Pe plaja în Portugalia
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
De jur împrejur, stuf si maracini. În mijloc: scena cu caracter de studio, cu public asezat la nici un metru de actori. Trei spatii bine delimitate: în centru cârciuma, într-o parte, stuf si un presupus lac, în cealalta, iara stuf si maracini, dar aici garnisiti cu figurine vechi de la tirurile de amatori de pe vremuri. În acest cadru, la Teatrul „Anton Pann“ din Rm. Vâlcea se produce a nouasprezecea premiera a piesei „Portugalia“, de dramaturgul maghiar Egressy Zoltán. Scrisa cu 13 ani în urma si jucata în Cehia si Anglia, piesa a fost punctul de plecare pentru doua filme.
„Când eram mic, voiam sa ma fac sofer de autobuz“, marturiseste, la conferinta de presa, autorul (poet, dramaturg si scenarist), câstigator al mai multor premii. „Apoi, reporter sportiv, când a devenit limpede ca fotbalist nu mai pot ajunge“. Mult timp a fost bateristul unui grup rock. Pe vremea aceea nu-i trecea prin cap ca va scrie. Mai ales ca în tinerete nici nu-i placea teatrul. Si, în general, nici acum. Majoritatea spectacolelor i se par plictisitoare. Chiar si cele pe textele lui. Oricum, agreeaza mult mai mult sa scrie decât sa vada teatru, a sunat confesiunea lui Egressy Zoltán. Cât despre „Portugalia“: „problema periferiei e una a întregii Europe Centrale“, a declarat el, totdeauna atent la dozajul dintre comic si dramatic. Un tânar scriitor viseaza sa ajunga în Portugalia. Acolo, la apus, pe malul marii, „viata se întâlneste cu neantul“. O tânara cârciumareasa, 25 de ani, îndrazneste sa viseze din când în când ca va scapa de periferia împutita si de rudimentarii printre care îsi duce traiul. Strainul care soseste în cârciuma va fi Portugalia ei. Tatal sau, cârciumar cu scaun la cap, omenos si întelept, viseaza ca odata va iubi o negresa. Fiecare viseaza la evadare. Fiecare are propria Portugalie. Fiecare se doreste în alt loc, desi în piesa nu se întâmpla nimic cu nimeni. Paradoxal, desi pe texte complet diferite, „Portugalia“ de la Rm. Vâlcea are o nota comuna cu „Butoiul cu praf de pusca“ de la Teatrul Sica Alexandrescu din Brasov, unul dintre spectacolele recente ale aceleiasi echipe: regia Cristian Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu. Aceeasi lume violenta, de interlopi si criminali, e îmblânzita, ba, uneori, poetizata prin spatiul totdeauna multifunctional conceput de Cosmin Ardeleanu si prin umanismul din fiecare spectacol al lui Cristian Juncu. „Portugalia“ sa e bine articulata, cu treceri usoare, cu personaje bine conturate, coerente, vii, rotunde, care se mentin într-o linie cunoscuta si ca interpretare, si ca experienta parcursa. În constructia lor, în credibilitate, în alunecarea lina de la o situatie la alta sunt de gasit virtutile si experienta regizorului. Exista, totusi, pe lânga spatiul, care cuprinde, si stuful, care învaluie publicul, un element ce sparge aerul de déjà-vu: cuplul de betivi plin de poezie, mix de vulnerabilitate si delicatete implicita. Ca majoritatea cazurilor amintite de Egressy Zoltán, el, Clama (Doru Zamfirescu savuros în amantul pisicher, dar omenos) vrea sa evadeze. Vesnic pe punctul de fuga/evadare, Clama îsi respinge prietena/iubita/partenera de etilism, avertizând-o de îndepartarea sa cu multa grija. Experienta a dovedit, oricum, ca hotarârile/plecarile lui sunt reversibile. În constructia lui Doru Zamfirescu, Clama ramâne un betiv inconstient, cu urme vagi de responsabilitate, pus pe fugit la Budapesta, atent, însa, sa-i protejeze ei buimaceala. Iar ea, Iulia Antonie, face o betiva cum rar s-a mai vazut: feminina, adorabila, care cere prin toti porii rasfat si protectie si îsi conserva cu orice pret haloul de dragalasenie si umanism. Mai ales în parcursul acestui cuplu si al cârciumarului (Gabriel Tudorin într-un personaj adorabil, bonom, realist si omenos, discret si delicat ca tata), Cristian Juncu îsi demonstreaza - pentru a câta oara? -, virtutea de a creiona relatii si fineturi în interpretare. Pâna la urma, „Portugalia“ e o poveste pe care autorul o imagina ca pe nostalgia simbolista a marilor evadari din periferia brutala de azi. Imposibil ca pentru noi sa nu se însoteasca de un iz dulceag, interbelic, à la Mihail Sebastian ori Victor Ion Popa. Chiar jovialul cârciumar, incongruent cu lumea de scursuri de care e înconjurat, dezvolta o bonomie aproape neverosimila pentru statutul sau. Dar povestea functioneaza mai ales prin updatarea cliseelor, caci personajele sunt vechi de când lumea: strainul care descinde în cârciuma si suceste mintile fetei, hranindu-i si decompensându-i toate aspiratiile, e cam neserios si uita sa spuna ca e însurat. Va sfârsi renuntând si la Portugalie, si la fata si se va întoarce cumintel la nevasta (Olimpia Malai), care apare din senin. Cool, retinut, distant, asa ar trebui sa fie personajul, în intentia actorului Remus Vlasceanu, dar se pare ca granita de la o interpretare detasata la una fara nuante e greu de distins. Funda, în constructia Alinei Mangra, e o fata dintr-o bucata, musca usor cuvintele, e dreapta, onesta si cu doza de sentimentalism bine temperata. Insertiile poetice ale regizorului, ca plimbarea pe bicicleta în vântul-ventilator, nu fac decât sa puna pigment si credibilitate în eternul scenariu al îndragostirii. Finalul echivaleaza cu o crima greu de justificat, comisa în off de aspirantul local la mâna fetei (Florin Beciu într-un personaj respingator, liniar, egal cu rautatea sa). Izul interbelic, cu pasiuni puternice care împing la crima, cu oameni nevoiasi care se abrutizeaza, e contrabalansat de spectrul larg, upgradat al alcoolismului. În vârful sau: o bruta (Radu Constantinov), summum de vulgaritate, cu râgâieli si gesturi obscene, care face de permanenta la cârciuma. Un atavism (în acest caz) al binelui îl impinge Pe Satana (e chiar numele personajului) sa se cutremure de plâns ori de câte ori aude de vreo cruzime sau crima. Fata în fata cu el sta Preotul (Cristian Alexandrescu firesc si credibil), fara vocatie, dar cu omenie. Firele sunt întortocheate, dar numai în virtual, caci în afara de crima din off si betiile zilnice nu se întâmpla nimic. Si totusi... se întâmpla ca la Teatrul „Anton Pann“ din Rm. Vâlcea sa apara un spectacol bine facut, cu un spatiu imaginativ si actori care se întrec pe ei însisi. E putin lucru?