Un mare star pe scena Operei, Alexandru Agache
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Fortata de împrejurari, cât si de lipsa vocilor care sa permita mentinerea repertoriului obligatoriu, Opera Nationala bucuresteana dezvolta o febrila strategie de invitare a unor oaspeti din tara (desi nici în plan autohton situatia nu e roza) si îndeosebi din strainatate: cântareti mai buni, mai slabi, vedete internationale aflate la fine de cariera, câteodata artisti ratati sau expirati, dar si nume necunoscute pe care le descoperim ca foarte valoroase.
Una peste alta, traficul de glasuri din afara teatrului este intens. În principiu, fara sa fie un lucru rau, ofertarea larga permite publicului aprecierea diferentiata, cunoasterea realitatilor, familiarizarea nemijlocita cu circulatia europeana de voci – unele dintre acestea cunoscute ca nume doar din publicatiile de specialitate sau din Internet. Totusi, nu stim cum se face selectia pentru afis. Dar este de presupus ca, din cauza sistemului defectuos al programarilor, anuntate cu insuficient timp înainte, pentru contractari se apeleaza probabil blind doar la CV-uri (câte necunoscute poate ascunde o biografie profesionala cosmetizata!) sau la recomandarile unor impresari cu mai mult sau mai putin renume. Practica auditiilor în teatru, uzuala peste tot, nu pare sa existe, astfel ca per ansamblu satisfactiile artistice ale publicului sunt aleatorii. O mai mare exigenta a responsabililor din Opera Nationala este necesara!Dar, slava Domnului, exista si exceptiile care confirma regula. Cea mai recenta a fost invitarea marelui bariton Alexandru Agache, celebru interpret al carui nume figureaza în analele tuturor teatrelor legendare ale lumii, în cataloagele de înregistrari audio-video ale reputatelor case producatoare. Asa încât, în prima decada a lunii aprilie, am asistat la doua seri memorabile („Simon Boccanegra“ si ‚Nabucco“) în care Alexandru Agache si-a onorat cu prisosinta, în rolurile titulare, prestigioasa-i carte de vizita.‚Simon Boccanegra“Într-o forma vocala impecabila, de zile mari, baritonul si-a impus autoritatea în cânt de la primele replici. Glasul a umplut printr-un volum impresionant fiecare ungher al salii, a rasunat bogat si luxos, cu armonice nobile. Proiectia vocii este concentrata, intensa, dar masivitatea ei, dobândita acum odata cu apropierea de rolurile veriste, nu exclude derularea în expresivitate a frazei verdiene. Legato-ul ramâne exemplar în „Del mar sul lido“ sau „Ah! se la speme, o ciel clemente“ ca si în „Figlia! a tal nome io palpito“, duetul cu Amelia încoronat de celebra nota de Fa acut („Figlia!“) rostita într-un dolcissimo viril, împlinit printr-un diminuendo de efect. Declamatia este impunatoare („Adria e Liguria hanno patria comune“) iar celebra scena „Plebe, patrizi, popolo“ suna fulminant pentru ca imediat vocea de tunet sa capete tente ironice, insinuante în episodul demascarii lui Paolo, fara sa-si piarda însa monumentalitatea.Puternic constructor de personaje, Alexandru Agache a fondat rolul în chip maret si din maretie si-a trait toate pasiunile, frustrarile, iubirea, generozitatea. Moartea în demnitate e eroului a fost însotita de cântul moale si catifelat venind dintr-o voce cu suficiente tente de maleabilitate. Pentru soprana Silvia Sorina Munteanu, rolul Ameliei Grimaldi este rodat. A demonstrat-o, l-a sustinut si acum cu profesionalism, culoare stralucitoare de glas, cu aplecare deosebita, suverana, catre pasajele spinto. În secventele strabatute de lirism, implicarea si legato-ul cantabile au câstigat pe masura avansarii tramei – dupa aria „Come in quest’ora bruna“, catre „Orfanella il tetto umile“ din duetul cu Dogele Simon, apoi prin lanturile de pianissime ale marii scene din Sala Consiliului, ca si în actele al II-lea si al III-lea.Basul Sorin Draniceanu a fost un Fiesco incisiv si dinamic în paginile energice. Portativele lungi, „de linie“ au suferit din cauza balansului vocii iar unele note înalte au sunat fara vibratie. Si personajul sau a progresat în trairi, dupa un debut ramas destul de exterior în cunoscuta arie „Il lacerato spirito“.A fost evident înca de la început ca tenorul Mihai Lazar (Gabriele Adorno) se afla într-o indispozitie vocala accentuata, stare care a culminat în aria „Sento avvampar nell’anima“. Asemenea situatii – firesti – se anunta ab initio prin difuzoare sau chiar se specifica în fluturasul de sala, asa cum a procedat de exemplu apreciata mezzosoprana americana Joyce DiDonato într-un recent spectacol cu „Cenusareasa“ de Rossini la Teatrul Liceu din Barcelona. Ar fi fost o masura prudenta si publicul s-ar fi aratat mai indulgent cu Mihai Lazar. Pâna si Silvia Sorina Munteanu s-a simtit usor descumpanita dupa reactia neasteptata a asistentei.