Traducând Shakespeare: „Masura pentru masura“
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura spectacolului »
Autor: IOANA IERONIM
A traduce Shakespeare a fost întotdeauna o provocare – si nu este mai putin astazi, în plina tranzitie a limbii noastre. În era sms-urilor, sitcomurilor, a navigarii pe zeci de canale TV si în nenumaratele spatii virtuale. Nu povestile exemplare ale Marelui Will, în oglinda carora oamenii se vor recunoaste câta vreme exista omenire, sunt motivul provocarii, ci, cum se stie, expresia shakespeariana de o luxurianta si varietate fabuloase. Shakespeare a trait si el într-o epoca a globalizarii (marile descoperiri geografice, expansiunea fara precedent a Angliei), globalizare pe care el a absorbit-o pantagruelic, prin cuvinte, în organismul limbii sale: cea mai bogata engleza din câte s-au scris vreodata. Fie ca a gasit cuvintele în carti si discursuri savante, ori printre curteni si studenti, ori pe strada, în cârciumile si mahalalele londoneze la talpa tarii, sau cuvinte aduse de peste mari si tari, exotice, colorate, expansive, pe harta mereu reînnoita a lumii – Shakespeare nu a lasat nimic din toate acestea sa-i ramâna strain. Ceea ce pare sa se întâmple cu limba în momentul globalizarii noastre de acum este, dimpotriva, o saracire accelerata, pentru care multi învinuiesc tocmai globalizarea – si limba engleza. Iar în privinta limbii române avem în plus si problema memoriei otravite – pe termen indefinit – a multor cuvintelor, din cauza relei folosiri la care au fost supuse în regimul de trista amintire si alte triste amintiri. A traduce Shakespeare în acest peisaj politraumatizat al limbii noastre adauga, desigur, experientei înca o latura interesanta.Faptul ca textul lui Shakespeare nu se întelege usor nu vine doar, sau mai ales, din numarul enorm de cuvinte, ori din vechimea textului si din fireasca schimbare a multor sensuri, de-a lungul secolelor ce ne despart de vremea sa. Specialistii au pus la dispozitie note explicative multumitoare (sa observam, totusi, ca nelamuriri mai ramân). Dificultatea vine cel mai adesea din densitatea texturii, din complicata utilizare a sintaxei, din mobilitatea si plurivalenta frazei, care devine, pe alocuri, o replica a vietii însesi, oglinda miscarii non-liniare a sufletului si gândului omenesc: structuri complicate, dar supunându-se, în toate articulatiile, controlului semnificativ, demiurgic al autorului. Traducerea, care pentru mine înseamna lectura de text cea mai profunda, a fost o bucurie continua si o surpriza mereu înnoita. Un prilej de a admira, de a descompune si recompune acele meraviglia de sofisticata expresie shakespeariana. Am lucrat cu versiunea profesorului meu Leon Levitchi alaturi. Aceasta este una dintre traducerile sale cele mai reusite. Desi viziunea asupra modului de a traduce textul difera foarte mult, prezenta versiunii sale mi-a îngaduit un pretios dialog peste mormânt, care m-a ajutat, nu o data, sa gasesc cu mai multa usurinta o solutie, poate, mai buna, tonul mai viu. A pune fata în fata realitatea momentului nostru: întinderea mult diminuata a atentiei, comoditatea gândirii, simplificarea drastica a expresiei – si oferta shakespeariana – si a crea o versiune româneasca... valida: aceasta a fost întrebarea. Cum se si teoretizeaza, în traducere, fiecare moment este o instanta de alegere. Eu am ales calea unei maxime limpezimi, cu un sacrificiu minim de sensuri, pe cât posibil. Spun sensuri, pentru ca scrierea lui Shakespeare rareori pastreaza un sens singular. Am încercat sa pastrez în sunet viata de profunzime a rostirii, ceva din armonicele subconstientului, emotia care sparge discursul, rupturile interioare. Acel pinten al patimii/pasiunii rasucindu-se, pe alocuri, în inima personajelor (la Angelo, de exemplu). Naturii umane incontrolabile, niciodata deplin îmblânzita, care în „Masura pentru masura“ se încearca a fi supusa Normei, cu un succes atât de îndoielnic, în cele din urma. Am încercat sa marchez discursul puterii si stilul „nobil“, retorica persuasiunii, cu economie de mijloace, dar pregnant. La fel, momentele de parodie a retoricii juridice, argumentarea ilogica, haotica si absurda – la care avem o buna traditie culturala si noi (Caragiale). Am adus în pagina ceva din culorile în curs de disparitie ale unui limbaj popular aluziv, decoltat, hazos, injurios cu gratuitate, acea placere guraliva a potrivirii de vorbe dezinvolte si groase, care la Shakespeare apar ca niste pete de culoare si relativa relaxare: culoarea le salveaza de vulgaritate. Un gen de haz plebeu care pâna mai ieri se întâlnea si la noi cu frecventa, dar în acest moment pe piata domina un cuvânt-de-patru-litere sau poate doua. Exista, apoi, în piesa o ampla zona legata de prezenta cruzimii si mortii, moneda curenta, „fireasca“ în vremea lui Shakespeare – un palier mult mai apropiat românei medievale si, evident, psihologiei medievale si la noi – proprie în egala masura mai recentului mediu concentrationar, dar care totusi ramâne în acest moment mult mai nefamiliar majoritatii oamenilor. Acesta a fost unul din aspectele expresive de rezolvat pentru traducator.Traducând „Masura pentru masura“, am avut privilegiul de a încerca sa fac dreptate în limba româna, pe cât m-am priceput, acestui foarte interesant text shakespearian. Am gasit ca limba noastra si-a pastrat înca, miraculos, mari resurse din energie, prospetime si plasticitate. O limba primitoare. Scena este poate locul chemat sa ne aminteasca cel mai bine, în existenta ei magica si holista, de existenta multor culori, sunete si sensuri ale vorbirii noastre care nu au fost uzate sau definitiv uitate în minimalismul cotidian – fie acesta cool sezonier, incolor sau brutal. Shakespeare, maestrul de nimeni contestat, a stiut sa iubeasca toate cuvintele, simple ori întortocheate, neaose ori straine, frumoase ori urâte, stravechi sau noi si nemaiauzite – iar astazi el ne vorbeste la fel de viu ca acum aproape o jumatate de mileniu. Scriam paragrafele de mai sus înainte de a vedea spectacolul pentru care am lucrat aceasta noua versiune: „Masura pentru masura“, în regia lui Silviu Purcarete la Nationalul din Craiova. Este o reusita de anvergura, un dar de exceptie pe care ni-l fac acest mare regizor, actorii, echipa de realizatori. Un spectacol în care adevarul shakespearian si adevarul timpului si locului noastru rimeaza într-un orizont solid, indiscutabil, al sensului de profunzime. Spectacolul se va juca si pentru bucuresteni, curând, în cadrul prestigiosului Festival International Shakespeare. * Lucio, Actul V.