Trash-literatura
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura literara »
Autor: ADRIANA STAN
Daca fata de valul tinerilor furiosi si spurcati la gura promovati în grup de catre Editura Polirom începând din 2004, Humanitas-ul se retrasese într-o nisa mai stilizata deci mai aristocratica a literaturii tinere (ilustrata în diferite grade ale reusitei narative de Mihnea Rudoiu, Anca Maria Mosora, Ciprian Robu-Corcan sau Maria Ellis), iata ca lucrurile dau recent semne de a se echilibra. Cu Calin Torsan si al sau „Recycle BUN“ (2007) ne aflam pe aceeasi lungime de unda cu microrealismul si discursul prozaizant al unui Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici, dar si cu haina retorica a mizerabilismului care, mai ales în ceea ce viza poezia, a inflamat destule discutii privitoare la generatia de dupa 2000 (desfasurând într-un mod cel putin caricatural apocalipticele profetii ale lui Patapievici despre „canalul colector al postmodernismului“). Lui Calin Torsan îi iesise anterior o figura OK în volumele colective „Anii ‘80 si bucurestenii“ (2003), „Povestiri mici si mijlocii“ (2004), „Cartea cu euri“ (2005), iar spontaneitatea povestirii pe spatii mici dovedita acolo parea sa faca cu ochiul înspre o constructie narativa mai închegata, în acelasi stil comod si dezinhibat, despre viata marunta a tranzitiei. Cu „Recycle BUN“, autorul realizeaza într-adevar pasul înspre roman, cel putin în intentie. Datele de poetica sunt aceleasi – directetea, discursul tranzitiv, faptul anodin de viata – potrivit brevetului botezat de Dan Lungu „neorealism postsocialist“, atunci când vorbea despre configurarea în literatura româna contemporana a unui trend estic pentru export. Cumva însa, ca în cazul unui tânar neexperimentat pus brusc într-o misiune oficiala (sa produca – vezi bine – un roman), spontaneitatea trece în deruta, lui Torsan nu-i mai vine la îndemâna sa scrie fara capricii sau sofisticari, iar sfortarea experimentalista laolalta cu un aer de încrâncenare existentiala încearca fara prea mult succes sa triseze cu o nesiguranta narativa de fond.Inspiratia: din ceruri – „la pamânt“Relativ incitant de discutat la nivel de conceptie si de program estetic, produsul lui Calin Torsan e cu totul dezamagitor ca materializare epica. Subiectul prozei sale, atât cât e, se confunda de fapt cu o unica opinie exprimata franc despre literatura si aparent modulata retoric pe mai multe planuri: „Literatura e (si) la pamânt!“, în linia nihilismului avangardei, a reactiei împotriva temelor mari si constructelor literare rotunde, dar si în spiritul douamiistilor care „vin din strada catre literatura“(apud Paul Cernat). Daca poetul sfârsitului de secol XX mergea prin oras „cu pânze de paianjen în gura“ sau cu retina halucinata, iata ca a venit timpul ca autorul noului mileniu sa priveasca, umil si golit de iluzii, pur si simplu „în jos“. Astfel, dupa ce compune la firul biografist al ierbii, o stare de spleen birocratic, corespunzatoare bugetarului lipsit de relief social care este, naratorul urmeaza sa mature cu privirea toate locurile în care s-ar gasi, în cautarea unor biletele aruncate, unor hârtii cazute la întâmplare, pe care sa le iradieze cu buclele unor scene, personaje, povesti presupuse: „... sa ma las purtat fiintial de textele astea pe care le gasesc, si de-acolo sa înceapa literatura.(...)“. Ca si pentru dadaisti însa, care vânturau cuvintele sa gaseasca poezia în palarie, gestul fragmentarist si fronda în sine risca sa spuna mai multe decât produsul propriu-zis si capacitatea acestuia de a-ti lasa un gust efectiv de literatura. Într-un fel, Calin Torsan se si împiedica mai de(n)s de opiniunile proprii despre literatura, decât de biletele-intriga care sa-i eclateze scrisul. Consideratiunile cu pricina abunda la tot pasul în proza sa, si ele, evident, nu suna deloc rau: „O mare carte a Bucurestiului, rasfoita de vânt si frunzarita cu disperarea si înfometarea homeless-ului, încarcata în masina gunoierilor si arsa, ca în perioadele de restriste ale umanitatii – la groapa de gunoi a capitalei“; sau „Cartea asta se construieste aleator... legaturile se nasc cu fiecare cuvânt tastat. Am niste teme pe care le gasesc direct în strada, apoi nu fac altceva decât sa le mixez. O carte a vremurilor noastre. O carte de scriitor DJ.