Aici, unde doar întunericul este gratuit...
articol aparut in Cultura, nr. 170 din 2008-04-24» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Vremuri bune, coane Fanica! Dosarele, loviturile sub centura, hotiile demascate, dar nepedepsite, amenintarile de toate felurile au început sa-si reia locul privilegiat pe ecrane, în presa, în adunarile publice. Suntem, în sfârsit, cei dintotdeauna si nu cum au de gând sa ne faca sa fim slujbasii Europei unite. Zagazurile impuse de catre acestia nu au deocamdata nici un succes, caci apele atât de tulburi în care se scalda în voie rechinii si guvizii politicii românesti au depasit malurile. Si nicaieri aceste vietati nu se simt mai bine decât în jegul spiritual si în conflictele amânate cu buna stiinta de la o campanie electorala la alta, sub atenta supraveghere a noilor inchizitori imuabili, inamovibili si foarte buni executori ai unor ordine ce, de cele mai multe ori, n-au nici o legatura cu constiinta. Când vine vorba de lumea noastra – ici aux portes de l' Orient… – recurgem mereu la Caragiale, biograful nepereche al celor de pe-aici. Sunt convins ca abia atunci când nu-l vom mai întelege, când personajele lui ne vor vorbi într-o limba veche, bizara, se va petrece acel salt atât de necesar eliberarii de manierele învatate cu temeinicie la „scoala perversitatii si distructiunii“. Aceasta scoala, spune Caragiale, „n-admite nici Dumnezeu în cer, nici autoritate pe pamânt, nici respect fata de cele sfinte, nici omenie fata de oameni, o scoala care are multe asemanari cu un ospiciu de alienati: grandomani, persecutati, deprimati, furiosi si, între ei, cuminti misei, care de dragul scoalei si de pofta scandalului se prefac nebuni.“ O scoala atât de solida încât si-a pus biograful pe fuga: „M-am exilat si atâta tot. Aerul aici îmi prieste, sunt multumit cu ai mei si nu am ce cauta acolo, unde lingusirea si hotia sunt virtuti, iar munca si talentul vitii demne de compatimit.“ Sigur ca fara mostenirea Momuloaiei, nici Caragiale nu s-ar fi bucurat „de lipsa prafului si noroiului daco-romane...“ pe care noi, bietii urmasi, le simtim chiar si în centrul minunatei noastre Capitale. Oamenii providentiali, salvatorii tarii, cei ce n-au facut absolut nimic, dar au întotdeauna proiecte mari, înca nu si-au intrat în rol, prin urmare ne asteapta spectacole grandioase de sunet, lumina si catuse. Nu ne îndoim o clipa ca, si de aceasta data, gratie jertfei lor patriotice, vom scapa, absolut sigur, nu numai de praful si noroiul daco-romane, ci si de preturile exagerate la gaz, lumina, întretinere si alimente. Daca vom sti pe cine sa alegem. Pâna atunci avem o mare si straveche certitudine: în minunata noastra patrie doar întunericul este gratuit. Context în care, nu putem ignora nici faptul ca votul uninominal a început sa-si arate roadele. Spre exemplu, Marean si-a impus, fara nici un efort, pe la primariile Capitalei, noua clasa politica, în rândurile careia unii s-au remarcat înca de pe vremea Raposatului. Semn ca aici, pe maidanul U.E., orice e posibil. Este de la sine înteles ca nu e vina lui, ci a celor care au acceptat coborârea stachetelor, incultura agresiva si minciuna ca stari normale. Ciudat, însa, mi se pare faptul ca sunt prea putini cei ce se mira sau se revolta.
Înteleptii locului sunt de parere ca uneori esti obligat sa dai mâna cu dracul ca sa treci puntea. Atâta doar ca, dupa ce ai trecut-o, ai toate sansele ca, pe celalalt mal, sa gasesti manelisti „în cuget si-n simtiri“, dar si minti luminate care asteapta un angajament serios, o oportunitate de arondare la o parohie politica rentabila. Sluga credincioasa, astept stapân. Din nefericire, cât timp va trebui sa le explicam pe toate cu ajutorul lui Caragiale, e greu sa te gândesti la mai bine sau macar la firesc. Oricât ai striga, în aiureala din spatiul nostru public, este imposibil sa fii auzit sau înteles. În lumea de astazi, datorita mijloacelor tehnice si a cresterii „receptivitatii omenirii la fenomenul de îndoctrinare“, cum observa Konrad Lorenz, s-a ajuns la un foarte grav fenomen de uniformizare a mentalitatilor. „Efectele pierderii individualitatii sunt salutate de catre toti aceia ce vor sa manipuleze mari mase de oameni.“ Iar la noi, manipulatorii sunt, din pacate, coborâtori din Caragiale: Catavencu, conu Fanica si inevitabila coana Joitica, alaturi de luptatorii de la '48 încoace, din ce în ce mai numerosi si bine organizati în ONG-uri care s-au specializat, precum Pristanda, în a numara steagurile fragilei noastre democratii. Steagurile din aceasta tara, care tara – parafrazându-l pe Cioran – a fost a noastra si pare sa nu mai fie a nimanui. Citatul exact este: Ce pays qui fut le notre et qui n'est plus à personne.