Intelectualii si politica

(partea I)

articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24
» cultura cultura dezbaterii » Dosar Cultura
Autor:

Pot fi intelectualii implicati în politica fara a fi suspectati de oportunism, fara a pierde cursa din start si fara a se trezi protagonistii sau declansatorii unor situatii penibile? Aveti un exemplu de succes?



Care intelectuali comentatori ai faptului politic vi se par cei mai credibili? Dar cei mai influenti?



Mai exista o „unica alegere buna“ pentru intelectuali, o singura tabara luminata si democratica, precum la începutul anilor '90?



Cum vedeti militantismul de tip Traian Ungureanu? Îsi decredibilizeaza emitatorul? Sau, dimpotriva, trebuie apreciat curajul unui intelectual de a-si paria verosimilitatea pe cartea unui personaj în care crede?

Care este diferenta dintre o activitate de acest tip si o activitate similara desfasurata în context prerevolutionar?



Sunteti pentru o implicare „partinica“ a intelectualilor (sustinerea directa a unui partid sau om politic) sau pentru una teoretica, limitata la principii si contexte?



CATALIN STURZA, MIHAI IOVANEL

CIPRIAN SIULEA

Remake prost cu
intelectuali umanisti

Rolul principal al intelectualilor e de a propune idei si proiecte de societate. Desigur, ei se pot implica si direct în politica, pentru a-si promova viziunea, însa intelectualii aflati acum la maturitate au esuat sa faca asta deoarece, pe de o parte, politica din România e primitiva si accepta foarte greu astfel de influente (nu o obliga nici un mecanism de control sa faca asta), dar mai ales pentru ca nici nu exista, în rândul acestor intelectuali, astfel de idei si proiecte de societate coerente si serioase. Implicarea lor politica e una mai mult conjuncturala, menita sa promoveze interesele lor personale.

Din pacate, modelul '90 al unei tabere unice a Binelui se perpetueaza pâna astazi, când toata intelectualitatea „buna“ s-a raliat în jurul presedintelui si al proiectelor lui majore, în principal condamnarea comunismului, într-o minunata simbioza de oportunism politic si mercenariat intelectual.

Desigur, propaganda pro-prezidentiala grosolana de tip Traian Ungureanu, Mircea Mihaies sau Catalin Avramescu e descalificanta intelectual. Însa decredibilizarea pe care o produce ea e destul de lenta si de incerta, pentru ca spatiul public românesc este extrem de imatur din punct de vedere intelectual. Nu cred ca personajele amintite trebuie admirate pentru curajul de a paria pe un jucator politic deoarece, în fond, nu risca mare lucru, publicul lor (cel personal si cel dobândit prin intermediul presedintelui) fiind, pe de o parte, destul de inertial si putin pretentios, pe de alta parte reciclabil. Cel mult cei trei pot fi compatimiti pentru nivelul penibil la care se coboara.

Rolul principal al intelectualilor ar trebui sa ramâna acela de a propune idei si proiecte de societate. Staul român este unul extrem de arbitrar din multe motive, dintre care unele de ordin istoric fundamental, greu de depasit, dar si pentru ca nici un intelectual nu a propus, dupa caderea comunismului, o viziune coerenta despre societatea în care traim: care sa fie tipul statului român, modelul social, modelul politic si institutional etc. Schita preliminara a Constitutiei pe care vor s-o propuna „intelectualii presedintelui“ nu ne poate inspira, nici ea, prea mult optimism, pentru ca, si cu aceasta ocazie, nu avem de-a face decât cu o repetare servila, pe model de intelectual de curte fanariota, a idiosincraziilor destul de simple ale presedintelui.

Ironia face ca ideile intelectualilor-filozofi cei mai apreciati, cei care în mod normal ar trebui sa fie responsabili cu „viziunea“, sa aiba mult mai putina influenta decât ideile societatii civile tehnocratice, ale politologilor, sociologilor si specialistilor în politici publice grupati în ONG-uri. Si influenta lor e restrânsa, pentru ca exista întotdeauna acele conditionari fundamentale care nu pot fi depasite prea usor, dar e, în orice caz, mai mult decât propaganda politico-filozofica jenanta a vedetelor intelectuale umaniste.

Oare de ce discursurile VIP lasa impresia de remake prost, facut la plesneala?