“ Fara îndoiala, un performer la karaoke are cel mult sanse sa-si probeze versatilitatea, nu însa si substanta unei partituri originale. De aceea, Marius Chivu are dreptate când observa ca Torsan rezoneaza cu principiul borgesian al literaturii nascuta din aleatoriu, dar, entuziast ca de obicei, el nu pricepe mai departe ca nu-i de ajuns sa ai atitudine, fie ea si detabuizanta, daca – vorba cântecului – n-ai cu ce. Mai multe hârtiute în cautarea unui reciclautor Asa cum spuneam deja, în loc de electrici catalizatori textuali, biletelele pe care le colporteaza bibliotecarul nostru dezabuzat trimit la un acut simptom de lene discursiva. Nu ca mi-as fi dorit ca avertizarea din parcare sau fisa decontului bancar sa dospeasca cine stie ce melodrame fantaste, însa e destul de clar ca întreaga forta epica a lui Torsan se epuizeaza la nivelul de început al contemplarii, cu o curiozitate particulara, a neasteptatului obiect-deseu. Insolitat într-adevar, supus unei intense focalizari, asa cum faceau si artistii pop cu anodinele cutii de conserve, totusi- neconsumat pâna la capat. Daca descopera lista de cumparaturi a unei gospodine, el se rezuma la a-i ironiza palid agramatismul („sucul de visini“), daca gaseste nota Laurei Manolache („ce nume pentru un personaj!“) – ramâne s-o astepte pentru a-i face ... portretul fizic, iar înainte de a apuca sa descifreze frumusetea „numelui Georgescu, scris cu litere de tipar“, este „întrerupt de o cacare virulenta“, sfârsita – cum altfel – decât cathartic.Prin urmare, oricât i-ar placea naratorului sa creada despre sine ca practica un „fel de a gândi poetic si asociativ“, naratiunea sa nu traieste, fluid si fragmentar, din sintagmatica hazardului lingvistic, ci pare a se folosi de obiectele aruncate ca de niste inutile gaselnite narative crosetate cu lopata. Cel mai simplu îi este pâna la urma sa se agate inertial de plicticoasa derulare a propriei biografii, marcata de un profil de marginal pe care si-l alimenteaza singur, sau sa divagheze pseudo-eseistic referitor la „cultura resturilor“ în care traim. Chestie care-l aranjeaza cu atât mai putin cu cât cugetarile sale suna cam asa: „Faptul ca am ajuns sa îl citim pe Coelho, sau pe Dan Brown este... înspaimântator. Este spoiala aia, care este cea mai rea, sub care crezi ca esti spiritual, profund, dar tu esti, de fapt, varza. Varza cu cartofi.“Acrosarea, de la un punct mecanica, a indicilor de existenta risipiti prin oras e departe de a antrena vreo dialectica a povestirii, si cu atât mai putin de a avea vreo percutanta estetica de soc. Nici chiar în conditiile în care aceasta însir'te-margarite de bilete, liste, însemnari si carti de joc se întrepatrunde cam din doua în doua pagini – în spiritul unui scriitor (again!) al zilelor noastre care se respecta si îsi trateaza cititorii cum se cuvine – cu inepuizabile trimiteri scatologice si cu multiple descrieri ale closetelor si ale durerilor de burta aferente. Doar umor involuntar în exhibitionisme precum: „Inutil sa va explic cât de tare îmi vine acuma sa ma pis pe mine, dar nu pot merge la buda pentru ca sunt tintuit în biblioteca de una care nu stiu ce carte tot cauta si nu o gaseste. O înjur în gând, si certitudinea ca voi ajunge în sfârsit la closet îmi lasa gura apa.“ Iata ca, nemaigasindu-si locul în biblioteca, harul scriitoricesc contemporan pare sa pândeasca, bata-l vina, a te lovi în moalele capului dintre tomberoane sau, si mai rau, a iesi ca emanatie stihiala din atmosfera toaletei.Cu toata aceasta parada, Calin Torsan nu reuseste sa fie un dirty writer – dupa cum John Waters, regele trash-ului cinematografic, era un dirty director – întrucât îi lipseste complicitatea ironica – pe jumatate artistica, pe jumatate kitsch – cu gunoiul care constituie materialul discursului sau. Desi în intentie miza pe o naratiune „autenticista“, deschisa spre concret, exista o mult mai apasata turnura meditativa a prozei sale, semn al unui mizerabilism, asa-zicând, de promenada. Curios e ca si comentariile prietenilor sai pe care le reda în deschiderea cartii se învârt în jurul unei aure implicit moralista a „poeticii deseurilor“: „Totul îl scârbeste...“, „Vietile noastre, însirate-n biletele, în sertare de birouri; te zdruncina din temelii cu sinceritate“, „(...) propriul nostru gunoi pe care îl ascundem iresponsabil sub gunoi“. Ceea ce face ca finalmente nu trâmbitata retorica a „bubelor, mucegaiurilor“ si noroaielor sa reziste din scrisul sau, ci tusa trista a existentei, o poveste veche de când lumea despre lâncezeala si inutilitate civila. E totusi mult mai putin decât o tot promitea pentru paginile de fata poetica, seducatoare în principiu, a eului artistic debilizat, colportor de imagini si teme literare. Din acelasi motiv, prozele usor absurde din final au mai multa vâna decât cele vreo suta de pagini care le preceda. Pretextul care le lipeste de corpul naratiunii e însa cam artificios: romantarea unui manuscris gasit, zice-se, în tomberon, ca si cum prozatorul, sesizându-si dezorientarea, s-ar fi grabit intuitiv sa revina la forma alerta a schitei pe care o stapâneste într-o oarecare masura. Ezitant, lipsit de baza ferma pentru a articula o viziune romanesca, ratacit în propriile-i experimente, Calin Torsan nu mai prea are, din pacate, ce recupera pe ultima suta de metri. Asa ca o mare parte din „Recycle BUN“ poate merge, cum sugereaza si titlul, direct la maculatura.