O generatie critica
articol aparut in Cultura, nr. 171 din 2008-05-01» cultura editorial » editorial
Autor:
Subiectul tinerei generatii este unul care ma preocupa în mod serios, de ani buni. Pe de alta parte, asa cum m-am tot exprimat pe la diverse întruniri scriitoricesti, o formulare precum "tânarul critic" nu mi se pare deloc magulitoare. Ea seamana cu o mângâiere pe crestet si cu o amânare a judecatii de valoare. Esti sau nu esti critic literar, asa cum altii sunt sau nu sunt poeti, sunt ori nu sunt prozatori. Ca esti tânar sau vârstnic, de mult afirmat sau la începuturile carierei: e vorba în fond de un parcurs mai degraba biologic decât creativ. Meritul nu vine si nu se pierde o data cu vârsta. Nici mediocritatea. Miza tinerei generatii este însa mai importanta decât asemenea proiectii si rasfaturi individuale, asa cum continuitatea unei literaturi conteaza mai mult decât ifosele unor autori care cred ca lumea începe si se termina cu ei. Întelegând de timpuriu acest lucru, din lectura paginilor lui Calinescu si Lovinescu, am încercat sa precipit, sa accelerez aparitia unor tineri valorosi, consolidând un câmp mai larg de activitate literara si critica. Am urmarit debuturile publicistice si editoriale, semnalându-le pe cele importante; am cautat, ca antrenorul lui Arsenal Londra, juni promitatori, ajutându-i pe cât a fost omeneste posibil si oferindu-le spatiu de expunere si afirmare; am vorbit si am scris adesea despre colegi de breasla si de generatie cu un ton entuziast care n-a trecut neobservat. Îmi amintesc, de parca ar fi fost ieri, întrebarea lui Cristian Tudor Popescu din redactia Adevarului literar si artistic. – Tu ce faci, Daniel, îti cultivi concurenta? – Pai, da. CTP scanase perfect si exprimase laconic ceea ce eu ma straduiesc sa fac de vreo sapte-opt ani. Sa construiesc o generatie critica, un câmp artistic si un climat cultural realmente liberal, în care fiecare sa aiba dreptul sa-si exprime opiniile fara sa fie cenzurat, obturat, etichetat cu un calificativ infamant si redus la tacere. Adevarul literar si artistic, Cultura, Ziarul de duminica si alte publicatii în al caror sumar am fost ori sunt implicat au acordat spatii ample tinerilor, fie ei din Bucuresti sau din provincie, de dreapta sau de stânga, conservatori, liberali, socialisti sau apolitici. De ce? Pentru ca asa mi se pare normal. Fara o agenda ascunsa ori vizibila, fara o directie pe care toti, ca unul, s-o ilustreze. Principiul acesta al tolerantei critice a functionat foarte bine în toti acesti ani, el transformându-se chiar într-un mecanism productiv. Tinerii descoperiti de mine au descoperit, la rândul lor, colegi înca mai tineri, carora le-au facut, cu aceeasi generozitate relaxa(n)ta, o similara oferta de colaborare. Daca vedem astazi atâtea nume de cronicari, critici si eseisti tineri deja afirmati, este si pentru ca ei au avut aceste conditii de afirmare si o motivatie profesionala puternica. Fiindca, sa recunoastem: degeaba scrii promitator, daca nu te publica decât reviste obscure. Degeaba scrii bine, daca un satrap cultural te cenzureaza si deformeaza.
Peisajul acesta aproape perfect începe, însa, sa se destrame. O simt. Si în general am intuitii bune. O data lansati, afirmati, omologati, o parte din criticii tineri si-au pierdut nu numai timiditatile de altadata, ci si acele reflexivitati pe care e bine sa nu ni le pierdem niciodata. Au început sa judece în alb si negru, cu un maniheism politic ori estetic pe care nu-l aveau înainte. Când lauda, cartea laudata este exceptionala, nici mai mult, nici mai putin. Când critica, opul radiografiat e o catastrofa. Nu mai exista nuante, trepte intermediare între capodopera si rebutul absolut. Tonul este mai rezolut decât la E. Lovinescu si G. Calinescu luati împreuna. Fiecare text poarta pecetea categoricului, a definitivului, a irevocabilului. Autorii penalizati apar ca niste ciumati pe care e mai sanatos sa-i eviti. Iar pe cei laudati oricum nu-i mai poti întâlni pe strada. Cronicile hiperpozitive i-au proiectat dincolo de plafonul norilor.
La extremismul evaluarilor individuale, cam prea personale, sa adaug relatiile tot mai colegiale – sau, dimpotriva, tot mai putin colegiale – dintre tinerii nostri critici. Nu vreau sa fac un joc de cuvinte. Dar într-o parte observ mângâieri locale, regionale, provinciale, o critica dulce, mângâietoare, aromitoare. În cealalta: raderi nervoase, cvasiisterice, analize cu concluzia deja data, cronici distrugatoare ce ar vrea sa consacre Bucurestii literari si artistici ca pe un fel de Olimp din care tâsnesc, periodic, fulgere pedepsitoare.
Când aceasta tânara si atât de talentata generatie critica se va distruge în lupte stupid-diferentiatoare si când în urma ei va ramâne o gramajoara de cenusa, sa va amintiti, domnule Cristian Tudor Popescu, ca eu am vrut sa fie altfel.