Sari la conținut

Columbia în centrifuga

articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24
» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE


„Sa scrii înseamna sa tradezi limba.“

(Nuria Amat, „Regina Americii“)



Nuria Amat s-a nascut în anul 1950, la Barcelona, si s-a afirmat rapid drept o voce de marca a prozei catalane a ultimelor decenii. Cartile sale, fie ca e vorba de eseuri („Letra herida“, 1998), volume de povestiri („El ladron de libros“, 1998; „Amor breve“, 1990) sau de romane („Pan de boda“, 1979; „La intimidad“, 1997; „El pais del alma“, 1999), si-au câstigat rapid o faima ce a depasit granitele Spaniei, plasând-o pe scriitoare printre aceia care au ales sa continue linia impusa în literatura hispana, cu câteva decenii în urma, de mari autori precum Juan Carlos Onetti, Julio Cortázar sau Juan Rulfo. De altfel, Rat, protagonista romanului „Regina Americii“ (2002), spune, la un moment dat, câteva cuvinte care, daca ne gândim bine si analizam contextul general al operei Nuriei Amat, ar fi putut fi rostite, la fel de bine, de autoarea însasi: „Tatal meu e Juan Rulfo, m-am gândit. Am zis Rulfo, fiindca stiam ca era cel mai tacut scriitor de pe Pamânt.“    

Cel mai tacut scriitor de pe Pamânt



În 1953, scriitorul mexican Juan Rulfo publicase volumul de povestiri „Câmpia în flacari“, iar în 1955, romanul „Pedro Páramo“, reusind sa stabileasca, aproape fara ca cineva sa-si dea seama, toate coordonatele esentiale ale realismului magic ce avea sa demonstreze odata pentru totdeauna vitalitatea literaturii latino-americane. Apreciat superlativ de Borges si de García Márquez, Juan Rulfo a devenit, nu dupa multa vreme, obiectul predilect de studiu pentru critica literara de cele mai diverse orientari, rareori scriindu-se atât de mult despre o opera de atât de reduse dimensiuni. Pe de alta parte, fara sa fie neaparat si un best-seller, „Pedro Páramo“ a exercitat o adevarata fascinatie, atât pentru critici, cât si pentru publicul cititor. Una dintre posibilele explicatii ar fi prezenta în text a nenumarate enigme dintre care, unele, sunt lasate nerezolvate pâna la sfârsit, caci Rulfo tinde sa-si prinda cititorul în capcana relatiilor complexe stabilite între trecut si prezent, dar, mai cu seama, între multiplele voci narative ale textului.

Violenta, droguri, moarte



Exact de aici porneste Nuria Amat scriind „Regina Americii“, carte ce poate fi citita si ea, la fel ca si „Pedro Páramo“, în conformitate cu modelul „polifonic si dialogic“ teoretizat de Mihail Bahtin sau, de ce nu, ca un roman ce distruge cronologia într-o maniera voit faulkneriana (uneori poate chiar prea voit sau, mai bine zis, prea evident...). În egala masura, însa, „Regina Americii“ demonstreaza capacitatea autoarei de a spune câteva lucruri fundamentale despre spatiul unde sunt plasate întâmplarile, nu o data tragice, despre care textul alege sa vorbeasca. Spatiu care, de multe ori, a ramas cantonat în zona unei receptari limitate, tinând de superficial sau de tendinta cvasigenerala de a judeca o tara, Columbia (locul unde se petrece actiunea romanului), exclusiv din perspectiva câtorva locuri comune care s-au impus ca stereotipii de limbaj si de gândire (domeniul violentei domestice, al cafelei excelente, al smaraldelor de multe carate). Nuria Amat se dovedeste, însa, pe deplin capabila sa depaseasca acest nivel si sa vorbeasca convingator despre însusi trecutul Columbiei, despre permanenta nevoie de cautare a originilor, dar si despre neasteptatele resurse ale oralitatii si ale fragmentarismului. Povestea propriu-zisa, reconstruita pe baza numeroaselor interventii ale diferitilor naratori, este aparent simpla: Rat, o tânara spaniola, ajunge în Columbia pentru a fi împreuna cu iubitul sau, Wilson Cervantes, ziarist si romancier. Aici, însa, se vede silita sa accepte ca aceasta tara înseamna si altceva decât pozele colorate din pliantele turistice: un spatiu al violentei, al saraciei extreme, al traficului de droguri, al mortii. De aceea, la fel cum procedase si Juan Rulfo în romanul „Pedro Páramo“, autoarea tinde sa populeze aceasta lume cu personaje care, nu o data, se afla la granita înselatoare dintre viata si moarte, iar satul unde cei doi îndragostiti se adapostesc, în cautarea unei fericiri care se dovedeste a fi adesea iluzorie, seamana, din ce în ce mai mult, cu un veritabil tarâm al mortii, unde tot ceea ce se aude noaptea sunt soaptele celor care, odinioara, populasera zona, iubisera si suferisera aici: „Cum ne e teama, ne furisam doar noaptea, ca braconierii. Vorbim încet. Eu spun ca vorbim despre mortile alea, dar nu putem face nimic pentru ele.“ Desigur, calatoria pe care a facut-o Rat din rafinata Spanie în jungla columbiana, precum si dureroasa ei initiere în aceasta lume nestiuta si despre care mai toata lumea alege sa nu vorbeasca cu glas tare poate fi comparata si cu drumul cititorului prin meandrele acestui text, o calatorie în care atât cititorul, cât si personajul par a suferi de constante pierderi ale simtului si, mai ales, ale capacitatii de orientare. Pe de alta parte, la nivelul expresiei artistice caracterizate de o perfecta întelegere imaginativa, romanul acesta are si rolul de a explora în profunzime istoria recenta a Columbiei, demonstrând cum rapirile, violenta si moartea ajung sa domine cu brutalitate sfârsitul secolului XX. De aici si sentimentul dominant din „Regina Americii“, exprimat mai cu seama prin intermediul modului în care Rat, o straina, asemenea lui Juan Preciado, protagonistul din romanul lui Juan Rulfo, va percepe noua lume – deloc minunata – în care a ajuns.



