Autobiografia unui adolescent laforgue-ian (I)
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
„Cartea vietii: ce cliseu absurd! Cu atât mai mult cu cât cel care se reîntoarce spre copilaria lui nu regaseste decât o carte din care lipsesc multe pagini. Copilaria, adolescenta constituie alta lume, o alta limba a carei existenta este scurta. Ceea ce se poate citi nu este întotdeauna usor de înteles, etimologia ramâne nesigura. Nu ramân decât imagini <...>, sensul lor este opac sau fluctuant în functie de cel care le priveste în prezent“.
Serge Fauchereau, autorul fragmentului reprodus mai sus, este un reputat critic literar si critic de arta, cunoscut, între altele, pentru studiile sale despre Brâncusi, Arp, Braque, Léger, Mondrian, Malevici, Gaston Chaissac, despre „Expresionisme, dada, suprarealisme si alte isme“, despre „Avangarda rusa“ si poezia americana, Bruno Schulz, Théophile Gautier, Tristan Tzara etc. A tradus din Blaga si Marin Sorescu, este la curent, în genere, cu poezia româneasca si este un filo-român incoruptibil. Nu ascund faptul ca-l cunosc de câteva decenii si, de îmi este îngaduit sa spun, este un prieten de cursa lunga. L-am cunoscut mai bine dupa 1990, când l-am invitat la sesiunile dedicate de Academia Româna lui Brâncusi si, fapt fara precedent, lui Tristan Tzara. Un dadaist omagiat la Academie? A venit însotit de prietenul sau mai vârstnic, Maurice Nadeau, legendarul, miticul Maurice Nadeau care azi, iata, a atins vârsta patriarhilor si tine înca, imperturbabil, cârma batrânei corabii a revistei „La Quinzaine littéraire“... Serge Fauchereau a fost multi ani colaborator al revistei si, daca intuitiile mele sunt bune, Nadeau vrea sa-i predea stafeta revistei... Succesiune pe care, deocamdata, Serge Fauchereau n-o primeste. Doreste sa ramâna pâna la capat un spirit independent. Plateste scump, trebuie spus, aceasta independenta fata de institutiile culturale pentru ca munceste mult ca sa poata trai, ceea ce înseamna, în cazul lui, multe studii, expozitii, cercetare asidua, repetate descinderi spre domenii artistice, cu precadere în sfera artelor plastice, necunoscute în Franta, cultura care s-a obisnuit sa primeasca valorile din afara fara sa le caute în chip expres. Intelectualul parizian are o mentalitate generoasa si lenesa. E receptiv si, în acelasi timp, foarte comod. Traditia l-a obisnuit cu ideea ca operele din toate domeniile artei trebuie sa treaca întâi, pentru a fi confirmate, prin Saint-Germain de Prés. Rolul lui este sa fie, repet, receptiv si stralucitor. Rol bine jucat timp de doua secole de cultura europeana.
Un autor agitat si imprevizibil
Lucrurile s-au schimbat însa în epoca post-moderna si aceasta schimbare a înteles-o, cu un ceas mai devreme decât colegii sai de generatie, Serge Fauchereau, prietenul lui Philippe Soupault si Maurice Nadeau... El nu mai asteapta sa vina marii pictori sau marii poeti din Est sau din Mexic la el, la Paris, se duce el sa-i descopere la Bucuresti, în Tarile Baltice, în America sau în Islanda. A calatorit în Nordul Europei pentru a studia arta lui Ciurlionis si, dup ce a studiat-o, a adus-o la Paris. A facut acelasi lucru cu avangarda rusa pe care a prezentat-o, într-o expozitie memorabila (Paris-Moscou), la Centre Pompidou. Am avut prilejul s-o vad. Magnifica. Magnifica si tragica. La începutul secolului, rusii se pregateau sa dea marea lovitura în arta europeana. A venit revolutia si i-a decapitat pe artistii aflati în avangarda spiritului, i-a risipit sau, mai rau, i-a silit sa se adapteze metodei oficiale de creatie, realismul socialist. Serge Fauchereau a urmarit cu atentie si, as zice, cu un spirit cinstit si patrunzator acest fenomen pe care l-au cunoscut, dupa 1945, toate culturile din Est...
