Cronica de familie (I)
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
Înveti sa citesti literatura tinându-i pumnii strânsi protagonistului pozitiv. Lacrimezi când necazurile îl împresoara, când dusmanii se-nmultesc si raul pare sa triumfe definitiv. Dar ajungi sa închizi romanul cu un sentiment de bucurie sarbatoreasca: printr-o uimitoare rasturnare de situatie, eroul tau a câstigat batalia deja pierduta, convertind înfrângerea iminenta într-o rasunatoare victorie.
A doua etapa a întelegerii e mai dureroasa. Descoperi carti fara happy-end, romane la fel de palpitante, cu scene si episoade care te tin cu rasuflarea taiata, cu aceeasi lupta între bine si rau, alb si negru, virtute si mizerie morala, dar cu un final contrariant. Nu pricepi în ruptul capului de ce a trebuit sa sfârseasca asa un personaj pe care-l iubeai. Identificarea cu el devine problematica. Ai fi vrut sa „aveti“ recunoasterea meritata cu prisosinta, consacrarea îndelung asteptata. Dar iata ca el e mort, iar tu ai inima plina de tristete.
Aceasta, pâna la a treia faza a lecturilor tale, când descoperi un adevar mai nuantat. Literatura nu este rupta din viata, nu e o parte detasabila a ei, deci gresesti când compatimesti cu unul sau altul dintre eroi. Desi par atât de vii, sunt creatii de hârtie, animate nu de Sfântul Duh, ci de forta figurativa a romancierului. Astfel ca disocierea pozitiv/ negativ începe sa te preocupe tot mai putin. Conteaza modul în care personajele apar si se dezvolta, logica lor tipologica, iar nu unghiul moral din care le priveai pâna mai ieri. E importanta consistenta lor, precum si acea nota distinctiva care le face inconfundabile, într-o galerie mai larga de portrete. Între un erou cumsecade, dar sters, si un ticalos antologic, optezi acum pentru al doilea. Fiindca nu mai alegi omul; alegi personajul.
Constantin Toiu, „Caderea în lume“, roman, editia a IV-a, prefata, nota biobibliografica si dosar de receptare critica de Marius Mihet, Grupul Editorial Art, Bucuresti, 2007, 344 p.
Iar la finalul acestei initieri fosnitoare, cu mii de file întoarse si asimilate, descoperi uimit contextul. Realizezi ca nu exista o grila unica de lectura si interpretare, ca binele si raul si-au diluat concentratia initiala, intrând în combinatii variabile. Perspectiva se modifica si ea, privirea de sus, patrunzatoare, a romancierului omniscient fiind substituita prin multiplicare. Fiecare dintre eroi are dreptul la povestea lui, ca si la relatarea, încarcata cu justificari si motivatii, a acesteia. Iar autorul se suspenda, voit, din vechea postura a judecatorului infailibil, pentru a descoperi si desfasura – alaturi de tine – universul de existenta al fiecarui personaj. Ai zice ca totul a devenit ambiguu, subiectiv, relativ. De fapt, ai ajuns, abia acum, la lectia adevaratei obiectivitati epice.Aceasta lectie, Constantin Toiu o preda magistral în „Caderea în lume“. Un roman construit... ca la carte, avansând printr-o acumulare de detalii relevante si prin câstigarea, pas cu pas, a dimensiunii de adâncime. Tehnica impecabila a prozatorului n-ar trebui sa ne faca mai putin atenti la tactica lui, la strategiile narative prin care romanul, lent desfoliat, se încheaga. Aproape fiecare pagina aduce un spor de semnificatie, ca în pânzele maestrilor, unde schita de început devine, treptat, un formidabil câmp de batalie, munca ori petrecere. În miezul „Caderii...“ stau ideile, Ideea care exprima o doctrina politica utopic fundamentata. Dar pâna sa ajungem la acest conflict al Stângii cu Dreapta si al amândurora cu viata, cu bunul simt social si diversitatea odihnitoare a lumii, trecem prin mediul de refractie al unor personaje memorabile. Constantin Toiu reuseste aici o performanta. Desi romanul sau este unul intelectualist, cu dispute ideatice si conversatii nu foarte lejere, interesul cititorului nu scade o clipa. „Caderea în lume“ are o surprinzatoare dinamica epica. Fata de nu putini confrati prestigiosi din sfera romanului de idei (Al. Ivasiuc, Nicolae Breban, Ion D. Sîrbu), la care greutatea esafodajului intelectual face sa scârtâie verosimilitatea situatiilor si a relatiilor, Constantin Toiu topeste, asa zicând, reflectia în actiune, interferând cele doua planuri. Ceea ce întreprind personajele, de la marile gesturi la cele marunte, nu distoneaza câtusi de putin cu gândirea lor. Iar aceasta nu este proiectata în mod abuziv, fara raportare la experientele de viata. E obtinuta, în mai multe rânduri, acea senzatie rara, dostoievskiana, de continuum romanesc. Teoriile unui erou îl pun în miscare si-l poarta prin societate, definindu-l exact în masura în care actiunile si reactiile lui, ceea ce face si ceea ce refuza sa faca, exprima o filozofie proprie. O buna parte din personajele „Caderii...“ sunt, în prezentul actiunii si al rememorarii, disparute din cadru. Au murit, au emigrat, viata lor s-a consumat. Cu toate acestea, ele nu sunt niste voci reînviate, ci prezente puternice, intense. Trecerea devastatoare a timpului pare ca le-a amplificat vitalitatea, în loc sa le-o stearga. Spuneam ca, alaturi de tehnica sau arta prozatorului, trebuie sa consideram conceptia lui tactica. Atuurile romanului eseistic (deschidere si înaltime intelectuala, tensiunea schimbului de idei, transcenderea conflictelor realismului traditional, prin ridicarea mizei) devin, adesea, inutile, din cauza celor care le speculeaza excesiv. E amuzant sa vezi cum toate personajele vorbesc exact ca autorul, rulându-i la nesfârsit teoriile, exprimând bine cunoscutele lui fatete... E, apoi, de-a dreptul stânjenitor sa vezi cum o femeie gândeste si se exprima exact ca un barbat, fara o nota particularizatoare, si cum diferentele de vârsta si experienta sunt inevitabil articulate pe tiparul relatiei maestru-ucenic, tipar transformat în tipic si excluzând orice subvarianta. Constantin Toiu a înteles ca, aparte de teoriile si chiar de conceptia prozatorului, personajele au o individualitate si o libertate a lor. Obligatia romancierului (daca putem vorbi despre obligatii, într-un domeniu atât de gingas) nu este sa le aduca la numitorul comun pe care el îl detine, ci, dimpotriva, sa le proiecteze multiplu si divers, distribuindu-le în roluri care sa le convina. În care sa se miste cu naturalete, fara sarcina de a prelua si a ilustra axiomele auctoriale. As spune, mai în gluma, mai în serios, si ca sa închei odata cu aceste consideratiuni teoretice, ca prozatorul realist a descoperit, în avans, principiile moderne ale subsidiaritatii. Comunitatile locale si personajele individuale îsi gestioneaza autonom existenta, fara indicatii pretioase, pâna în momentul în care interventia Centrului devine imperios necesara. Abia atunci, autoritatea guvernamentala se exercita. În viata reala, se trimit de urgenta bani, ajutoare si sprijin logistic comunitatilor depasite de complexitatea problemei. În lumea fictionala, romancierul deblocheaza situatia prin largirea sistemului de referinta si printr-un surplus de informatie.