Dansul cocainei. Dislocari



Cartea este centrata, în principal, pe vocile câtorva personaje: Rat însasi, Wilson Cervantes, cel predestinat chiar prin nume sa se integreze în lumea literelor, si Aida, indianca înzestrata cu puteri miraculoase, cea care o va si duce pe Rat sa vada macabrul „dans al cocainei“, desfasurat la adapostul întunericului, în mijlocul junglei amazoniene. Dincolo de toate acestea, este evidenta încercarea autoarei de a reda fiinta însasi si ritmurile specifice ale localitatii de coasta unde se petrece actiunea – nu o data, romanul „Regina Americii“ fiind interpretat în cheie biografica, pornindu-se de la experienta autoarei însasi, cea care si-a petrecut câtiva ani din viata în zone mai putin accesibile ale Columbiei. Desigur, fuga de lume a lui Wilson Cervantes si refugiul pe care cei doi îndragostiti si-l gasesc în singuratate trimit direct la un text celebru al literaturii columbiene, si anume „La vorágine“ (1924) de José Eustacio Rivera. În mod oarecum asemanator, Nuria Amat disloca timpul si spatiul – deopotriva al selvei columbiene si al povestirii – pentru a construi, apoi, cercuri concentrice din ce în ce mai largi, necesare formulei romanului de aventuri pe care o adopta cel putin la nivel exterior, îmbogatindu-si uneori strategia narativa si cu accente à la Marguerite Duras. De aici si nevoia acuta de literatura a personajelor, caci, dupa cum sugereaza Wilson, tocmai dificultatea adecvarii la ritmurile unei lumi percepute ca fiind straina face literatura si, mai cu seama, actul scrisului atât de necesare oamenilor.     

Cautarea vocatiei artistice în cazul lui Rat si al lui Wilson (cel care va pieri, în chip tragic, la finalul cartii) devine, astfel, la un nivel mai larg al semnificatiilor, cautare a originilor si a rosturilor esentiale, încercare de regasire a adevaratelor valori ale umanitatii din aceasta parte a lumii. Pentru ca, în fond, asa cum Rulfo însusi a intentionat sa-si intituleze celebrul roman „Murmurele“, Nuria Amat pare a încerca sa atinga tocmai pragul acestui gen aparte de expresivitate. Caci soptind înabusit pe la colturi de strada, abia auzite la capatul viselor sau gemând prin cimitire, murmurele îndepartate ale celor ce se dedau cu patima dansului cocainei, venite, parca, dintr-o alta lume, stau marturie pentru o realitate cruda si dura, ascunsa cu grija în spatele fatadei bine lustruite a progresului din anii atât de framântati ai unui de-a dreptul apocaliptic sfârsit de secol si de mileniu. În acest context, se individualizeaza profund secventele în care cititorul aude vocea Aidei, al carei întreg discurs – nu o data de-a dreptul poetic – este unul al amintirilor amare si al deziluziilor. E povestea tragica a unei femei fortate sa-si gaseasca refugiul în alienare, singurul mijloc pe care-l poate ea gasi pentru a reusi sa-si protejeze, chiar daca doar partial, sufletul în fata asalturilor fortelor ostile din jurul ei: o lume cruda si tiranica, o împaratie a mortii însasi. Prin urmare, cititorul ajunge sa vada – sau sa creada ca vede – lucruri care pot fi (sau, la fel de bine, nu pot fi) înaintea ochilor sai. Adica exact ceea ce spune la un moment dat Rat, întelegând ca este, ea însusi, bântuita de toate fantomele trecutului si ale acestui spatiu: „Se traieste clipa. Nu se traieste. Viata se poate sfârsi în orice moment. Se respira cu intensitatea tipica vesnicilor ratati. Sa câstigi înseamna sa si mori uneori.“

Lumea de dincolo



Cititorul strabate, astfel, el însusi, un drum initiatic, acela al unei întelegeri diferite de aceea pe care i-o pot oferi pliantele publicitare, cele care au transformat lumea latino-americana într-un spatiu al exotismului si al sambei. Cartea devine, în felul acesta, o inedita poveste, spusa cu o tehnica narativa bine stapânita (desi uneori „vocea“ lui Juan Rulfo devine poate putin mai evidenta decât ar trebui) despre sentimentul permanentei existente a unui trecut care nu va pieri niciodata cu desavârsire si despre dificultatea supravietuirii într-o lume al carei contur a fost trasat de forte ce scapa întelegerii oamenilor simpli. Dar, în egala masura, o marturie convingatoare a capacitatii de a visa a fiintei umane si de a se salva, prin vis si iubire, de orice umbra si de suferinta nesfârsita din „împaratia acestei lumi“, ca sa repetam celebra sintagma a lui Alejo Carpentier. În egala masura, însa, acest roman al Nuriei Amat ne face sa banuim – daca nu cumva sa devenim, la sfârsitul lecturii, chiar convinsi – ca dincolo de aceasta lume a suferintei, violentei si mortii mai exista una, nereprezentata decât, poate, pe hartile borgesiene ale literaturii, o lume care functioneaza mai cu seama la nivelul limbajului, capabil sa disloce complet naratiunea traditionala, sa suspende semnele de punctuatie si sa edifice un veritabil construct oniric, în stare sa fascineze pentru totdeauna cititorul, înca de la prima lectura.