Surâsul înteleptului
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
„Contemporanul“ (4/2008) îl aniverseaza cum se cuvine pe octogenarul Ion Ianosi.
Gest rar în lumea intelectuala ravasita de animozitati vechi si noi, rivalitati profesionale si discordii doctrinare, idiosincrazii si partizanate patimase. O lume foarte vie, dar în care un ridicat procent de vioiciune e procurat de resentiment, rautate si dorul de razbunare. Una în care, în fine, solicitudinea si recunostinta se preschimba în injurie si ingratitudine.
Ion Ianosi e un om bun si, cum se spune, toba de carte, pe scurt : un carturar. Un mare carturar animat de convingeri calificate ca fiind de stânga. Cum însa bine vedem, nu toti carturarii sunt si oameni buni, din contra, multi insi toba de carte se vadesc tot atât de plini de venin, nutresc un dispret profund pentru vederile altora si sunt gata de a-si lua revansa cu o aviditate demna de o cauza mai buna. Si atunci stai si te întrebi : la ce bun atâta carte daca unii dintre cei mai virulenti „teroristi“ intelectuali se recruteaza chiar dintre indivizii acestia toba de carte, dupa cum s-a vazut de-a lungul secolului trecut si se vede chiar mai bine decât atunci la începutul acestuia în care intraram ?! Nu-i oare mai bine sa revenim, în gând si în viata, la mitul de aur al „bunului salbatic“ ?! Modelul uman întruchipat de Ion Ianosi taie aripile acestui scepticism retoric. Mare carturar înfasurat în carti ca bibliotecarul lui Arcimboldo, Ion Ianosi nu are si un „suflet de hârtie“, ca multi soareci de biblioteca pe care cartile citite si rascitite i-au imunizat si insensibilizat – ca operatiile pe chirurgi – la vederea nenorocirilor si a raului din lume. Din contra, om al „ideilor traite“, lui Ion Ianosi biblioteca citita – ca si cea scrisa de el însusi – i-a întetit bunatatea, delicatetea sufleteasca, modestia comportarii si discretia gestului curajos, i-a sporit, într-un cuvânt, calitatea umana. De aceea gândul multora din cei ce-l aniverseaza în „Contemporanul“ se îndreapta, ca la putini altii, spre persoana din spatele personajului, catre omul ce sta la originea scrisului. „Memoria afectiva – scrie Vasile Morar – mi l-a consemnat si încrustat adânc astfel : un om neobisnuit de blând, în acelasi timp însa foarte inteligent, si preocupat, tocmai de aceea, de lucruri precum nedreptatea în lume, rautatile izvorâte din prea multa sau prea putina minte, si altele din aceeasi familie de teme ce sunt atasate ideii de conditie umana. Daca cineva s-a ocupat o viata întreaga de Dostoievski si Tolstoi, de Kant si Hegel, de Goethe si Thomas Mann, de Vianu si D. D. Rosca, de Noica si Mircea Vulcanescu, spre a nu mai pomeni de interesul pentru sursele greco-latine si cele iudeo-crestine ale culturii europene, nu se poate sa nu te întrebi daca omul a «vazut» doar idei sau le-a si pus în legatura cu viata cea larga, complicata, a semenilor nostri si a lui însusi. Lui Ion Ianosi i se potriveste ca o manusa formula utilizata de Tudor Vianu – pe care cu demnitate si competenta l-a continuat în postura de profesor de estetica la Universitatea din Bucuresti – idei traite. Fascinat de idei a fost Ion Ianosi în primul rând pentru ca a fost preocupat de destinul oamenilor. Pentru el ideile, judecatile (si prejudecatile) sunt de multe ori raspunzatoare de chiar moartea oamenilor. Ion Ianosi satisface într-un fel precis ideea de întelept angajat si nu aceea de intelectual angajat sa apere idei si cauze publice, unele încrâncenat partizane. În fond, dupa cum s-a vazut în timpuri recente, cei ce au fost numai intelectuali si au înteles ca menirea lor este doar sa-si exercite «functiile mintii» au ajuns sa fie ori indiferenti fata de teme publice, ori sa considere ca acum intelectualii – dupa ce a trecut iluzia care s-a numit comunism – nu pot fi decât de dreapta. Eu unul n-am nicio îndoiala ca Ion Ianosi nu poate – nici în ordine intelectuala, nici în registrul asumarilor afective ale partizanatelor politice – sa se înscrie în tabara dreptei românesti, pe care o aclama atâtia intelectuali autohtoni, inclusiv unii din fostii sai studenti sau doctoranzi, care, nu multa vreme dupa ce au beneficiat de sprijinul lui nu lipsit de risc, nu i-au iertat consecventa pentru stânga sa culturala.“
