Presa internationala
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura mozaic »
Autor:
Lire„Credeti în Dumnezeu,
domnule De Lillo?“ Numarul din aprilie al mensualului francez „Lire“ propune un lung interviu luat romancierului american Don De Lillo, autorul recentului „Falling man“. Romanul este calificat de revista franceza drept „cel mai bun roman despre 11 Septembrie“ – sector în care mai concureaza cu Jay McInerney („The Beautiful Life“), cu John Updike („Teroristul“) si cu Jonathan Safran Foer („Extrem de tare si incredibil de aproape“) ultimii doi tradusi si în româneste. Interviul arata mai mult ca un roman al romanului si asta nu datorita abilitatii interogatoare a intervievatorului (care risca întrebari de toata gama, inclusiv spectaculoasa „Credeti în Dumnezeu, domnule De Lillo?“), cât abilitatilor de pokerist ale scriitorului. Care când vrea raspunde, când nu, bluffeaza sau zice pas, tinându-i lectii de eleganta intervievatorului (cazul precis al întrebarii de mai sus). Oricum, impresia de ansamblu e ca De Lillo pune întrebarile sau ca si-a aranjat intrarile. „Cum v-a venit ideea?“, este întrebat. Este întrebat pentru ca De Lillo chiar are ce sa raspunda la asta. Ideea nu i-a venit într-o sedinta psi, stând de vorba cu sine sau uitându-se pe pereti, ideea s-a legat de o imagine transmisa din teatrul dezastrului: „... o imagine marcanta, socanta. Imaginea unui om care mergea singur pe strada, printr-un nor de fum si cenusa. Vedeam un ins bine îmbracat, în costum si cravata. Tinea o servieta. M-am gândit ca servieta nu-i apartine, ca o adunase din ruine sruinele celor doua turnuri gemenet. De-aici a plecat totul: de la aceasta imagine pe care a vazut-o toata lumea“. Nu insii care se aruncau pe ferestre i-au produs declicul, mai povesteste De Lillo, ci insul cu servieta. Acestuia s-a decis sa-i restituie un destin si o psihologie, pe fundalul extins al ecuatiei „terorism si literatura“.Descendent al unor imigranti italieni stabiliti în Bronx, De Lillo subliniaza ca n-a vrut sa ramâna un scriitor al Bronx-ului, ci unul al Americii. Si-a alocat mize mari (rectificare: cele mai mari mize ale planetei, în opinia sa), de la asasinatul lui Kennedy (v. „Libra“, roman scris la umbra lui Lee Harvey Oswald) la fenomenul 9/11. Nu recunoaste ca scrie literatura angajata, dar nu scapa detaliul ca s-a apucat de „Falling man“ ca reactie nervoasa la show-ul realegerii lui Bush. Sufera de scepticism politic, se lauda ca n-a votat ani în sir. Si îl admira pe Norman Mailer. Dedesubturile acestei admiratii, în cazul unui romancier care, potrivit cotatiilor franceze, alearga, cu cel mai recent roman al sau, pe acelasi culoar cu Updike, m-au interesat mai mult decât alte sectiuni din interviu. Ce admira De Lillo la Mailer si de ce admira mi se par trucuri si informatii mai elocvente decât expunerea retetei sale de roman si marketing al inspiratiei.„Modelul meu este Norman Mailer. Pentru ca a continuat sa scrie pâna n-a mai putut s-o faca. Pâna la ultima suflare. Când s-a oprit, a murit literalmente. Avea 84 de ani si scria în fiecare zi. Scria niste romane foarte ambitioase s…t Admir din toata inima romancierii capabili sa riste enorm. Care accepta sa-si frustreze cititorii refuzând sa le dea meniul cunoscut. Care accepta sa scrie o carte pe care cititorii n-ar vrea s-o citeasca, dar o scriu pentru ca simt ca trebuie s-o scrie. Mailer era asa.“ „Chiar daca ultimul roman, „Castelul din padure“ stradus si în româneste, n.m.t despre copilaria lui Hitler nu s-a ridicat la nivelul pretentiilor?“, încearca intervievatorul sa-i dilueze admiratia. „Ce conteaza!“, sare De Lillo. „E cu atât mai admirabil...“ Pentru un ins care raspunde cu „nu“ la întrebarea „Scrieti literatura angajata?“, termenii în care face apologia stilului de boxer al lui Mailer („pâna la ultima suflare!