul unui oras. Petersburg-Petrograd-Leningrad“ în conditii nu tocmai favorabile. Era perioada de dupa faimoasele „teze din iulie“, prin care spatiul de exprimare si manifestare a culturii fusese mult îngradit. Cartea, la care ma voi referi, aparuta cu câtiva ani în urma, cu titlu schimbat, unul mai sugestiv, este o varianta mult largita, fata de cea din 1972, practic „reelaborata“, cum precizeaza autorul însusi, nu în sensul unor renuntari, întrucât „nu platisem un tribut greu nici conformismelor vremii, nici propriilor mele naivitati“, ci al suplinirii si îmbogatirii. Altfel spus, cu vorbele scriitorului de o riguroasa formatie stiintifica si cu o întinsa cultura, aceasta vizând mai ales spatiul rusesc si cel german – „partile lacunare sau insuficient elaborate“ au fost rescrise.
O uriasa bibliografie
Subiectul este de o inhibanta vastitate: „Petersburgul beneficiaza de o uriasa bibliografie, rusa si occidentala, istorica si culturala, pentru fiecare în parte rastimp si domeniu. E îndeobste dificil, iar la noi imposibil, sa <ajungi din urma> sursele, în expansiune mai ales de când cu redobândita libertate de expresie si de când, paradoxal, au fost concomitent ca si întrerupte schimburile culturale româno-ruse. Sunt constrâns sa-mi asum imperfectiunea, în bibliotecile noastre nemaiexistând, de fapt, cartile recente ori revistele rusesti si nici ultimele exegeze occidentale în materie. Ma consolez cu gândul naturii si finalitatii încercarii mele: ea continua sa fie un eseu liber de constrângerile stiintei severe si sa se adreseze unui cititor autohton lipsit de pretentii exhaustive“.
E de înteles ca, în acest caz, pretentiile exhaustive ar fi absurde. Cartea – observa Mihai Zamfir în cronica sa din „România literara“ – „cuprinde istorie verificabila, foarte multa mica istorie, dar si arhitectura, filosofie, legende, lupte politice, razboaie si revolutii, mai ales literatura. Nu e prea mult? Daca volumul ar fi avut forma unui tratat academic, cu siguranta ca era excesiv; scrisa însa asa cum este scrisa, ca opera literara incerta, ca istorie romantata si având – pe lânga sute de personaje prezentate fugitiv sau pe larg – un singur personaj principal, Sankt Petersburgul însusi, aceeasi carte devine pasionanta. Se citeste cu sufletul la gura pâna la ultima pagina (volumul are 365 de pagini – n.mea). Pentru ca autorul poseda talentul special de a sesiza fondul latent de „literalitate“ care exista în fiecare eveniment istoric, în fiecare biografie, în fiecare carte importanta, indiferent de tema ei. Sa fi învatat Ion Ianosi tocmai de la Formalistii rusi – buna parte din ei, petersburghezi – aceasta arta a gasirii unei „literaturnost“ în fragmente non-literare?“
Întrebarea, care e deopotriva o caracterizare si o judecata de valoare, sugereaza totodata si un posibil, fecund, unghi de lectura a cartii.
Amintirile unui iesean în vizita la Leningrad
Ion Ianosi a avut sansa sa studieze timp de sase ani – si înca la vârsta marilor acumulari si elanuri – la Sankt Petersburg, oras al unor spectaculoase confluente, coplesitor, incomparabil, greu de definit. Sankt Petersburgul (sau Leningradul, cum se numea când l-am vizitat acum aproape 30 de ani) mi-a dat înainte de toate sentimentul unei uriase forte. Sinteza a unor epoci, stiluri si lumi diferite, orasul lui Petru (al Sfântului si al genialului împarat) este un unicat. Desi relativ tânar în comparatie cu multe alte orase rusesti si europene, inclusiv cu Moscova – „a treia Roma“ (în 2003 a împlinit doar trei secole de la întemeiere), cu dimensiunile sale eminamente imperiale, cu întreaga sa ambianta, Sankt Petersburgul repovesteste nu atât o istorie, ci Istoria. Ctitorul si cei ce l-au durat au comprimat si, totodata, au dilatat timpul.