Dar nu despre aceste miscari cu efecte, de cele mai multe ori, dezastruoase, vreau sa vorbesc în eseul de fata, ci despre autorul acesta agitat si imprevizibil, amical în limitele adevarului, cu care am avut un schimb de scrisori, cu un deceniu în urma, pe tema literaturii confesive. Le-am publicat în „Caiete critice“ si le reproduc, acum, în „Genurile biograficului“. Regasesc, cu bucurie, temele de acolo în cartea pe care am primit-o de curând: o autobiografie atipica, admirabil scrisa, „un livre de ma vie“ în care, în ciuda incertitudinilor autorului, sunt bine puse în lumina copilaria si adolescenta unui spirit laforgue-ian, cum singur îsi spune la un moment dat. Citind-o cu placere si cu o maxima atentie (cum trebuie sa citim întotdeauna scrierile prietenilor pentru a înfrânge în noi notele subiective!), am aflat nu numai noi date despre omul Serge Fauchereau, dar si despre genul pe care încerc sa-l definesc critic în acest studiu (autobiografia).
Un alt stil de a descrie viata
„Les petites âges“ (André Dimanche Editeur, 2007) marcheaza, am impresia, un alt stil de a scrie viata, altul decât cel cunoscut prin autobiografia traditionala. Nu-i o biografie povestita, metodic si nostalgic, însirata ca margelele pe o ata, este un discurs despre copilarie si adolescenta întrerupt mai în fiecare pagina de paranteze explicative, comentarii pe marginea întâmplarilor traite cu 50 de ani în urma, analogii din sfera artei, pe scurt, viata nu este numai subiect de evocare, este si obiect de reflectie asupra existentei. Un stil pe care l-am observat si în autobiografia – memoriile lui Günter Grass („Decojind ceapa“). O noua formula de confesiune este pe cale, am impresia, sa se configureze în epoca incertitudinilor, cum este numita de regula epoca post-moderna. O prima remarca este ca autorul nu se mai crede un model de existenta si, în consecinta, nu se propune ca model pentru generatiile viitoare. Biografia lui nu mai este sau nu-i pare celui ce o scrie un tot coerent, ci un amestec straniu de istorii si documente pe care acum, la batrânete (sau foarte aproape de ea), încearca sa le monteze si sa le dea un sens într-un discurs, repet, însângerat de referinte si comentarii acide. Autobiograful Serge Fauchereau nu mai aspira sa reconstituie totalitatea fiintei si sa faca o cronologie completa si ireprosabila a vietii (modelul clasic, modelul goethean), se multumeste cu „fragmente dintr-un timp pierdut, scut o arheologie sentimentala [...] si o agreabila absenta de sens critic“...
