Tainele dupa Mateiu
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Ar trebui deja întocmit un nou clasament al scriitorilor români, în functie de câte lucrari de doctorat a suportat fiecare. Poate ca noul clasament nu releva neaparat de valoarea scriitorilor, dar nu poate fi chiar lipsit de importanta câte doctorate a emulat fiecare în parte. La o apreciere strict empirica eu l-as da pe Mateiu I. Caragiale campionul doctoratelor din ultima vreme. Metoda rezumatului
Practic vorbind (dar nu si tehnic), „Poetica misterului în opera lui Mateiu I. Caragiale“ a lui Gheorghe Glodeanu (Editura Dacia, 2003) nu e o teza de doctorat; nu e, însa, doar pentru ca Gheorghe Glodeanu si-a obtinut titlul de doctor cu câtiva ani mai devreme, cu „Poetica romanului românesc interbelic“ din 1998. Ar fi putut sa-l mai obtina o data si cu aceasta carte, caci ea e întru totul corespunzatoare. Cei care se iau în general dupa titluri si care cred ca acestora li se cuvine oarece acoperire s-ar fi asteptat, poate, la un eseu tematic sau chiar la unul fenomenologic (la un fel de fenomenologie a tainei dupa Mateiu); ei bine, asteptarile lor ar fi fost imediat dezmintite, întrucât „Poetica misterului...“ e o monografie în regula (specie în care Gheorghe Glodeanu aproape ca s-a specializat), în care doar se vorbeste mai insistent despre poetica tainei (dar la Mateiu nici ca s-ar fi putut altminteri), nu se si trateaza special si aparte despre ea; e o monografie metodica, în care opera lui Mateiu e luata la rând cronologic, dupa o scurta introducere generala care-l pune pe autor în contextul romanului interbelic si-l favorizeaza ca adept al „modelului narativ experimental“ (p. 11), contra retardatilor care au optat pentru „modelul narativ obiectivat“ (p. 10). Odata facuta optiunea, Mateiu iese bine de tot, mai ales prin comparatie cu Liviu Rebreanu, în care toata lumea vede, spre jena lui Glodeanu, „creatorul romanului românesc modern“, cu toate ca „autorul «Rascoalei» a fost adeptul punctului de vedere obiectivat în relatare“, care la „perioada interbelica“ îsi epuizase „deja valentele novatoare“ (idem). Chiar daca Gheorghe Glodeanu n-are îndrazneala de a o cere anume, e limpede ca lucrurile trebuie revizuite si Mateiu repus în dreptate.
Din pacate, doua lucruri se opun. Unul dintre ele e invocat si de Gheorghe Glodeanu: „Statutul romanului românesc interbelic – zice el – este paradoxal, în sensul ca metamorfozele lui prezinta o serie de particularitati distincte ce se suprapun doar partial peste evolutia fireasca, organica, a romanului european“ (ibid.). Care evolutie „fireasca, organica“, fiind foarte respectata în Europa, nu le-a mai dat voie francezilor (bunaoara) sa foloseasca în interbelic „modelul narativ obiectivat“; acolo, în Europa, când începe un model narativ – unul nou adica – se fac funeralii solemne la vechiul model si nimeni nu mai abuzeaza, ba nici baremi uzeaza, de el. La noi, însa, din cauza de „arderea etapelor“, de „simultaneizare“ a lor, romanul s-a dezvoltat „într-o maniera distincta de romanul occidental“, iar în interbelicul nostru „coexista cele doua modele epice“; lucru ce nu s-a mai vazut în literaturile evoluate, care nu încurca modelele si nu le suprapun nicidecum. Palinodia asta cu romanul românesc e, pe cât de insistenta, pe atât de falsa; falsa în realitate si falsa în principiu. Poate ca Ibraileanu avea dreptate si noi chiar n-am inventat nimic; adica nici macar functionarea simultana, paralela, suprapusa etc. a „modelelor narative“.