VASILE ERNU

Intelighentia româna:
trecerea de la politic la economic

Traditional, intelectualitatea româna are o problema cu raportul sau critic si consecvent fata de putere. Relatia dintre putere si discursul intelectual este mai degraba unul nonconflictual. Conflictul este în general marginal, tolerat de putere, iar când e construit mai consecvent el se bazeaza pe un discurs pamfletar, discurs care nu are o viata prea solida si lunga. În zona liberala, intelighentia noastra nu are o experienta prea mare, iar gândirea de stânga a fost si este tratata ca o „gândire de ocupatie“. Traditional ea se simte cel mai bine în zona conservatoare.

Intelectualitatea româna are câteva trasaturi esentiale, trasaturi care, de altfel, se regasesc în cazul multor tari din Europa de Est: intelectualitatea lucreaza pe un principiu corporatist, de la constructia retelei pâna la criteriile de functionare. Intelectualitatea de pe la noi a avut nu numai rolul unei autoritati în domeniul câmpului cultural, cât mai ales pretentia unei autoritati morale. În România comunista, chiar si în perioadele de represiune maxima, cînd exista un numar mare de intelectuali parveniti, societatea stia care erau „adevaratii intelectuali“. O buna parte dintre ei traiesc înca din aura creata în acea perioada si repusa acum pe o filiera de descendenta interbelica. Însa prin toate acestea, intelectualitatea nu a facut decît sa se puna într-o pozitie de impostura care o delegitimeaza. Impostura consta în faptul ca, desi în viata privata avea o atitudine critica fata de regim, în viata publica accepta tacit (sau nu) privilegiile oferite de regim, fara a încerca o atitudine critica în raport cu acesta.

În perioada post-comunista însa, intelectualitatea a reusit sa-si dovedeasca de o maniera exemplara ineficienta, sau, vorbind în termenii noii ideologii, ea a devenit neproductiva si neprofitabila. Mai întâi, nu a reusit sa contribuie la crearea unei opozitii functionale, a unui discurs critic eficient si a unei societati civile, totul reducându-se la gesturi de tip „pupat piata Universitatii“ sau la însusirea tehnicilor de consum de fonduri occidentale. Iar în al doilea rând, odata cu venirea la puterea a celor din „tabara noastra“, ineficienta s-a dovedit falimentara: intelectualul a acceptat posturi de conducere în orice conditii, chiar si în aceea a renuntarii totale la discursul critic, a practicat jocul delegitimant de sustinere a puterii de pe pozitiile unui intelectual „critic“, facând parte în acelasi timp din structurile de conducere. Puterea financiaro-politica a înteles foarte repede strategiile de pozitionare oportuna a intelighentiei si a jucat cu ea aceasta carte. Asa ca i-a oferit remunerari simbolice si financiare, fiind de fapt foarte putin interesata de adevaratele probleme ale culturii, educatiei, cercetarii etc., dovada bugetele execrabile alocate acestor domenii. 

Unul dintre principiile tari ale establishment-ului intelectual românesc, de factura corporatisa, se regaseste în modul în care acesta reuseste sa se grupeze si sa ia atitudine (sau sa taca) atunci când în joc sânt „oamenii nostri“. Indiferent de situatie, când „oamenii nostri“ din politica sau din lumea culturala sunt în pericol, facem mobilizarea generala pentru cauza trustului Intelectualitatea româna. Iar greselile, deseori flagrante, ale „oamenilor nostri“ fie le trecem cu vederea, fie le gasim o scuza, caci supozitia „de beton“ a corporatiei intelectuale este: indiferent ce fac, ei sunt de „partea cea buna“. Iar partea cea buna suntem, fireste, „noi“.

Iar partea cea mai tragica, din punctul meu de vedere, e faptul ca în ultimii ani a avut loc o schimbare fundamentala: discursul intelectual si-a pierdut încarcatura politica, ideologica si critica. Discursul intelectual nu mai are valoare politica si critica, ci are doar valoare comerciala. Practic ceea ce se întâmpla în ultimul timp, si aici mi se pare punctul de la care ar trebui regândita povestea, transforma intelighentia romana într-un simplu grup care face comert alaturi de alte grupuri din spatiul social si politic de la noi. Intelectualii români vând si ei ce au. Eu cred ca într-o astfel de situatie critica nu am fost nici în perioada comunista, caci atunci si tacerea avea o însemnatate politica. Acum din pacate nici macar rostirea nu mai are o semnificatie politica, ci are doar o valoare comerciala. Dar asta e o tema ceva mai complicata, care ar merita o abordare aparte.

Banale ocupatii
alimentare; puterea




BOGDAN GHIU



Pot fi intelectualii implicati în politica fara a pierde cursa din start?