O angoasa permanenta
Dar cum arata aceasta aditiune de fragmente pescuite din oceanul timpului pierdut? Surpriza este sa descoperim în „Les petites âges“ o lume cu reguli care functioneaza si cu oameni multumiti de existenta lor. În centrul ei se afla un sat din Vendée, Mareuil, acolo unde Serge (nascut în 1940) îsi petrece copilaria si adolescenta. Este punctul de referinta, este spatiul sau de securitate, tara imaginara de care vorbeste Albert Béguin, existenta în orice opera literara notabila. Scriitorul Serge Fauchereau o poarta cu el oriunde ar fi, în Mexic sau în Tarile Baltice. A parasit-o de multa vreme si, timp de 30 de ani, nu s-a mai întors s-o revada. Încearca, acum, sa puna cap la cap imaginile (fragmentele) salvate din naufragiul timpului pierdut, însotindu-le, cum am precizat deja, de comentariile sale. Ce urmeaza este o proza confesiva de foarte buna calitate întretaiata de eseuri biografice, iarasi, bine scrise, pertinente. Pentru cititorul traditional – acela care asteapta aventura unui destin – este o surpriza sa se vada trimis, înca din primele rânduri ale autobiografiei, la un povestitor dintr-o piata din Rabat, apoi la Taine, Freud, Apollinaire, James Joyce, Philippe Soupault si, peste înca o pagina, la prietenii din toata lumea ai autorului acesta care, judecând dupa cartile lui (una dintre ele se cheama „Déplacements-Séquences“, 1995), calatoreste mult. Este, care va sa zica, un „Spirit voiajor“, nu un „Spirit sedentar“. O mobilitate care începe din copilarie. Fiul unui militar, a trebuit sa-l însoteasca în Africa si în alte locuri, înca din primii ani de viata. De aici îi vine acest neastâmpar care ascunde o bucurie a spiritului, dar si o angoasa permanenta. Peisajul se schimba des, Mareuil – satul imaginar din Vendée – ramâne. Aici locuieste unchiul Maurice, cizmar, om vesel, si tanti Claudette care, în zi de târg, desface marfa produsa în atelierul sotului, aici traiesc în liniste catolicii si protestantii, în fine, aici începe propriu zis aventura autorului de mai târziu. Primeste o educatie calvinista, când merge la scoala se distinge repede la umanioare, adolescent se îndragosteste de Pierrette (un personaj, se va vedea de îndata, memorabil în aceasta proza confesiva), si, întrucât renumele lui de „scriitor“ începe sa se raspândeasca, scolarul compune, la cerere, scrisori de amor pentru colegii sai mai putin dotati în materie. Aventura sentimentala cu numita Pierrette, o fata inteligenta, frumoasa si imprevizibila, este lunga si, dupa o absenta de multe decenii, continua, daca înteleg bine subtilitatile de la sfârsitul naratiunii, într-o miraculoasa, blagiana vara de noiembrie...
Rupturi: de la Baudelaire
la „stridentism“
Pâna la aceasta arheologie sentimentala (la care voi reveni) este romanul propriu zis al adolescentei, vârsta complexa, cu o psihologie pe care au speculat-o prozatorii din secolul al XX-lea. Stilul epic si viziunea usor melancolizanta din „Les petites âges“ trimit mai putin la complexele din proza lui Gide, cât la reveriile si poezia din „Le Grand Meaulnes“. Cu observatia ca, în romanul autobiografic indirect al lui Serge Fauchereau, reveria, melancolia si viziunea euforizanta sunt întrerupte des de eseurile din interiorul discursului. Acestea au teme neasteptate. Cum de vine vorba, de pilda, despre teoreticianul obiectivistilor americani, Louis Zukofsky (p.37), când, în principiu, autorul ar trebui sa povesteasca ce se întâmpla cu el atunci când merge la piata sau când se duce la biserica din Mareuil?... Celebra suveica a semioticienilor functioneaza aici corect între scriitura (opera prezentului) si istorie (suma întâmplarilor din trecut, trecute prin capricioasa memorie) si, la urma, autorul adnoteaza ceea ce-i trimite capricioasa memorie. Prin aceasta operatie suplimentara, inexistenta în discursul autobiografic traditional, naratorul cedeaza locul autorului (în cazul de fata criticului, eseistului) care, de la iubirea lui adolescentina pentru frumoasa si orgolioasa Pierrette, trece la întâlnirea cu poezia lui Baudelaire si Francis Ponge si, de aici, în alta paranteza eseistica, la „obiectivism“ si „stridentism“ – doua scoli ale avangardei. Ceea ce justifica aceste rupturi în discursul autobiografic este ceea ce am putea numi, cu o formula veche si nesigura, memoria afectiva, aceea care asociaza, cum vrea ea (sau, în versiunea lui Mateiu Caragiale: „dupa pofta inimii usoare“) lucrurile, starile de spirit, istoriile, segmentele timpului...