O Intrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura » Accent
Autor: ANGELA MARTIN , Kjell Espmark
Kjell Espmark
Poet, eseist, prozator
Membru al Academiei Regale Suedeze si al Comitetului Nobel pentru Literatura. Intre 1998 si 2005 - presedinte al Comitetului Nobel pentru Literatura.
Angela Martin: Definind conceptul de istorie, Fernand Braudel se refera la „timpii istorici“, facând faimoasa distinctie între „evenimentele“ de scurta durata, de ordinul zecilor de ani, si „durata lunga“ a carei anvergura acopera mii de ani. Cea mai buna ilustrare a acesteia din urma este, potrivit istoricului, civilizatia din jurul Mediteranei, a carei dezvoltare milenara a fost determinata de geografie, de climat etc. Exista, credeti, o asemenea echivalenta a duratelor si în literatura?
Kjell Espmark: Cu siguranta. Braudel însusi atrage atentia asupra perspectivei mileniului, concept elaborat de Ernst Robert Curtius în marea sa lucrare despre latinitate în Europa medievala. Dar notiunea poate fi aplicata si asupra rupturii dintre epoci în literatura secolelor ce au urmat. În diverse cazuri, un fenomen prelungit tinde sa fie umbrit de evenimente „conjuncturale“ care, pe un anumit plan, rup cu trecutul, în timp ce pe alt plan continua evolutia statornicita.
Trecerea de la expresionism la simbolism în Europa anilor 1910 ofera un exemplu relevant. Poezia sfârsitului de secol XIX recursese din plin la paradigma lui Verlaine, aceea a picturii evocatoare, sensibila la nuante. În cazul acesta, malul învaluit în ceata al unui fluviu, cu porumbei tânguitori ascunsi în frunzisul arborilor, putea fi un simbol al calatorului mâhnit si al sperantelor sale înecate. Verlaine a creat asa-zisul „paysage d´âme“ al simbolismului, o dubla expunere a unei topografii exterioare si a unei stari de spirit melancolice. Împotriva acestei melancolii, a acestei sensibilitati rafinate si a acestei duble viziuni care pune semnul egalitatii între geografie si nostalgie se revolta expresionismul anilor 1910. Este simptomatic modul în care tânarul Pär Lagerkvist a incriminat simbolismul, pentru „sentimentalismul dulceag si lirismul debil“, „sensibilitatea feminina si muzicalitatea dulceaga“, pentru „iluzoriu, reverie si meditatia somnoroasa“. Astfel, Lagerkvist a contrapus atmosferei elegiace „angoasa“ sa (dupa cum s-a numit si volumul de versuri cu care s-a impus pe scena literara în 1916), contracarând sentimentalismul cu „tipatul inimii sale“, iar suprapunerea melancoliei peste o realitate exterioara posomorâta cu un peisaj de veritabila angoasa, fara echivalent în lumea reala, un peisaj în care „padurea întunecata“ si „fierul negru al cerului“ devin embleme ale întunericului sentimentelor, în timp ce bolta cereasca îngustata si „zdrentele înghetate ale norilor“ – pe care eul poetic încearca sa le strapunga pâna la sângerare – devin expresia senzatiei de opresiune si încremenire.
Contrastul pare unul total. Dar, daca faci un pas înapoi, observi cum expresionistul, în chiar miezul brutalului sau protest, continua sa urmeze directii importante ale epocii precedente. De fapt, el nu numai ca preia puternicul egocentrism al simbolistului, ci si ambitia acestuia de a proiecta asupra lumii înconjuratoare eul sau ce eclipseaza totul. Subtilul decor sentimentalizat al simbolismului reprezinta o conditie esentiala a peisajului expresionist, care devine un mesager important al sentimentelor înflacarate – în acest caz, angoasa, în altele, extazul.
Se poate însa distinge un curent de adâncime ce strabate ambele epoci – romantismul. Acesta este elementul ce plaseaza în centru o individualitate plina de forta si lasa subiectivismul sentimentelor sa-si arunce lumina asupra peisajului, împrumutându-i amprenta sa emotionala. În „La nouvelle Héloïse“, Rousseau descrie natura ca „moarta“ în momentele sumbre, în timp ce în clipele de fericire este zâmbitoare si plina de viata, aceasta viziune fiind preluata de Werther si René si elaborata de Baudelaire si succesorii sai.
Cred ca aceasta abordare poate fi aplicata asupra mai multor schimbari de paradigma – de exemplu asupra rupturii postmodernismului de modernism – pentru a demonstra modul în care atât conexiunile imediate, cât si asocierile îndepartate se ascund sub ruptura aparent totala de trecutul apropiat. De fiecare data se va vedea însa cum conjuncturile „ismelor“ ascund un curent mai profund, cu efect de durata.
Traducere din limba suedeza
de Dan Shafran