Nu „intelectualii si politica“ reprezinta problema, ci intelectualii si puterea, dorinta bruta, gretos stilizata (dorer la merde), resentimentara, de putere a ne-puternicilor prin definitie, si lipsa constituirii unei puteri specifice a intelectualilor în spatiul public, esecul constituirii unei puteri proprii, autonome, recunoscut implicit, denuntat indirect tocmai prin recursul servitoresc la puterea politica.

Fenomen jalnic, de victorie ca marcare a locului unei înfrângeri structurale ocultate, acoperite. Intelectualul, mai ales român, iubeste puterea nu doar ca privilegiu, ca renta, ca sinecura care sa-i asigure tihna meditatiei si a realizarii operelor proprii, ci ca posibilitate de control din afara, în mod transcendent, asupra însusi câmpului în interiorul caruia actioneaza, si aceasta, din nou, nu doar pentru promovarea (pozitiva) de sine, ci pentru marginalizarea si blocarea (negativa) a concurentilor. Intelectualul, mai ales român, recurge, se baga în politica nu pentru a sluji politica, cetatea, nu din interes public, ci, în modul cel mai „moral“-meschin, din interes personal negativ, pentru a se promova pe sine eliminându-i pe ceilalti. Singura relatie a intelectualului cu politicul trebuie sa fie aceea, platonica, de parrêsia, de spunere verde în fata, si, mai catre modernitate, aceea de expert, definita conform binomului inversat al relatiei dintre public si privat asa cum apare el la Kant în „Ce sunt Luminile?“ (sau „Ce este Luminarea?“). Singura relatie adecvata a intelectualului cu politicul nu poate sa fie decât aceea a spunerii publice a adevarului în fata si pe fata, a denuntarii, nu a întretinerii iluziei si a minciunilor interesate, asa cum se întâmpla la noi. 





Cei mai credibili? Cei mai influenti?



Cei fara putere si fara relatii („vâscoase“) cu puterea politica. Pot da un singur exemplu care, din pacate pentru noi, mânuitorii verbului, este un artist plastic: Dan Perjovschi. Numai arta poate fi cu adevarat critica. Restul e mondenitate, complicitate. Limbajul, logosul discursiv sunt, la noi, compromise. Pâna si în relatia cu puterea politica se vede artistul! Restul intelectualilor nostri nu sunt, însa, deloc artisti în acest sens.

Unica alegere buna?



Intelectualii trebuie sa-si constituie propria „tabara“, mai exact propriul câmp, cu taberele lui, care sa nu fie influentate de politica. Intelectualii trebuie sa elaboreze propria lor „politica“: o contra-politica. În rest, nu este vorba decât de banale ocupatii alimentare si de putere. Ar trebui sa ne îngretosam rational odata, în sfârsit, de intelectualii care vagabondeaza magnetic între taberele politice, care, la noi, nu sunt decât niste grupuri de interese para-mafiote. Nu exista „tabara politica“ buna, potrivita pentru intelectual.

Militantisme? Înainte de 1989.



Sunteti blând! Fenomenul „TRU“ este grotesc, un fenomen de teratologie publica. Dar de ce pomeniti acest nume, aceasta sigla într-o discutie despre intelectuali? Domnul citat de dvs. ar trebui, mai întâi, sa debuteze cu ceva pentru a putea sa candideze la statutul de intelectual. Pentru mine, un astfel de fenomen tine de anomia anilor '90 (un nou deceniu pierdut), în care, în absenta institutiei criticii (care, din fericire, începe sa reapara), câtiva impostori au profitat pentru a da „tunuri“ de glorie. Societatea româneasca a fost, si atunci, ca si azi, perfect izomorfa în toate straturile ei. Un fenomen precum „TRU“, în generalitatea lui de simptom, reprezinta un simplu „Caritas“ simbolic, cultural.



Context prerevolutionar



Nicio diferenta! Sau doar una, agravanta, de grad. Înainte de '90 puteai fi, eventual, nevoit sa manânci rahat, puteai ajunge sa cazi în capcana de a te iluziona ca, „accesând“ puterea politica, vei putea trece mai usor puntea. Azi, în libertate, când nimic nu te mai obliga la asa ceva, gestul poate parea firesc, spontan, natural, pozitiv, dar este cu atât mai grotesc cu cât este mai inutil. Abia azi te poti compromite cu adevarat! Caci „înainte“ protestam pentru ca nu eram lasati în pace, sa cream liber, pe când azi, când suntem în sfârsit liber sa ne cream operele, sa ne realizam, nu facem decât sa cream putere politica, pentru beneficiari vicleni sau bezmetici. Jalnic! 



Partinici sau teoretici?