Al doilea lucru care se opune la revizuirea lui Rebreanu de pe postul de „creator al romanului românesc modern“ e, desi Glodeanu nu-l invoca, mult mai serios. Cititorii lui Rebreanu se vor fi prins ca, în realitate, acesta e un scriitor de tipul lui Mario Vargas Llosa, care nu repeta niciodata o formula romanesca si vine de fiecare data cu una noua atât la nivelul temei, cât si la nivelul structurii. Deocamdata e un merit unic în literatura noastra si macar în baza lui Rebreanu ar trebui lasat unde e, fie si cu tot regretul si rusinea retardarii.
Excursia monografica la pas începe, fireste, cu „Pajerele“ si beneficiaza, ori de câte ori are prilejul (si tot are), de mult spirit didactic, în virtutea caruia Glodeanu ne explica lucrurile mai grele, cum ar fi, de pilda, sonetul; profitând de faptul ca „15 din cele 20 de poeme [...] sunt sonete“, el ne lamureste numaidecât ca e vorba de „niste poeme cu forma fixa, alcatuite din 14 versuri ce sunt dispuse în patru strofe“ etc. (p. 18). Poemele sunt luate la rând, unul câte unul, si repovestite generos, dar si corelate cu restul operei mateine; ba chiar si cu alte viziuni/formule poetice, când vine cazul. Iar cazul vine când te astepti mai putin sau chiar unde nu te astepti deloc. Stejarul lui Mateiu din „Clio“, de pilda, „are ceva din maretia gorunului din lirica lui Lucian Blaga“ (p. 19). N-are, dom'le, nimic cu gorunul lui Blaga, decât ce au în comun toti copacii din natura si din poezie. Tot asa, pe nepregatite si fara temei, vine câteva pagini mai încolo (p. 26) si Bacovia, tot pentru a da prestigiu suplimentar compunerilor în versuri ale lui Mateiu. Analizele cultiva la sigur metoda imediat redundanta, în genul Andrei Bodiu, spunându-ne automat ce ne spun si versurile: „Din ultima strofa aflam ca sufletul poetului este o floare rara ce pare muiata în sânge, a carei mireasma a fost spulberata de vântul restristii“ (p. 27). Frumos, nimic de zis, dar o minima analiza s-ar fi ocupat cu ce înseamna aia floare muiata în sânge când e vorba de suflet etc. – si-n niciun caz cu traducerea versului în proza.
Metoda rezumatului ca analiza si interpretare are, fireste, mai mare succes si productivitate când e vorba de prozele lui Mateiu. Si aici meritul didactic vine primul, iar unele autoritati explicative – cum e „Dictionarul de simboluri“ – sunt citate cu sfintenie ori de câte ori apare o dificultate de simbol (uneori si de doua ori în aceeasi cauza, vezi p. 39 si 42). Daca Mateiu se adecveaza „Dictionarului...“, e bine; daca nu, nu – si pace buna. Iar cum scriitorii nu se prea adecveaza la dictionarele de simboluri, ci resemantizeaza ei de la sine simbolurile folosite, lectura cu dictionarul e ajutatoare doar cu masura. Rezumate scrupuloase sunt toate capitolele dedicate operei ca atare a lui Mateiu (de la „Remember“ la notele din agende si scrisori). Rar de tot Gheorghe Glodeanu sare din textul rezumativ în textul interpretativ; dar si atunci noutatea e tot de tipul rezumatului.
Metoda spornica la scris
Poetica tainei a facut mare succes când e vorba de scrierile mateine iar propozitiile lui Mateiu au devenit litera de evanghelie pentru toti exegetii. (Chiar si propozitii evident fara nici o acoperire trec din gura în gura drept axiome mateine; de pilda, notatia de jurnal „pentru nimic în lume nu m-as apuca sa scriu o bucata literara, cât de neînsemnata, fara a-i avea asigurat, cuvânt de cuvânt, sfârsitul“; fireste ca în general si de regula Mateiu habar n-avea cum îsi va încheia „bucatile“, dar mitomania lui e luata drept propozitie fundamentala de estetica si compozitie personala). Si Gheorghe Glodeanu le ia de bune – si nici n-ar fi fost motive sa n-o faca în unele cazuri. Fireste, ar fi fost de asteptat de la o monografie dedicata „poeticii misterului“ sa staruie putin asupra conceptului de mister sau de taina; mai ales ca sânt, ambele, concepte atât de vehiculate, de dezbatute si de prestigioase – dar nicidecum sinonime; ce sunt, la urma urmei, „tainele“ lui Mateiu – taine veritabile, mistere, secrete ori simple enigme? Caci aceste concepte nu pot merge de-a valma si în pasnica sinonimie sau confuzie, cum merg la Glodeanu.
