Gala UNITER: de la clientelism la recunoasterea valorii
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura spectacolului »
Autor: Cristina Rusiecki
Nu am stat niciodata de vorba cu Andrei Serban. Aud necontenit zvonuri despre infatuarea artistului. Si cu toate acestea, ce se poate reprosa opiniilor sale de anul trecut din „Evenimentul zilei“ sau scrisorii de la premiu de anul acesta? Nu meritau amendate mitocania si discriminarea la unul dintre invitatii-star ai Galei 2007, care, într-o buna traditie, uita sa mai plece de pe scena? Nu merita Bogdán Zsólt, anul acesta, nominalizare pentru un rol oricând demn de istoria teatrului? Acelasi regret îl manifestam si eu în „Time Out“. Fusesera actorii indicati de Andrei Serban mai prejos de ceilalti nominalizati? Sau mai presus, mai ales ca ar fi candidat la rol secundar?
Dar de câtiva ani mi-am promis sa nu mai scriu despre Premiile UNITER. Adica de cele din competitie. Despre Premiile Opera Omnia, tot respectul pentru clipa de pietate cu care cei ce au muncit o viata pe scena, în jurul sau în fata ei sunt onorati. În schimb, ce sa scrii despre juriile de competitie: aceleasi, osificate, alese doar daca au învatat lectia ca premiile se dau pe prietenii, fratii, cumetrii, interese sau sfere de influenta, punct? Valoarea poate sa mai astepte. Mai vin si alti ani, ca viata în teatru e lunga si presarata cu multi lauri daca artistul învata sa pupe mâna juriului pâna la cot, iar directorii de la teatrele interesate sa dea un ce profit celor cu putere de decizie. Iar daca se întâmpla ca erorile sa fie grave si câte unul-doi clantai buni de gura sa mai latre solitar prin presa, peste un an sau doi pac, la recuperari! A facut actorul sau regizorul un spectacol extraordinar si juriul, cu orbul lui specific de gaina, l-a pierdut din vedere? Uite ca e nominalizat/premiat peste vreo doi-trei anisori pentru un rol/spectacol care nu depaseste, de data aceasta, cu nimic media sa obisnuita. Si toata lumea ramâne cu un semn de întrebare. Face unul de vârsta medie un rol exceptional? E laureat tot actorul cu cariera în spate, monstru sacru care, întâmplator, în rolul premiat nu-si surclaseaza cu nimic standardele normale. Lasa, ca nedreptatitul, daca e asa de bun, o sa ia premiu la anul, la recuperari, pentru un rol cu mult mai palid. Si tot asa... si tot asa... juriile incapabile, cu rare exceptii, sa ia startul valorii, dau compensatii, se culpabilizeaza, se acuza. Vreo zece ani l-au tratat cu un spate superior critic pe Radu Afrim, asta când nu l-au înfierat de-a dreptul, unii dintre ei mândrindu-se sus si tare ca ies de la spectacol dupa 20 de minute. Când s-a dovedit ca publicul rupe portile teatrelor la montarile lui Afrim, pac, UNITER-ul i-a dat premiu de doua ori la rând. Ma numar printre cei care, atunci, au tipat ca Topescu la primul 10 din istoria gimnasticii. Doar ca Afrim ramâne singura exceptie. Când grupuletele din acelasi grupuscul (cât de mic ar fi grupusculul, are el factiunile lui!) se inflameaza si tigania se întinde pâna la presa (ca anul trecut), pe principiul sfânt ca oricât ar fi de negativa, tot publicitate se cheama ca e, presedintele UNITER invita la dezbatere. Evident, nu se schimba nimic. Dispare doar Premiul criticii. Nu mai zicem ca presedintele UNITER, adica al Uniunii Teatrelor din România, for cultural de vârf, fost ministru al Culturii în România, vorbeste de ani buni, la televizor, mai bine de patru ore cu „care“ în loc de „pe care“. Chiar atât de incompatibile or fi meseria de actor (si nu de numai de actor, ci de valoros recitator de poezie) si pozitia de amfitrion al Galei UNITER cu corectitudinea limbii române? Militam – pe deplin justificat! –, pentru adevaratele valori ale poeziei, pentru repunerea în circulatie a frumusetii limbii române în ce are ea mai esentializat, dar spunem „care“ în loc de „pe care“? În ce scala de valori traim atunci? În cea sustinuta de UNITER, probabil, de Senatul si de juriile sale. Nu mai vorbim de actorii care au invadat scena cu aceeasi gresala, mutilând „la liber“ limba româna. De ce atunci când autorii si regizorii folosesc un limbaj înflorat cu certa intentie artistica (stiti dv, rapelul la actual), toata batrâna critica cere sarurile si-si da ochii peste cap, dar aceiasi arbitri ai valorii stau bine-merçi, cu mâinile în sân, când agramatismul prolifereaza pe scena? Mai ales daca vine de la vârf. La un ce profit, se mai închid si ochii critici hipercorecti. Acelasi grupuscul, plus mazete usor de manipulat, azi e la nominalizari, la anul la finale, peste doi ani iar la nominalizari si tot asa... face si desface la premii în functie de strategii mai mult sau mai putin clientelare. Ca