În principiu, sunt împotriva oricarei implicari în politica altfel decât ca expert (dar ce expertiza, alta decât linsul, profitatul si raderea celorlalti au intelectualii români?). În fapt însa, sunt pentru o separatie stricta între implicarea politica si actiunea culturala. Cu adevarat jalnic este ca nu avem, chiar daca am vrea, ce sa sustinem, în ce sa ne implicam. „Clasa politica“ nu este decât o crasa politica. Nu exista partide, nu exista doctrine, nu exista idei politice. Nu exista decât interese, gasti, coruptie „pozitiva“, „constructiva“, structurala. Chiar sa vrem, nu avem ce servi. Politica româneasca înca nu s-a constituit. Si poate tocmai asta este cel mai grotesc: faptul ca intelectualii, aderând sau criticând fals, marunt monden, întretin fatala iluzie ca la noi ar exista partide, oameni politici, dezbatere politica, politica pur si simplu. Nu exista! Intelectualii sunt complice la acest fals de fond. Neconstituirii clasei intelectuale nu poate decât sa-i convina neconstituirea clasei politice. Caci un adevarat om politic ar sti ca un intelectual nu are ce sa-i aduca în afara competentelor sale. Pe scurt, falsi oameni politici sustinuti sau criticati (diferenta este nepertinenta) de falsi intelectuali! O apa si-un pamânt, Geneza a spiritului public care se lasa, înca, asteptata.





Cum adica intelectuali neimplicati?




SORIN LAVRIC



Pot fi intelectualii implicati în politica fara a pierde cursa din start?



Întrebarea suna de parca intelectualii ar avea de ales: sa se implice sau nu. Fals. Suntem cu totii prinsi într-un câmp ideologic care ne sileste sa luam atitudine. Nu exista neutralitate în lumea aceasta, asta daca nu esti idiot sau complet ipocrit. Iar asta e valabil pentru oricine, nu doar pentru intelectuali. În acest caz, oportunismul apare într-o singura situatie: când te implici urmarind un interes, si nu ascultând de un principiu. Nu stiu de ce invocati situatiile penibile în care pot nimeri intelectualii. Sub unghi politic, democratia înseamna un circ mediatic în care penibilul e o consecinta inevitabila. Ba chiar exista o voluptate a derizoriului care este întretinuta zi de zi si de aceea deriziunea aceasta îi poate molipsi uneori si pe intelectuali.



Cei mai credibili? Cei mai influenti?



Nu citesc ziare de informatie, deci priza mea la comentariul politic e prea slaba ca sa am o imagine verosimila a acestei parti din gazetaria noastra. Sincer, nu ma intereseaza comentariul politic fiindca nu cred în el. E ca sunetul previzibil al unei flasnete mecanice careia oricine poate sa-i învârte maneta daca urmeaza un elementar stagiu de instructie. Fireste, maneta o poti învârti în directia pe care ti-o dicteaza interesul sau, dimpotriva, principiul.



Unica alegere buna?



Pentru fiecare intelectual exista o „unica alegere buna“, dar ea e dictata de unghiul de referinta din care priveste lumea. Depinde de sistemul de coordonate în care te asezi. Fiecare sistem impune numai o singura alegere, ceea ce înseamna ca fiecare intelectual e încredintat ca are dreptate daca e fidel coordonatelor sale. În rest, competitia dintre sistemele de coordonate (adica ideologii) se rezolva simplu: prin manipulare mediatica, pâna când un singur sistem ramâne în vigoare, înlaturându-le pe celelalte. De pilda, astazi asistam la o agresiune mediatica aproape tiranica în care adeptii stângii internationaliste cauta sa-si impuna coordonatele. Toata flasneta actuala cu societatea deschisa, cu lupta împotriva discriminarilor, cu multiculturalismul si cu corectitudinea politica e forma contemporana de manifestare a unei tiranii psihologice redutabile. Ceea ce nu înseamna ca acestea sunt coordonatele care vor câstiga partida. Viata e imprevizibila. Dar, vorba lui Noica, nu exista o deschidere benefica decât dinlauntrul unor închideri de tip identitar. Fara aceste închideri identitare din care sa iesi în afara, notiunea de deschidere nu are sens. Doar nu sunt atât de naiv ca sa uit ca Karl Popper a fost membru al Partidului Marxist din Austria.



Militantisme? Dupa 1989.



