Sari la conținut

O „fiara“: Eugen Barbu

articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24
» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU


În nota generala, despre Eugen Barbu se scrie privind înapoi cu mânie: idiosincraziile si antipatiile contemporanilor sai i-au urâtit chipul marelui prozator si continua sa-i minimalizeze opera aruncând asupra-i umbra extinsa a plagiatului din „Incognito“. Nu am remarcat nicio singura tentativa de a privi înspre ea nu cu simpatie, ci doar fara ura si partinire, cu o dispozitie calma si comprehensiva, asa cum merita autorul „Gropii“, „Princepelui“, „Saptamânii nebunilor“. Nu s-a bucurat înca de o privire monografica si cuprinzatoare, pe masura operei acestui „ambasador al lumii din care a plecat: periferia“ (Adrian Dinu Rachieru). Dictionarele mai târasc dupa ele o dâra din antipatia cvasigenerala, iar adulatorii ori prozelitii nu sunt credibili prin maniera encomiastica în care îl îngroapa a doua oara. În acest prelungit context ostil, efortul lui Henri Zalis de a-l privi pe Eugen Barbu asa cum a fost, cu întelegere pentru om si pretuire a operei, este impresionant. Sub titlul „…Înseamna ca nu sunt singur“, revista de la Gaesti publica un fragment dintr-o carte a lui Henri Zalis, volum în curs de aparitie, „Aplecarea trestiei – pagini de jurnal“. Apropiat al lui Eugen Barbu, cunoscutul critic si eseist ia distanta fata de „ambasadorul periferiei“ si se opreste asupra unor momente ce i se par semnificative din cariera acestui cuceritor pornit de jos, din mediul cel mai umil cu putinta. Îl cunoaste în 1955, în redactia „Gazetei literare“ unde Paul Georgescu îl adusese în calitate de reporter special pe Eugen Barbu: „Nu are calitati intelectuale – ar fi spus acela –, este însa obsedat de real si vom fi foarte multumiti sa-l apreciem atunci când va surprinde noua realitate, în experiente si peisaje înnoite de biruintele socialismului. Este în stare sa bata drumurile anevoioase“. Paul Georgescu face apoi câteva observatii pe seama unor texte „insuficient lucrate“. Nemultumit de cele auzite, Eugen Barbu intervine cu aerul sau de ins cazut din luna: „Ce înseamna insuficient lucrate? Nu pricep: ala nu le-a dat la rindea, a uitat ce-i faci miresei înainte sa mearga la biserica, sau nu stie sa scrie, i le-a dictat altcineva?“ 2)



Insul „cazut din luna“ revine în redactie dupa o vreme complet schimbat la înfatisare, îmbracat în camasa proletara suflecata la mâneci: „Nu izbutea sa placa multora. Trecea prin redactie ca fulgerul. Lua o comanda, dupa care disparea cu zilele. Nu gasea în mediul ei metale pretioase. Din adolescenta muncise, întâi la lopata, carase carbuni, deseuri, bare de metal la atelierele Grivita Rosie, furase meseria de instalator, apoi facuse scoala de subofiteri de jandarmi (…) Pe la colturi se soptea ca-l simpatizeaza pe rege. La abdicarea monarhului facuse scandal. «Câine râios», de la elevul jandarm Barbu Eugen nu stiai la ce sa te astepti. Înainte de angajarea la «Gazeta» antrena o echipa de rugby…“ Secvente dintr-o biografie de scriitor „american“, trecut prin mai multe medii si ocupatii diverse ce-i vor alimenta proza de tip „comportamentist“. Mai târziu, odata cu molipsirea de cultura înalta, acumulata cu febrilitatea unui diletant superior sau însusita din munca la negru a altora va trece la parabole, alegorii si circularitatea savant articulata din romanele „istorice“, hieroglifice. Avea – noteaza acut H. Zalis – „genul de independenta cazona, fiecare cu arma sa, fiecare cu moartea sa“. Va scrie si proza cu si despre haiduci, „anarhisti“ în pielea carora se va fi regasit din când în când. „Cred ca dorise de timpuriu sa se slefuiasca – scrie H. Zalis –, iar circumstantele biografice fiindu-i potrivnice, nu putuse. Mai nutrea înca un complex de inferioritate, de care nu se lepadase usor.

Asa ca era bine sa nu faci caz, în preajma lui, ca esti cultivat, aratos, ca detii privilegii“ si nutrea „o sete salbatica de confruntare cu unu' cu altu'“. Felul cum se raporteaza la Paul Georgescu, antipatizat, poate fi extins, acesta continând norma ce-i regleaza raporturile cu lumea întreaga: „Nu-mi e prieten, nici companion. Dar, sigur, e dintre sobolanii care ma cred soricel. În jurul lor e întuneric, iar mie îmi place stralucirea felinarelor. Sobolani ca el, daca or sa-mi mai iasa în cale, îi lichidez din principiu. Sunt nascut sa fiu fiara ; eu nu întind curse sobolanilor, pur si simplu îi termin când e nevoie…“ S-a tinut de cuvânt folosind pentru aceasta orice mijloace, inclusiv inavuabile. „Fiara“, se poate spune, n-a avut prieteni, ci doar rivali si dusmani, pe care e pornit sa-i (ex)“termine“. Când apare „Groapa“ si-i parvine primul exemplar, exclama ca Rastignac: „Înseamna ca nu mai sunt singur…“ Personaj complex, cu o identitate sociala incerta, nici taran, nici citadin, „tine de lumpenproletariat (…), fusese nascut beneficiar al rezistentei omului din popor cât si cu mentalitatea insului defavorizat de soarta. Din combinatia produsa de cameleonism si ostilitate la lingusirea bogatilor, s-a format un barbat satul sa revendice, dar suficient de precoce a pricepe cum viciul împartasit, devotiunea, aventura deschid porti, îti aduc norocul la picioare“. Si-a servit „norocul“ si cu pretul tradarii: conform unei versiuni memorialistice pe care mi-a furnizat-o regretatul Iordan Chimet, „simpatizantul“ regelui îsi va convoca prietenii din prima tinerete spre a le comunica, în chip deschis si „cinstit“, ca el a ales sa treaca deplin, cu arme si bagaje, de partea comunistilor! Versiune verosimila si în lumina marturiilor pretioase si impresionante ale lui Henri Zalis despre autorul „Princepelui“, personaj multiplu, „pe undeva tragic“. „Prinsi de seismele anilor postdecembristi, noteaza memorialistul, l-am lasat pe Eugen Barbu pe seama unor vremuri mai calme, cu dispozitii prielnice regasirii omului si artistului“: sa fie Henri Zalis autorul asteptat al unei monografii dedicate vietii si operei lui Eugen Barbu?