Scriitura lui Glodeanu e una cât se poate de spornica; si nici nu-i de mirare, având în vedere principiul rezumatului si virtutea pedagogica. în rest, Glodeanu nu pare a-si face griji, nici stilistice, nici de alta natura. El spune nonsalant, ca pe o formula sacramentala, de vreo trei ori pe aceeasi pagina (atunci când face rezumatele de bibliografie), „criticul este de parere ca“ (de pilda la p. 56, daca nu cumva am numarat în minus). Nu putin spor primeste scriitura lui de la principiul – la fel de nonsalant folosit – al repetitiei. Nu prea exista în carte lucruri spuse doar o data, dar exista destule lucruri spuse – literal – de trei ori. Fac numai un exemplu. Daca, de pilda, n-ati retinut pasajul de mai jos la p. 13, când ati avut întâiasi data pentru prima oara prilejul, si nici n-ati fost atenti la prima lui reluare de la pp. 36-37, nu disperati, caci îl veti mai gasi de câteva ori, fiind un fragment în migratie perpetua; ultima oara el revine la p. 224 (dar nu sunt sigur ca nu mai revine odata, reformulat): „Autorul «Crailor» nu este un scriitor balzacian, ca urmare scrisul devine pentru el o aventura de ordin spiritual soare la scriitorii «balzacieni» ce fel de aventura devine? de ordin material?!, n.n.t, o veritabila cufundare în mister si nu o copie dupa natura. Refuzând realitatea deoarece ea se dovedeste o dureroasa si continua sursa de esecuri, acest Don Quijote modern îsi imagineaza o lume fabuloasa în care se integreaza în calitate de personaj [...] Postura lui Mateiu Caragiale este aceea a unui creator de semnificatii ezoterice si, prin aceasta trasatura esentiala a operei sale, el se apropie de Lucian Blaga si de poetica misterului teoretizata“ etc. De nu cumva e vorba de leit-motivul monografiei, acest pasaj chiar ca-si face treaba.
Productiva prin excelenta e însa chiar metoda lui Gheorghe Glodeanu; o metoda, de altminteri, foarte simpla, dar cu atât mai ingenioasa: Glodeanu îsi face mai întâi si pe larg propriile analize si interpretari iar la finele fiecarui capitol purcede, onest, la epitomarea bibliografiei, la obisnuita ei trecere în revista. Oricât de mult ar fi aceasta rezumata tot se vede ca observatiile dezvoltate pe larg de Glodeanu au mai fost observate în precedenta. Fireste, ar fi existat si alternativa ca propria analiza sa mearga în dialog permanent cu bibliografia anterioara, dar atunci paginile s-ar fi redus drastic. De pilda, daca Glodeanu ar fi reportat de la bun început, adica atunci când survine problema, observatia lui Eugen Simion referitoare la transformarea „jurnalului“ matein în „memorialistica“ (cum face la p. 183), n-ar mai fi putut dezvolta în voie aceleasi observatii pe la pp. 167-169. Daca i-ar fi citat pe Tudor Vianu, pe Ovidiu Cotrus, pe Nicolae Manolescu la vremea cuvenita în problema registrelor de limbaj si viziune, n-ar mai fi apucat sa dezvolte singur si pe multe pagini aceeasi observatie. Mai ca nu exista idee expusa pe larg care sa nu se regaseasca, foarte „contrasa“, în panorama bibliografica. E, deci, un procedeu onest, dar, în acelasi timp, cu mare folos si de spor garantat.