urmare, nominalizarile par, de obicei, slobozite direct din rundele de negocieri de la Malta. Toate teatrele care au contribuit cu ceva la binele persoanelor în chestie sau al sustinatorilor acestora ori le-au gâdilat orgoliul supraexpandat trebuie nominalizate. Las', ca de valori e loc si mai târziu. De aceea, repet, nu m-as mai fi ocupat de Premiile UNITER daca anul acesta nu s-ar fi întâmplat cu totul altfel. Daca n-ar fi fost, mai ales în faza a doua, anul exceptiei. Daca în fata unui actor de valoare imensa, Marcel Iures, nu s-ar fi premiat, pe drept cuvânt, valoarea unui actor maghiar: Hátházi András. Un zâmbet superior la asemenea insinuare? Cronicara e cumva tendentioasa? Nu-si aduce aminte ca si Bogdán Zsólt a fost laureat? Ca Tompa Gábor si Teatrul Maghiar de Stat din Cluj sunt obisnuiti ai premiilor? Ba da, dar tine minte si cele unsprezece nominalizari de artisti maghiari de acum câtiva ani nesoldate cu nici un premiu. Asa, la orgoliul juriului final! O precizare, în spiritul dreptatii si al adevarului, mereu invocate în Gala, trebuie facuta. De o lunga perioada, la topurile de sfârsit de an, tot scotocim dupa vreo performanta veritabila. În zadar! Stânjeniti, concluzionam ca stagiunea a fost mediocra. Anul acesta s-au coagulat, dupa multi ani, doua spectacole-eveniment. Bunul-simt spune ca ar fi fost imposibil ca asemenea exceptii sa nu fie recunoscute. Dar la orbul obisnuit al juriilor... Cu imensul regret si frustrarea ca nu am reusit sa vad „Faust“, cu marturisirea onesta ca „Unchiul Vanea“ era preferatul meu absolut (va amintiti cum se încheia articolul din revista „Cultura“: „în atâtia ani de cronica nu am folosit niciodata cuvântul capodopera. De data aceasta e cazul.“), nu pot decât sa ma înclin în fata exceptiei de la Premiile UNITER 2008: de la clientelismul obisnuit la recunoasterea valorii, si nu a numelor. Chapeau bas! P.S. Remarcabila performanta Televiziunii Române ca la prezentarea clipurilor cu nominalizatii la actorie sa selecteze numai cadre în care cei nominalizati nu apar sau, în cel mai bun caz, apar cu spatele. Pesemne, montajul l-au facut redactorii de la Departamentul Box.
Gala UNITER: n-avem criterii, avem valoare!
Adriana Mocca
Traiesc de multa vreme în anormalitatea României. M-am obisnuit cu ea. Încerc doar s-o îmblânzesc ca sa nu ma muste mortal, asa cum facem pe strada, cu câte un câine comunitar, lasat în plata Dumnezeului canin. Nominalizarile UNITER nu pot iesi, nici ele, din tendinta cultivata a acestei societati care îsi pierde vremea si îsi toceste capacitatea de reflectie, discutând despre talentul de eviscerator al lui Becali, infantilismele unui fost ministru de externe si vendetele post-mortem.
Conform unor criterii subiective, care îsi extrag seva din simpatiile sau antipatiile reverberate ale unor apropiati, nominalizarile UNITER gafeaza anual. Daca, eventual, la început gafele puteau fi trecute cu vederea pentru ca nu-i ceri unui nou-nascut sa fie un briliant cunoscator al esteticilor post-moderne, în anul de gratie 2008, ele nu mai sunt permise. Sa nu-l nominalizezi pe Silviu Purcarete la categoria „Cel mai bun regizor“ dovedeste fie o lipsa fundamentala de criterii, fie o evidenta nedreptate. Anul trecut, Andrei Serban a administrat breslei o palma usturatoare prin scrisoarea publicata în „Evenimentul Zilei“. Lumea s-a agitat putin, unii s-au amuzat (recunosc, fac parte dintre ei), altii i-au ripostat. „E nebun! E megaloman! Are dreptate!“ au fost reactiile. Un mare creator se suparase tare! Anul asta, exact ca-n Caragiale si ca sa nu mai riste declansarea a înca unui scandal, UNITER-ul îl nominalizeaza, asa cum era firesc, pe Andrei Serban, la ambele categorii: si la regie, si la spectacol. „Unchiul Vanea“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj merita cu prisosinta premiul, iar regizorul la fel. Doar ca, în egala masura, „Faust“ e un spectacol monumental, tulburator, cu performante stralucitoare. Pe Silviu Purcarete, însa, UNITER-ul îl uita, îl pierde pe drum. Pentru ca Silviu Purcarete n-o sa scrie niciodata scrisori prin ziare si n-o sa stearga pe jos cu minunata breasla artistica. El nu apare niciodata nici macar pe scena, la premiera. Are, pur si simplu, un fel de modestie care îl opreste sa se arate. Astfel ca onor juriile UNITER nu risca nimic. Probabil ca, asa cum spunea si Andrei Serban în scrisoarea data citirii pe scena galei, juratii au decis ca spectacolul „Faust“ s-a nascut din propria energie, „ca ciupercile dupa ploaie“.
Nu sunt concluzii, decât poate cele strigate pe stadioane: „avem echipa, avem valoare“. As înlocui, ca sa fiu cât mai adecvata la situatie: „n-avem criterii, avem valoare“!