Ianus Bifrons si brahicardia strumfilor
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN
Daca îndepartezi sulemeneala teoretica a criticii, în segmentul Marius Ianus, toata suflarea literara are (câte) ceva de zis. Esential e sa functioneze mimetismul ianusian: vehementa în a-l trimite direct în plasele istoriei literaturii dintr-o pasa irepetabila de la centrul terenului sau cinica virulenta în a-l adaposti temporar în recycle bin; iar de când respira greu „Strumfii“ în praful librariilor, mai abitir s-a inflamat retorica: lui Ianus i s-a inoculat adrenalina („Unde esti tu, Ianus, cel de-al'data? Dati-ni-l pe Ianus înapoi!“) si / sau l-au purtat pe brate („Lasa, noi stim de ce esti tu în stare, te iertam de data asta!“). Si toate, dupa consultarea acribioasa a barometrului autenticitatii, care, odata cu zapezile bine înrosite de sânge tânar de-odinioara, pare ca s-a dus si dusa fu. Însa receptarea „Strumfilor“ lui Marius Ianus – nu spun decât o banalitate – nu trebuie sa indice numai doua tipuri de atitudini. E drept, orizontul de asteptare pe care l-a creat functioneaza în detrimentul lui Ianus, fara îndoiala. El este, în „Strumfii“, la confluenta dintre calea autopastisei si a plusarii pe cartea vizionarismului hiperapocaliptic (atragându-si astfel acuza de pygmalionism si de impotenta regenerativa: Ianus = Ianus) si cea a evadarii din formula patentata, în încercarea, disperata pentru unii, de a-si testa paternitatea pe un alt filon (Ianus ? Ianus), pe care, iata, n-a stat mult pe gânduri si l-a botezat ad hoc „lirism elementar“. Ambele trasee sunt deopotriva pernicioase: cu gustul inepuizabil-autohton pentru demitizare, stigmatul ar fi cazut pe obrazul lui Ianus orice sintaxa i-ar fi structurat volumul din 2007. Care-i povestea „Strumfilor“? Ianus traverseaza o mie de iaduri si ajunge la 30 de ani: amprenta hormonala se altereaza, violenta si spasmul sunt gâtuite de o relativa înteleptire, notele viscerale cad în subsidiar si lasa locul unei melancolizate retro- / introspectii, se confunda cu inertia omniprezenta. Fiindca Ianus nu duce lipsa de reflexe de dinamitard, adauga: „Aceasta carte a fost scrisa aproape în întregime direct pe net si influentata zdravan de noile moduri de comunicare. Din 2000 caut o formula prin care sa ma desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare ca eu l-am epuizat) si am impresia ca acum am descoperit-o. Îi spun lirism elementar si mi se pare ca vine în prelungirea ideilor factiunii utilitariste a fracturismului“ si, zâmbindu-ne, se confeseaza câta placere îi face acest tip de scriitura. Amendamentul care se impune este nu numai inadvertenta dintre radicalul abandon al fracturismului si noul lirism imbricat, dar si „influenta zdravana“ a noilor mijloace de comunicare ce nu pare sa fi atins mai mult decât formal textul lui Ianus, iar nu substantial, cum se întâmpla, de pilda, în poezia lui Gabi Eftimie. Simptomatic este, însa, influxul ludic pe care-l trimite Ianus: „Strumfii“ sunt un experiment, un alt tip de insolitare pe care-l exploateaza. Combinatia soft a volumului, lamentourile din „30“ si crisparile volitive din „Strumfii afara din fabrica“, intriga la fel de mult ca si tonul blasfemiator al „Manifestului“. Dar pe de-a-ndoaselea. Cu toate astea, Marius Ianus nu face decât sa-si arunce mastile cu dezinvoltura si-n aparenta incoerenta. Nu esueaza: joaca cinic. „Oblio“, textul care deschide „Strumfii“, releva peremptoriu noua idolatrie a nick-ului. Din slide-urile „baiatului aiurea, nefiresc / dar nu o victima – Dumnezeule! – / nu exagerati – / sînt un poet cu faima...“ si ale „baietelului întelept fara sa vrea sa fie întelept“, care „trateaza lucrurile firesc, cu masura buna“ se desprind contururile acestor paralele inegale pe care se plaseaza poezia lui Ianus: de la revolta autocrata la armistitiu, de la sfarâmarea idolilor la indolenta suficienta, de la ex-centricitate la echilibru fragil, „o cautare continua de locuri si oameni, / o cautare de vorbe si povesti“, în care „curajul lui Oblio e o forma / necunoscuta de inadaptare“, iar „candoarea – / un fel disperat de a spera“ („Oblio“). Dar aceasta imagine care „ca o picatura de apa“-i seamana, „rataceste în padurile mintii“ si „vrea sa se întoarca acasa“ pastreaza interstitial umorile aceleiasi identitati ulcerate de realitate si violentate într-un continuu paradox. Odiseea lui Ianus e abia acum, odata cu „Strumfii“, încheiata. În acest intermezzo al acalmiei e neutralizata duplicitatea candorii si a truculentei, într-un „lirism elementar“ care, desi renunta la vizionarismul initial („Tara de rahat“ e samânta aruncata pe stânca), reuseste pe alocuri sa-i converteasca asprimea în vocea umana, primara si exsanguinata a „Cântecelor elementare“. Ceea ce s-ar chema ca teoria lui Ianus nu e tocmai (sau pe deplin) suspendata. Zveruta – cu simturile careia, înca nedistorsiona(n)te, Ianus redimensioneaza realitatea – se bucura, râde si aplauda, în timp ce „eu nu vroiam nimic, eu ma uitam / ca la pânza alba“, captiv al unui „film mut imposibil“ si epuizat pasager al „taxiului imaginatiei“. E un mutism, o paralizie de care Ianus trebuie sa se scuture: dincolo de tezismul „Strumfilor“ sau de edulcorarea / opacizarea / negarea viziunii fracturiste, volumul oscileaza indecis între texte nervoase, puternice si patetisme-balast. Inima strumfilor bate încet, îmbatrânita, numai pentru ea. Bluful (si eroarea) lui Ianus este aceea ca nu (re)creeaza (uniform, inteligibil) un nou spatiu mitic ori numai îl intuieste si-l abandoneaza (înca) în teorie si lasa imageria sa balteasca acum în ape aseptice. Între intimismul – cadere din lume – si caderea în sine, paroxistica si deconcertanta („Azi sunt un tehnician, dar nu mai pot fi / un om oarecare. // Am scris versurile alea / pe care nu pot sa mi le explic. // & i-am ajutat pe altii sa faca literatura. // & din chestia asta nu înteleg nimic“ – „Cel bun, cel rau, cel urât“) exista o falie pe care, daca a intuit-o, Ianus a riscat în a o exhiba. Extroversia i(-)mediata (asa cum îmi apar „Strumfii“) a experimentelor internautice, cautarea simplitatii si a poeziei fruste, comme il faut („nu mai ai ce sa spui – / ti s-a taiat respiratia & / întelegi brusc câta minciuna / intra în lucrurile pe care le numim / de obicei literatura“ – „Textul tau“) înseamna (si) autocastrare. Iata ca de la etalarea, în canonizatele chansons de geste ale perioadei 1999 – 2002, a carnii mortificate în razboiul lui Ianus împotriva tuturor malformati(i)lor pâna la poezia trubaduresca a „lirismului elementar“ de astazi nu e decât un pas: fracturile lui Ianus s-au închis (nu pentru mult timp, voyons!).