“) arata ca miza înseamna totul pentru De Lillo. Miza si nu finisajul. Astept sa citesc „Falling man“ si sper sa nu gasesc acolo haul dintre ambitie si produs finit cu care m-a onorat „Castelul din padure“. (T. D.) Cufarul suedezului mortO carte care face furori în Franta este trilogia de aproape doua mii de pagini a unui suedez mort în 2004. Cartea se numeste „Millenium“ (fiind compusa din volumele „Fata tatuata cu un dragon“, „Fata care se juca cu focul“ si „Castele în nori“), iar autorul, Stieg Larsson (nascut în 1954) a fost un cunoscut jurnalist suedez (reporter de razboi în Africa, specialist în extrema dreapta, redactor-sef al revistei „Expo“ de unde, cum scrie „Figaro“, „a dus o cruciada împotriva derivelor fasciste din societatea suedeza“). Nu a apucat sa-si vada cartea publicata, dar succesul a fost rapid si la scara mare: 1,7 milioane de cititori în Suedia, câteva sute de mii de exemplare vândute în Franta (înainte de lansarea editiei de buzunar). În Marea Britanie a fost tradus doar primul volum (în ianuarie 2008), celelalte doua urmând sa apara în 2009 si 2010).Roman descris de autorul lui drept „o carte politista canonica pe tema camerei închise“, „Millenium“ e un thriller care mixeaza elementele de suspans cu apertura politica, într-o tesatura ultracomplexa narativ. Sper ca va fi tradus cât de curând si în româneste. (M. I.)LireHitler îl învinge pe GutenbergÎn acelasi numar din „Lire“, Frédéric Beigbeder face apologia cyber-lecturii si câteva prognoze privind viitorul cartii ca obiect si al literaturii ca principiu. Momentan autor al unor romanele tiparite pe hârtie, Beigbeder face onorurile temei plasat undeva într-o pozitie de precar echilibru: se bucura ca suportul MP3 îi ofera echivalentul câtorva biblioteci si ca nu trebuie sa-si mai care cartile în valiza, dar, în acelasi timp, recunoaste ca „orice cititor adevarat e un maniac al hârtiei“. Hârtia e deci miezul chestiunii. Nu literatura. „Pariez ca în 2018 cartea va muri, sarjeaza Beigbeder. Groaznic, nu? Da. Mie îmi plac bibliotecile, îmi place sa scotocesc prin rafturi, sa tin o carte în mâna, sa o deschid în mediul sau, sa o rasfoiesc la întâmplare [...], sa compar cartile, sa iau alta, sa ma asez în fotoliu, sa citesc un paragraf cu voce tare, sa-l subliniez, sa-l recitesc în liniste. Orice cititor adevarat este, înainte de toate, un maniac al hârtiei. Sfârsitul cartii tiparite va coincide, poate, cu distrugerea umanitatii. Gutenberg o sa se rasuceasca în mormânt – Hitler va fi câstigat: autodafe la scara planetara“. Mizanscenele lui Beigbeder devin, de la un punct încolo, un pic cam nepotrivite pentru pretentia de discurs eseistic echilibrat, ajunge prea repede la efecte apocaliptice, la „distrugerea umanitatii“; iar reductio ad Hitlerum e un detaliu cam deplasat, ca si poza cautata a insului cu laptop sau i-pod care s-ar opri în mijlocul strazii juisând la nu stiu ce poem de tinerete al lui Rimbaud, ori s-ar praji la soare, cu „integrala «Comediei umane» de Balzac“ pe prosop.Mini-eseul lui Beigbeder claseaza miza tare a problemei, disparitia literaturii o data cu schimbarea suportului, fiind el sigur ca viitorul nu va distruge, o data cu cartea, „nici lectura, nici scriitura, nici literatura“. În schimb, disparitia cartii ca obiect îi pune probleme de finisaj, de estetica a superficiilor, traduse în suspiciuni de tipul: un laptop cu integrala Balzac pe malul marii trebuie luat ca o „culme a ridicolului“ sau ca un „lux extraordinar“? În fine, dilemele unui ins care tine la maniere. (T. D.)The GuardianCum a ratat George Steiner angajarea la o universitate englezeasca, în 1969Interviul a fost scurt. Doi venerabili membri ai facultatii îl asteptau pe Steiner având în fata un articol publicat de acesta. Unul dintre ei i s-a adresat: „O sa va citesc o fraza. «Sa împusti un om pe baza unui dezacord în ceea ce-l priveste pe Hegel este la urma urmei un omagiu adus spiritului uman.» Va apartine aceasta fraza? Credeti în ceea ce afirma?“„Categoric“, a raspuns Steiner, si cu asta interviul s-a terminat. Atentie, afacerea se întâmpla în 1969, când tot ce avea un iz intelectual era asezonat cu un sos marxist-maoist-freudist, iar teoria era omofona cu teroarea (amanunte fin batjocorite pentru posteritate de Malcolm Bradbury, în „Un om al istoriei“). Da, dar britanicii nu au excelat niciodata la acest capitol, atitudinea lor fiind una mai curând anti-intelectualista: insi ca Sartre nu au prea facut cunostinta cu teritoriul conservator al Majestatii sale. Ajuns la rândul lui un venerabil de 79 de ani, Steiner pare ca s-a împacat cu situatia: „Tratamentul la care tara asta supune ideologia si dezbaterile intelectuale e cu siguranta un lucru deplorabil. DAR, pe de alta parte, îi datoram acestei stari de fapt ironia, toleranta, neluarea prea în serios a unor lucruri care prin alte parti s-au dovedit fatale. Cred cu tarie ca daca Adolf Hitler si-ar fi exersat infinitul geniu retoric în Hyde Park, lumea ar fi zis «Ei, as» si si-ar fi vazut de drum.