Impresia este una de întindere milenara. În orice calatorie, o importanta deosebita o are ceea ce ducem cu noi. În ce ma priveste, duceam cu mine la Leningrad (pe lânga bagajul unor lecturi, multe-putine, mai ales literare) ceva care îmi potenta asazicând starea de emotie si de receptare. De altfel, de ce n-as spune-o?!, cred ca un intelectual iesean care ia contact cu marea metropola de la gurile Nevei traieste sau e de presupus ca traieste mult mai intens si mai profund impactul cu aceasta decât un confrate bucurestean sau din alta parte a tarii. Cineva care, precum semnatarul rubricii de fata, trece, de peste patru decenii , aproape zilnic, pe lânga zidurile monumentalei GOLIA, admirata de Petru cel Mare însusi, venit la Iasi ca oaspete al lui Dimitrie Cantemir, care avea sa-i fie consilier intim, si, tot atât de des, pe lânga minunea în piatra numita TREI IERARHI, unde se afla mormântul „Istoriei ieroglifice“, are o stare a spiritului mai speciala odata ajuns sa calce în orasul în care a trait marele carturar si scriitor român, sa vada de la câtiva metri Calaretul de Arama, sa priveasca fascinat sageata înfipta în cer a Amiralitatii, sa strabata somptuosul Nevski Prospekt, la capatul caruia, dupa ce ai parcurs cei patru kilometri si jumatate, ai prilejul sa te reculegi la mormântul lui Dostoievski, în Cimitirul Tihvinski – mormânt pe care se afla inscriptia biblica devenita mottoul romanului Fratii Karamazov: „Daca grauntele de grâu, când cade pe pamânt, nu va muri, ramâne stingher, dar daca va muri, aduce multa roada“ (Ioan, 12:24) – , sa pasesti în imensa piata a Catedralei Sf.Isaac sau sa te aventurezi pe strazile si podurile scaldate în lumina noptilor albe petersburgheze... Dar pentru a trai o asemenea experienta cu maxima intensitate, si cât mai profitabil spiritual, orice intelectual ar trebui sa citeasca, înainte de a fi ajuns la Sankt Petersburg, eseul riguros documentat si scris magistral, al lui Ion Ianosi. Si nu numai pe acesta. De pilda, fiindca tot veni vorba de mormântul lui Dostoievski, nu pot sa nu fac o repede trimitere la o alta carte a lui Ion Ianosi: „Dostoievski si Tolstoi, poveste cu doi necunoscuti“, aparuta din 1977 si pâna în prezent în trei editii (a treia la „Editura Fundatiei Culturale. Ideea europeana“), unde este descrisa ceremonia înmormântarii (ce a avut loc în ianuarie 1881), ca ilustrare a „fundamentalei antinomii, pe care n-o putem îndeajuns sublinia, dintre revolta si smerenie“. În acea zi de iarna petersburgheza, la Lavra Alexandro-Nevskaia au intonat cântari corurile reunite ale Lavrei si Catedralei Sf. Isaak. Coroanele straluceau de panglici cu inscriptii de aur si argint, în timp ce la cimitir astepta o mare multime – „oameni catarati pe monumente, urcati în copaci, agatati de grilaje...“ Anna Grigorievna Dostoievskaia, care evoca evenimentul în „Amintirile“ sale, traia tot fastul cu satisfactia unei „compensari post-mortem“, în fond „un bâlci regizat de sus-pusii vremii“. Nu e mai putin adevarat, observa cu acuitatea analistului fin Ion Ianosi, ca Dostoievski însusi „ar fi fost multumit de înmormântarea sa fastuoasa“, întrucât ea „fusese cea râvnita“ de el, ca o demonstratie „în fata lumii întregi de a fi fost în fine <acceptat> fara rezerve de capii tarii si ai Bisericii. Privita însa din partea cealalta, acceptarea echivala cu o expropriere, cu o anexiune. Tarismul si pravoslavia se straduisera de mult sa si-l anexeze pe marele razvratit. Înmormântarea le dadea, în ochii lumii, câstig de cauza“. Razvratitul, surghiunitul, condamnatul la moarte, scriitorul (necitit de înaltii ierarhi ai Bisericii) devine un vernopoddannîi“ (cuvânt compus, cu sens preponderent peiorativ, pe care ni-l traduce Ion Ianosi: fidel, credincios, devotat, supus fata de stapânire) si un bigot.
Un bulevard al geniilor
Dincolo de monumentalitatea constructiilor de pe Nevski Prospekt – palate în stil baroc, cladiri publice neoclasice, dar si masive edificii eclectice, înaltate, acestea din urma, ne informeaza Ion Ianosi, în a doua jumatate a secolului al XIX-lea – mai impresionant este ceea ce s-a petrecut pe acest bulevard – si el „un muzeu al istoriei si culturii ruse“. Un muzeu în care vizitatorul nici nu banuieste ca va ajunge, dupa ce tocmai a iesit din tulburatorul Ermitaj si a trecut prin Piata Palatului, pe lânga Coloana lui Alexandru (învingatorul lui Napoleon) – „formata dintr-un singur bloc monolit de granit“, inaugurata la 30 august 1834, si „având, pentru acea vreme, cea mai mare înaltime, 47,5 metri, întrecând Columna lui Traian de la Roma (45,5 m) si Coloana Vendôme de la Paris (46m)“. Între altele, pe Nevski Prospekt – citim în „Romanul si romanele unui oras“ – Puskin si-a petrecut orele dinaintea duelului: „El s-a întâlnit cu secundantii sai, pe 27 ianuarie 1837, anume în cofetaria <Wolf si Beranger>... acolo si Lermontov va citi poemul „Moartea poetului“. În Kazanski Sobor e înmormântat Kutuzov. Nu departe, pe Canalul Griboiedov, a fost ucis Alexandru II. În casa fostei Societati Filarmonice, au dirijat Liszt, Berlioz, Wagner, Johann Strauss. În umbra zidurilor Bibliotecii Publice s-a comis masacrul din iulie 1917. Revizorul a avut premiera la Teatrul Alexandriiski. Bielinski a trait si a murit într-o casa de lemn de lânga Podul Anicikov. (...) În aceasta casa i-a fost dat lui Turgheniev sa auda reprosul criticului, adresat sotiei sale, care îi invita pe cei doi insistent la masa: <Cum te poti gândi la mâncare, atâta timp cât noi n-am încheiat discutia despre existenta lui Dumnezeu?>“, fraza ce „prevesteste celebra formulare a lui Karamazov despre discutiile tinerilor rusi, purtate <numai si numai în jurul unor probleme de importanta universala>. Daca te gândesti la cine au locuit pe Nevski Prospekt – între care Goncearov, Turgheniev, Nekrasov, Gorki, la cei înmormântati în cimitirul Manastirii Alexandr Nevski – Lomonosov, Krîlov, Dostoievski, Goncearov, la capodoperele create aici, esti tentat sa numesti marele bulevard – Bulevardul geniilor, al titanilor“. În ceea ce-i priveste însa pe scriitori – noteaza Ion Ianosi – „mai interesante decât casele în care au locuit, sunt casele pe care ei le-au descris; si cu atât mai interesanta – atmosfera bulevardului din cartile lor“. (va urma)