Carturarul Ion Ianosi a gasit însa de cuviinta sa-si asume un singur partizanat, acesta inflexibil : partizanatul dialogului. Opinia lui Vasile Morar este ca „a tinut demn piept istoriei mari si celei mici, prin cel putin doua mari virtuti : curajul si blândetea“, autorul analizând în eseul sau din „Contemporanul“ („Întelepciunea activa si stânga culturala“) aceste virtuti prin comparatie cu agresivitatea si lasitatea ce definesc comportamentul unor largi categorii, inclusiv intelectuale, din societatea actuala. Încheindu-si instructivul text (si „test“ !), Vasile Morar scrie : „I-am spus prietenului ca Ion Ianosi merita a fi caracterizat prin cele doua virtuti : curajul si blândetea. El a adaugat imediat acestora si întelepciunea activa. N-ai observat, spune apoi, ca lasii de ieri deveniti peste noapte curajosii de azi nu sunt deloc blânzi, ci dimpotriva ? Cât as vrea sa-l contrazic, dar nu pot sa o fac, din pacate, în acest timp neasezat si ravasit mereu de ceea ce Norman Manea a numit «întoarcerea huliganului». Deocamdata, curajul, dublat de blândete si blândetea folosita în chip firesc, natural, ca arma împotriva agresivitatii – în toate formele ei – s-a dovedit a fi prin Ion Ianosi o solutie de viata : una demna si deloc confortabila. Ca toate alegerile morale destinal-exemplare.“ Ca si alt mare carturar al nostru, acela de „dreapta“ !, Ion Ianosi ne instruieste cu sublima utopie carturareasca potrivit careia, daca blândetea poate înfrunta cu succes agresivitatea, politetea utilizata ca «arma» si de un Al. Paleologu, cunoaste victorii pe care armele nu le cunosc. „Farmecul profesorului Ion Ianosi – scrie Monica Pillat – vine din zâmbetul cu care îsi întâmpina interlocutorul… Acest zâmbet cald si inteligent creeaza o ambianta de buna dispozitie, o senzatie de confort intelectual… Însa dincolo de cordialitatea nativa a lui Ion Ianosi, zâmbetul acesta (componenta esentiala a ceremoniilor politetii) îl stimuleaza pe partenerul de discutie sa paseasca, dezinvolt, pe nisipurile miscatoare ale speculatiei.“ Pe puntea acestui zâmbet trec si se întâlnesc, din doua directii, doi critici : Ion Ianosi cu Dinu Pillat, amândoi pasionati, în chip diferit, de Dostoievski : „Întâlnirea dintre cei doi critici trebuie sa fi fost fascinanta… Îmi aduc aminte de entuziasmul cu care tata se întorsese acasa, de temperatura înalta a discutiei evocate de el, imediat, atunci, precum si de zâmbetul frenetic ce îi însotea cuvintele. Abordând universul dostoievskian din directii diametral opuse, crestinul si liber-cugetatorul, idealistul si filozoful materialist pareau sa-si fi regasit, în acea seara, complementaritatile, gratie unei deschideri fara prejudecati a gândirii.“ Surâsul gândirii fara prejudecati apartine unui carturar întelept, toba de carte, ale carui modestie, blândete si curaj intelectual au surclasat vitregiile istoriei si maniheismele decurgând din rigiditatea încrâncenata a clericilor înregimentati în parcele doctrinare fara nicio iesire la mare. Ca si un Radu Cosasu, prietenul de o viata, Ion Ianosi este si el un „extremist de centru“ despre care scriu în acest numar din „Contemporanul“ Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Irina Petras, Aura Christi, Ionel Necula, Ovidiu Pecican, Stefan Borbély, Radu Cosasu, Paul Aretzu, Iulian Boldea, Alexandru Stefanescu, Constantin Coroiu, Mihai Dinu Gheorghiu, Florin Oprescu, Alexandru Singer, Ion Vartic, Adrian-Paul Iliescu si, într-un luminos eseu, Mircea Flonta, care vede în comportamentul si opera celui aniversat atasamentul fata de modelul marilor sai înaintasi, Titu Maiorescu sau Tudor Vianu : „cu totul reprezentativ pentru acest tip de intelectual obiectiv, echilibrat si moderat, deschis tuturor orizonturilor creatiei spirituale“.