Aglaia Cutopolu
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
În cunoscutul studiu „Numele proprii în opera comica a lui Caragiale“ („Viata româneasca“, nr.12/ 1926), Garabet Ibraileanu risca o afirmatie cu totul hazardata – ca sa nu spun de-a dreptul eronata – care însa va face epoca, fiind preluata cu obedienta usurinta, detaliata si augmentata de majoritatea comentatorilor ulteriori în virtutea inertiei generate de contraproductiva practica a reproductiei largite a criticii din critica, de bogata si îndelunga traditie pe meleagurile mioritice (dar nu numai...). Scrie Ibraileanu: „În „Momente“, exista trei schite în care niste femei îsi vând farmecele pentru parale, cu consimtamântul mai mult sau mai putin constient al barbatilor lor. Pe acesti barbati îi cheama Panaiotopolu, nenea Mandache si Verigopolu. Cel putin doi sunt greci.“
Cele trei schite se intituleaza „Cadou“, „Diplomatie“ si „Mici economii“, dar nici una dintre ele nu contine argumente factuale de natura sa justifice oribilele acuzatii de „turpitudine fanariota“ si „proxenetism“ formulate de Ibraileanu, opinia lui constituindu-se, în cazurile respective, într-o speculatie etica tendentioasa pe marginea unor ludice ambiguitati textuale si nimic mai mult decât atât. Subliniez, însa: în cazurile respective! Pentru ca exista, într-adevar, o schita caragialiana în care personajul feminin îsi comercializeaza farmecele trupesti cu deplinul consimtamânt al partenerului, dar nu numele acestuia, ci al sotului oficial evoca sonoritati grecesti. Bucata poarta titlul „O blana rara“, eroina se cheama Aglaia Cutopolu, iar coniventa întru prostitutie dintre ea si capitanul Misu rezulta – explicit, de asta data – din episodul ce succede „scenei de despartire atât de scandaloasa“ încât „nu avea aerul destul de serios“: „El a crezut ca e ca totdeuna o farsa. El spera ca Aglaia are sa lase la otel pe batrânul Cutopolu si, ca de regula, are sa se întoarca a doua zi înapoi, caita, sa-i ceara o iertare, despre care erau tacit întelesi îndestul si sa-i dea jumatate dintr-o suta de franci“ (subl. mele – G.N.).Cine este însa doamna Cutopolu? „Cea mai splendida, cea mai infatigabila dintre elegantele bucurestene“ are o biografie tulbure si zbuciumata, desprinsa, parca, dintr-un roman sentimental. „E nascuta Popescu... Dar acest Popescu era numai tatal oficial. El a fost luat pe madam Popescu, când aceasta era deja mama a doua fete, Aglaia si Lucretia, care au crescut în casa lui Popescu, vechi functionar de la finante, în mahalaua Dobroteasa (aceeasi unde are domiciliul si Anghelache M., casierul sinucigas din „Inspectiune“ – n.m.), pâna la vârsta de cincisprezece-saisprezece ani“ când „batrânul arhivar a murit“. Ramasa orfana (si) de tatal adoptiv, asadar „aruncata în valurile prapastioase ale lumii“, tânara comite „sigur de desperare... o gresala“. Ulterior, din greseala în greseala, repurteaza victoria finala prin mariajul neasteptat cu „grosul Cutopolu“, batrânul arendas din Topârleni care prospera constant pâna ajunge putred de bogat, „de sapte ori milionar“, si, pe deasupra, un „influent senator“ (ma rog, ordinea operatiunilor a fost, probabil, alta...). Casatoria cu prodigiosul agricultor se întâmpla „într-un moment de desperare amestecata cu dispret“ pentru capitanul Misu, amantul incapabil a fi în stare sa pretuiasca sacru-i amor în care nu vede decât „prilejul unor placeri brutale si stupide“. Stupide-stupide, dar rodnice: din ele se naste un copil „pe care-l creste nenorocita de Lucretia, sora Aglaii“, o persoana „foarte urâta si posaca“. Distrus moralmente dupa irecuperabila pierdere, Misu îsi gaseste consolarea în alcool si în bratele sensibile ale Lucretiei. Asta pâna când, cazut în patima jocului de carti, capitanului îi aluneca mâna în casa de bani a companiei, fapta pentru care este „judecat, condamnat, degradat si închis“. Dupa un an de detentie – timp în care devotata cumnata creste „cu mare greutate“ baiatul – vinovatul iese din puscarie si devine „omul de alergatura“ al unui prieten al tatalui sau, Psaridi, „mare om de afaceri“. La un bal oferit de acesta, cei doi fosti amorezi se reîntâlnesc: Misu „îmbatrânit“, terorizat de saracie si de grija Lucretiei si a copilului, ambii grav bolnavi, Aglae Cutopolu „o aratare ca din povesti... (o) scânteietoare aparitie... pe cap, pe gât, pe brate, în degete, în urechi – o avere, o avere întreaga de pietre scumpe!“, îmbracata cu o „blana superba de vulpe albastra, un giuvaier, un exemplar unic în Bucuresti“ pe care o depune în mâinile ex-capitanului decazut în lacheu. Dimineata însa când „aurora cu degetele ei de roza vine sa deschiza portile orientului“ (recunoasteti, desigur, formularea cvasiidentica din „High-life“!...), Aglae Cutopolu constata disparitia splendidei blane, dar si a capitanului chemat repede acasa pentru ca „îi moare copilul“. Finalul ambiguu („Copilul s-a facut, din norocire, bine, dar din nenorocire, blana nu s-a mai gasit!“) sugereaza, totusi, transparent ca între cele doua întâmplari exista o legatura cauzala. Cu sau fara acceptul tacit al Aglaii? – aceasta-i întrebarea; un eventual raspuns pozitiv modifica si redimensioneaza profilul moral al femeii, adaugând înca un accent sentimentaloid într-o poveste oricum suprasaturata parodic de detalii în gama melo. Daca acceptam aceasta ipoteza, din Aglaia Cutopolu ramâne doar numele grecesc dat nu unui personaj în carne si oase, ci arhetipului unei categorii sociale (pupila, întretinuta) în voga într-o perioada literara revoluta, asupra careia I.L. Caragiale si-a exersat si cu alte ocazii ironia.