Traian Ungureanu este un sclipitor eseist care are toata libertatea de a-si folosi talentul în scop militant. Cu o singura conditie: sa fie fidel coordonatelor sale intime. Credibilitatea lui tine tocmai de staruinta cu care le va ramâne fidel. Asadar, ca sa-l judec nu-mi ramâne decât sa vad daca îsi contrazice sau nu unghiul de referinta din care vede lumea. Si cum unghiul acesta e unul de dreapta, am toate motivele sa-l privesc cu simpatie pe Traian Ungureanu. În rest, cum sa fiu atât de arogant încât, punându-ma în pielea lui, sa încep sa-i judec militantismul pro Basescu? Ar fi prea facil si prea „democratic“. Traian Ungureanu face ce-l îndeamna reperele intime, caci lor trebuie sa le dea socoteala, nu altcuiva.



Context prerevolutionar.



Nu înteleg întrebarea. Nu intuiesc ce poate fi acela un context prerevolutionar, asa ca, sa-mi fie iertat, dar sar peste întrebarea aceasta.



Partinici sau teoretici?



Înca o data: nu exista intelectual neimplicat. Cât traieste, un intelectual alege, are preferinte, judeca, face discriminari (a discrimina înseamna a face distinctii) si stabileste ierarhii. Pentru un astfel de om, neutralitatea nu exista. Acum, daca implicarea trebuie sa ramâna principiala sau, dimpotriva, sa îmbrace forma unei angajari partinice, aici nici eu si nici un intelectual nu poate hotarî, ci pur si simplu spiritul vremii. Sunt situatii în istoria unui popor când intelectualul trebuie sa iasa la bataie, de pilda atunci când simte ca, în lipsa modelelor, el trebuie sa suplineasca penuria de oameni cu coloana vertebrala, sau atunci când, intuind ca sistemul propriu de coordonate e calcat în picioare, simte nevoia sa-si puna calitatile în slujba celui care îi va apara reperele amenintate. Apoi, într-o lume ca a noastra, în care teoria a devenit instrument de manipulare ideologica, pastrarea într-o expectativa teoretica seamana cu pasivitatea abulica sau cu pânda interesata. E usor sa stai pe margine invocând principii când de fapt tie ti-e frica sa spui ceea ce crezi. Asadar, nu exista reteta panaceica. Fiecare dupa idealul pe care îl are si dupa rezistenta pe care o poate dovedi.









Contextul alegerii celei bune





GABRIEL ANDREESCU



Pot fi intelectualii implicati în politica fara a pierde cursa din start?

Evident. Unii s-au implicat din dorinta sa schimbe lucrurile de acolo de unde se poate, altii din oportunism, altii dintr-o imagine exagerata despre ce reprezinta ei si ce înseamna ei pentru societate. Or fi si alte motive. Iar bine poti face si daca esti de buna credinta, si daca esti ipocrit.

Toti intelectualii a caror implicare a salvat democratia în perioada când se afla la marginea prapastiei, anii 1990-1992 si mandatul „patrulaterului rosu“, apoi au împins lucrurile spre schimbarea din 1996, când România a optat si în fapte pentru lumea occidentala, pot fi considerati „exemple de succes“.



Cei mai credibili? Cei mai influenti?



Putini intelectuali comentatori ai faptului politic sunt si influenti. Iar cei influenti – pozitie pe care au câstigat-o mai ales printr-o larga influenta în mass-media – nu se comporta ca intelectuali. Exista exceptii rare când dimensiunea academica este salvata la interfata civica si mediatica. Cristian Pârvulescu mi se pare un exemplu.



Unica alegere buna?



Din punctul de vedere al împartirii în „tabere politice“, România anilor 2004-2008 este complet alta, comparativ cu perioada reclamata, începutul anilor ‘90. E greu sa indici „o singura tabara luminata si democratica“, dar este usor sa arati cu degetul la cele nefrecventabile.



Militantisme? Înainte, dupa 1989.



Scoaterea lui Traian Ungureanu în fata nu mi se pare foarte onesta. Exista si alti scriitori care l-au sustinut pe presedintele Traian Basescu în termeni mirobolanti si nu au fost amintiti. De ce nu se face referire la fostii sprijinitori ai multiplului presedinte Ion Iliescu? Nu i-au tinut acestia spatele în momentele cele mai dramatice ale mandatelor sale? Pâna si cu ocazia mineriadelor? Sustinerea unor oameni politici controversati de catre intelectuali, într-o masura ce pare neconditionata, merita pusa în discutie. Dar nu când este transformata în rafuiala personala. Iar formula „activitate similara desfasurata în context prerevolutionar“ îmi este complet obscura.



Partinici sau teoretici?



Totul depinde de context. Astazi mi se pare de preferat sprijinirea a ceea ce face, punctual, un om politic sau altul, indiferent de formatiunea politica – nu iau în calcul formatiuni nerecuperabile de genul PRM sau PNG.

---