“(dupa un interviu luat de Christopher Tayler, aparut în „The Guardian“ din 19 aprilie a.c.) (M. I.)Cartile contra încalzirii globaleDaca va faceti griji din cauza corporatiilor, în privinta încalzirii globale exista, totusi, speranta. Relaxati-va, taierea copacilor nu va cauza cresterea emisiilor de CO2. Cel putin, nu daca (1) acesti copaci vor fi transformati în carti si (2) aceste carti vor fi pastrate în casele dumneavoastra, pe rafturi si biblioteci încapatoare.Iata ce spune Joel Rickett, editor la revista britanica „The Bookseller“, citat într-un articol aparut pe 20 aprilie în cotidianul „Telegraph“: „În lumea noastra preocupata de probleme ecologice, cartile au si un alt rol important: ele sunt cel mai bun izolator termic. Un raft de carti de-a lungul unui perete exterior e excelent pentru a diminua pierderile de caldura. Daca toate cartile ar fi scoase afara din locuintele britanicilor, factura la energie ar sari la cer“, spune Rickett. În Marea Britanie, bibliotecile sunt tot mai populare. Un studiu citat de telegraph.co.uk si realizat de agentia Legal & General arata ca 15 la suta dintre britanici si-ar dori, în caminul lor, o biblioteca sau o camera pentru lectura, fata de 13 la suta care si-ar instala o sala de gimnastica, de 9 la suta care viseaza la un studio muzical si de doar 8 la suta care si-ar cumpara un sistem home cinema. (Ct. S.)Alegerile ca bancomatDaca v-a cazut în mâna „No logo“, cartea despre corporatii si corporatism aparuta recent la Editura Comunicare.ro, numele activistei Naomi Klein nu va e necunoscut. Daca n-ati rasfoit cartea, e timpul sa faceti cunostinta cu Naomi Klein. În carne si oase, într-un interviu web preluat, pe 21 aprilie, de blogul „Boing Boing“ (www.boingboing.net). Ce rezulta din combinarea unei guvernari autoritare si a unor corporatii atotputernice? „Cred ca traim în corporatism, sau într-un capitalism cronic“, spune Klein. „Daca auzim expresia „capitalism cronic“ când vine vorba despre Rusia sau despre Indonezia, întelegem ce înseamna asta. Ai un guvern cu mâna forte care îsi foloseste puterea pentru a promova membrii propriilor familii, pentru a promova oamenii care le finanteaza campaniile politice. Este un comert cu favoruri. Cred ca este, de asemenea, o descriere destul de buna a ceea ce se întâmpla în Statele Unite, sub guvernarea Bush“. Suna cunoscut? Dupa Indonezia putem adauga, desigur, pe lista exemplelor România. Mai departe: „O parte a problemei este aceea ca în aceasta tara nu recunoastem ca sacest comert de favorurit ar alcatui un sistem. Întreaga discutie se poarta în termeni de exceptii. Este doar un caz de coruptie, este doar un caz de contract acordat fraudulos, fie ca vorbesti despre Halliburton, sau despre Blackwater, sau despre Parsons. Daca te gândesti la ceea ce citesti în ziarele noastre, este o parada nesfârsita de scandaluri de coruptie. Dar fiecare e individualizat. Nu faci pasul în plus ca sa spui: ok, acesta e un model economic, asa îsi finanteaza politicienii accesul la putere, iar asta e recompensa. E, pur si simplu, un bancomat“. Care ar fi solutia? „Cred ca o revolta a societatii civile împotriva acapararii politicii de catre corporatii este necesara. Trebuie sa iesim din acest Reality TV Show care e doar un continuu concurs de popularitate pentru alegeri. E o diversiune incredibila, iar americanii sunt prinsi în nesfârsite campanii electorale. Nu se încheie niciodata. Iar ideea ca dupa alegeri va începe si politica – nu exista „dupa alegeri“, exista numai urmatoarea campanie electorala si urmatoarea campanie de strângere de fonduri. E o afacere gigantica în sine, e divertisment, si e suspendarea politicii. Înainte de a putea vorbi despre schimbare politica trebuie sa modificam regulile, trebuie sa scoatem banii corporatiilor afara din politica. E nevoie, cel putin, de o separare drastica. E cea mai presanta problema a vremurilor noastre“. (Ct. S.)