În rolul Paolo Albiani, Florin Simionca a afisat o voce baritonala placut lirica, de perspectiva. Alti eroi au fost întruchipati de basul Stefan Schuller (Pietro), soprana Cristina Eremia (Camerista Ameliei) si, nu în ultimul rând, cu toate ca partitura personajului Un capitan nu are mai mult de cinci masuri, tenorul Teodor Ilincai, stapânul unui glas sonor si patrunzator. La pupitru, Ciprian Teodorascu a facut eforturi pentru a ridica ansamblul orchestral-coral la nivelul prestigiosului oaspete, dar fermitatea mâinii la atacuri, expresivitatea concluzionarii ariei lui Fiesco si atmosfera de nocturna simfonica a introducerii ariei Ameliei, „Come in quest'ora bruna“ au lipsit. Marile concertato-uri au functionat însa bine, alamurile (marea emotie dintotdeauna!) au sustinut corect discursul melodic, desi în ultimul act cornii au obosit.„Nabucco“Am regasit în interpretarea lui Alexandru Agache aceeasi constructie puternic personalizata a rolului titular, expresia diversitatii trairilor fiind impresionanta, gradual crescuta pe masura „încalzirii“ vocii, de la clocotul interior („S'appressan gl'istanti“) la napraznica replica „Già! Prostrati! Non son più re, son Dio!“ (rostita cu glas de duritatea diamantului), de la resemnarea din „Ah, perchè, perchè sul ciglio“ (model de frazare verdiana îmbracata în pretioase inflexiuni) la imploratia cu care a înzestrat aria „Dio di Giuda“, ruga venita dintr-un spirit otelit. Linia vocala impecabila, desenarea ei fluenta au sedus si solicitarile de bis strigate de un public entuziasmat pareau sa nu conteneasca. Remarcabil este ca tratarea cantilenelor repetate, care pun în evidenta egalitatea registrelor instrumentului vocal al artistului, nu se face uniform, liniar. Ma gândesc la duetul cu Abigaille (actul al III-lea), în care fraza „Deh, perdona, deh perdona ad un padre che delira!“ a capatat, la repriza ce urmeaza primei rostiri, o colorizare în mezzoforte, cu urme de mândrie ostoita. Maiestrite lecturi!Alexandru Agache a dominat o echipa de excelenti profesionisti, cu contur potrivit personajelor lor, cu cânt cizelat si expresiv, avându-i în frunte pe Mariana Colpos (temerara Abigaille) si deja veteranul (73 de ani) Pompeiu Harasteanu, un Zaccaria de rara generozitate, caldura si umanism. „Nabucco“ are pagini pline de capcane si scriitura verdiana îsi arata pe alocuri dificultatea, evidentiaza momente în care tesaturile de agilitate dramatica constrâng la eforturi sau stridente, iar frazele lungi cantabile se sting sau supun respiratia la grele încercari. Chiar un La bemol acut (pe care, de pilda, editia Henschel a partiturii nici nu-l cere) apare dificil la finalul cabalettei „O prodi miei, seguitemi“.Singurul debut al serii – si foarte reusit –, a fost al mezzosopranei Oana Andra în Fenena, în timp ce Crina Zancu a expus, odata cu micul rol Anna, o penetranta voce sopranila în ansamblul „Immenso Jehova“ din ultimul act. Alte personaje au fost întruchipate de basul Marius Bolos (Marele Preot al lui Baal) si Valentin Racoveanu (Abdallo).M-as opri putin asupra interpretului lui Ismaele. Tânarul tenor Vlad Mirita are un valoros potential vocal care îl recomanda ca pe o promitatoare speranta a primei scene lirice a tarii si nu numai. Ma refer la teatrele internationale, nu atât la incursiunile crossover, desi si ele îi pot valoriza calitatile fara însa a-l îndeparta de genul operei. Pentru acesta din urma, mult mai pretentios, ramâne doar ca virtutile de placuta timbralitate ale lui Vlad sa fie dublate de omogenizarea emisiei, de exprimarea nuantat-potrivita în contextul melodic, de abordarea consistenta, cu avânt, cu slancio italian a frazei muzicale, neuitând ca Ismaele are o scriitura romantica tipic verdiana, chiar daca maestrul de la Busseto nu i-a rezervat nicio arie. Ar mai fi ceva. Artistul Mirita trebuie sa-si învinga retinerile în ceea ce priveste tinuta de erou de opera si atitudinea scenica în rol. Sunt convins ca asistentul care îngrijeste regia regretatului Hero Lupescu va sesiza.La pupitru, dirijorul Iurie Florea a condus în siguranta, cu preocupare, accentuând participarea corzilor si efectul teatral al spectacolului. Tempii faimosului cor „Và, pensiero“ sunt în general greu de cumpanit între dilatarea fara sfârsit si comprimarea mai dinamizata. Iurie Florea a fost aproape de ideal si interpretii maestrului Stelian Olariu au cântat cu fior. Surprinzator, traditionalul bis nu a fost cerut. Sa fie oare un semn?Dupa 22 de ani (1986, „Barbierul din Sevilla“), excelentul Alexandru Agache a revenit la Bucuresti si ne-a lasat o impresie de neuitat. O asteptam pe Elena Mosuc întru împlinirea unui aprilie de exceptie la Opera Nationala Bucuresti.