Sari la conținut

Egoistul

articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24
» cultura cultura literara » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA


Un personaj cu totul insolit în literatura lui Caragiale se anunta protagonistul textului „Scrisorile unui egoist“ publicat, cu adaugirea „Nota“, în „Epoca literara“, numarul 2/ 22 aprilie 1896, iar sub titlul „Din scrisorile unui egoist. Fragmente scurte“ în urmatoarele trei numere ale hebdomadarului - respectiv, în intervalul 29 aprilie-13 mai. Din nefericire, foiletonul a ramas neterminat, fie din cauza suspendarii revistei (dupa cum presupune Serban Cioculescu), fie din alte motive dificil de intuit. Regretul ca autorul nu si-a dus intentiile pâna la capat este cu atât mai mare cu cât „Scrisorile...“ lasa sa se întrevada cautarile lui Caragiale în directia unei paradigme literare noi, radical deferita de aceea care l-a consacrat. Avem de-a face aici cu o alta scriitura, cu o alta atitudine auctoriala, dar, în primul rând, cu un alt tip de personaj decât cele care populeaza universul uman caragialian în amonte si în aval de momentul 1896-1897, segment temporal care include - nota bene! - o alta povestire fara pereche în opera scriitorului, „Între doua povete“ (unde pubera Nina prefigureaza, în avans cu o jumatate de secol, nabokoviana „Lolita“!), precum si „Paradoxal“, o bucata scurta, dar greu de catalogat, si asta, în primul rând, din cauza eroului, domnul Teofil, un personaj de factura aparte, aglutinând, în doze egale, comportamentul inextricabil al unui cinic cu paralogismul etic al unui sofist.

Nici Egoistul din „Scrisori...“ nu este un egoist, pur si simplu. De fapt, judecând lucrurile dupa cele câteva fragmente epistolare pe care Caragiale a izbutit sa le publice, personajul nu prea este egoist decât în al doilea rând, altele fiind dominantele sale caracterologice primordiale. El este, mai degraba, amoral, mizantrop, cinic si paradoxal. Nu-i deloc exclus ca, odata încheiata, istoria unchiului care se confeseaza unui nepot pe care îl dispretuieste profund („o creatura ordinara“) sa ne fi revelat, poate, o varietate balcanica de Über mensch nietzschean, de „stapân“ ce se misca în perimetrul situat dincolo de bine si de rau, un marchiz de Sade cu vila la Sinaia, un dostoievskian „om din subterana“ care frecventeaza Opera din Viena, un lipsit de scrupule din stirpea diderotianului Rameau sau ceva asemanator.

O parte din aceste apropieri au fost deja facute de Valeriu Cristea, comparatiile operate fiind, însa, per ansamblu, defavorabile personajului lui Caragiale caruia, este de parere criticul, îi lipsesc „anvergura, îndrazneala, demonismul“. Verdictul este îndeajuns de corect raportat la ceea ce a apucat sa fie scris, dar sever în exces si cam prea sententios daca concedem sa abandonam o clipa realitatea pedestra a efectivului si acordam credit virtualitatii literare la care ne dau dreptul „fragmentele scurte“ ramase de la Caragiale. E adevarat, critica se exercita pe texte cu existenta materiala concreta, nu pe virtuti potentiale; totusi, parca, blândului exeget nu i-ar fi stricat un dram de toleranta în plus. Zic si eu, acolo, ca românul, mai mult sau mai putin impartial...

Cum arata schita de portret a Egoistului din perspectiva naratorului care da asigurari cititorilor ca l-a cunoscut „mai bine decât oricine altul“? „Inteligent, cunoscator de multe si priceput subtire la arta“, omul „calatorise mult, multe vazuse si auzise, si chiar citise câte ceva; mai mult întelesese poate decât citise“. „Nu ura pe nimeni (...): cine uraste pe oameni trebuie sa-i fi iubit odata prea tare, si el nu-i putuse iubi niciodata“ (...); „darnic fara generozitate, cheltuitor fara risipa, iubitor de placeri pâna la limita cuviintei si-n masura prudentii; îngrijindu-si viata cu luare-aminte, far-a a avea însa câtusi de putin o deosebita frica de moarte“. Cunoaste experienta casniciei la care renunta „fara parere de rau si fara mâhnire“, fericit ca din ea n-au rezultat copii pentru ca „decât sa faca cineva un copil, mai bine sa înghita ca anticul cinic o caracatita vie“ (aprecierea îi apartine).

Care este imaginea Egoistului rezultata din scrisorile adresate nepotului pe care-l desemneaza ca mostenitor, data fiind împrejurarea ca „avea o avere considerabila“?

Un ins care detesta conventiile sociale, inclusiv pe cele legate de moartea sa pe care o priveste în termeni pur biologici, fara urma de fior mistic, cutreierat de impulsuri ce tin de micul sadism, dar si de varianta sa hard, plictisit de oameni si cu adânca lehamite de viata, neîndurator în judecarea semenilor si fara de mila pentru nenorocirile lor, mefient fata de orice urma de sentiment, complet opac la dimensiunea religioasa a existentei („Dumnezeu a murit!“, proclamase profetic Nietzsche)...

Pacat ca nu vom sti niciodata în ce a constat „mizeria“ pe care i-o face o oarecare doamna Z..., „proasta aventura“ în care-l vâra persoana urmând sa faca obiectul „scrisorii urmatoare“ care n-a mai fost însa asternuta vreodata pe hârtie. Pacat cu atât mai mult, cu cât, dupa toate indiciile, acea proxima epistola s-ar fi debarasat de formula oarecum eseistica practicata pâna atunci si ar fi capatat o mai pronuntata tenta narativa („am sa-ti povestesc...“) - cu alte cuvinte, ar fi glisat într-un spatiu literar în care Grecul era redutabil.

Oricum, Egoistul ramâne, daca nu o izbânda integrala, macar o generoasa promisiune pentru ceea ce ar fi putut fi un alt Caragiale.