Masura... peste masura sau infernul discutabil de Shakespeare-Purcarete
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura spectacolului »
Autor: GEORGE POPESCU
N-am scris, bag sama, despre nici un spectacol marca Purcarete. Sa fie la mijloc doar banale circumstante de destin (în fond, ipocrite!) ori mai curând amânarea (mai putin ipocrita!) pentru acel moment magic al simbiozei prin iscodirea lenta a proiectului ideatic ce-a fermentat înlauntrul artistului? Teama de ratare a unui pariu pe proiectul regizoral? Tot ce se poate.
Ca în fata unei tertine dantesti, a unui vers leopardian („Ce faci tu, luna, în cer?...“: propunerea lui Borges pentru „autismul“ exegetic al poetului din Recanati), ca sa nu mai vorbesc de vreun sonet al lui Shakespeare, dinaintea unui spectacol al lui Purcarete, te refugiezi, rapus de admiratia careia uimirea îi refuza orice explicatie, într-o tacere un pic stranie, un pic iscoditoare. Iar când vine vorba de Shakespeare, fugi disperat spre text si, cu nedumerirea pe umeri, simti ca ar trebui sa revii în sala, pentru o re-lectura. Si tot asa. A spune ca regizorul acesta bântuit de stihiile Istoriei carora englezul dintr-o familie „respectabila“ (spun biografii) - care-a facut din târgusorul Stradford-on-Avon Centrul lumii literare si nu numai - i-a devenit mester, ghid, gâde, dar si avocat, martor si, în latura cea mai promitatoare, scribologica, adica, chiar Dumnezeu, este un mare regizor e o simpla redundanta. Purcarete con-creeaza, la pariu cu ilustrii autori pe care-i scoate din biblioteca în lume: scena ramâne doar un pretext si un pre-text (la Textul Lumii) si, astfel, spectacolul, o invitatie la iscodirea de sine. Pur act de hermeneutica: un pact (secret) cu Autorul, un pact (deschis) cu Spectatorul. O provocare. Care începe cu o surpriza si se încheie cu o perplexitate. Ce sa scrii, atunci? Sau, cu o formula mai umila, ce-ar mai fi de spus? Purcarete îti serveste un spectacol - pe baza unei lecturi a lui si a viziunilor sale somniace - cu gestul cu care un podgorean, în dispretul cârciumarului din folclorul degradat, îti serveste vinul sau iesit din iscusinta si din iubire: îl degusti si, eventual, intri în betie cu promisiunea regasirii de Tine, la capatul labirintului lui Minos, naucit de nalucirile Paradisului si, deopotriva, ale Infernului, ambele filtrate, prin decantari poetice, printr-o sita purgatoriala. Nu-i, deci, de mirare ca pentru artistul nostru, imagist si vizionar, textul de pornire devine si el un pretext: dar nu, precum la multi dintre regizorii, de ieri si de azi, si un prilej de „sfârtecare“, cu rezultatul unei tradari a sensului adânc si suveran, ci în felul unui diluviu semantic, prin descindere în sub-textualitatea conservata la racoarea lecturii si, mai ales, a re-lecturii (iau aici semnificatia bloom-iana a termenului), în cautarea Sensului, nu pierdut, ci disimulat; uzat, derridean si de limba, ca Lange, adica în malaxorul social, dar si de proasta noastra situare fata de text. Nici vorba, cum sugera un critic recent, de vreun pat procustian în care regizorul si-ar vârî, voluntar si sardonic, interpretii: lor, Purcarete le lasa atâta libertate câta le îngaduie Lectura pe care el le-o propune, prin cvasi-totalitatea tehnico-regizorala a reprezentatiei. E aceeasi libertate la care ne obliga identificarea, în actul re-lecturii, între sensul (acel Moi lacanian autentic atipit în adâncul fiecaruia din noi) si Sensul diseminat de Autor (de Shakespeare) în text-ura (tesatura, de la etimonul latin) operei sale. Asistam, asa cum cred ca e cazul cu spectacolul craiovean luând ca reper comedia (grava) „Masura pentru masura“, la un fel de operatie de palimpsest: regizorul „citeste“ textul shakespearean ca pe un pergament pe care „sterge“ el însusi nu ceea ce ar fi superfluu, ci ceea ce simte-vede ca nu se subsumeaza viziunii pe care si-a format-o în chiar cosmarul acestei re-lecturi. El re-citeste scriind. Si conturând, în vesta de scenograf, decorul pus sa slujeasca tocmai proiectul ideatic pus în act: o imagerie, mobila, menita sa des-vrajeasca toposul primar, în cazul de fata Viena-Londra-Parisul etc., cetati adica în care tronau palate ale Puterii, atinse de pelagra degradarii la toate palierele si sa-l aduca, prin transplant artistic, în actualitatea noastra bufonarda. Si mojica. Nota Bene: nu numai Viena, lovita de ciuma (la urma urmei, daca nu ne înselam, Stratford-ul natal al lui Shakespeare fusese, chiar în anii redactarii textului în discutie, atacat de maladia ce-a stârnit, prin veacuri, scriitori si pictori de toate neamurile), ci Palatul ducal - loc al Puterii de totdeauna si deci si de azi, e tinta autorului si, îndeosebi, a regizorului.S-a vorbit, uneori, despre tentativa (placerea) lui Purcarete de a interveni, con-creativ, în textele primare ale lui Shakespeare si nu numai ale lui. Conservând o buna doza de provocare a „timpurilor noi“ si a noastra, ce le populam cu o clandestinitate de care nu suntem constien?i pe cât s-ar cuveni, gestul în sine nu trebuie judecat, cum deseori se întâmpla, cu masura puritana pe care ar propune-o revolute teorii ale „fidelitatii“. Actul de „re-lectura“ (ceea ce critica americana a definit, mai nou, prin conceptul de Rereading) e chiar actul interpretarii unui text, iar perechea sa, în viziunea aceluiasi critic, este Rewriting, propus, printre altii, de românul american Marcel Pop-Cornis. Silviu Purcarete, eliberat de constrângeri fidelizante, intervine într-adevar în text, propune personaje (daca am evaluat bine, vreo opt, fara a mai pune la socoteala pletora de figuranti ce-ar prelua, în context, partitura unui cor sui-generis, al unei gloate marcând, o data în plus, sensul degradarii palatine.Însa, dincolo de argumentele invocate mai sus, a nu se uita incertitudinile ce planeaza asupra genezei si a misterioasei istorii a ajungerii textului primar în forma unuia tiparit, controversa nerezolvata înca. Un motiv, în plus, as spune, ca un regizor de talia lui Purcarete sa supuna aceasta comico-tragedie unei adaptari textuale în deplin acord cu propriul sau proiect de „lectura“. Cât despre suspiciunea ca regizorul si-a confectionat personaje în functie de unii actori ai echipei din Banie cu care a colaborat si carora le-a creat, astfel, partituri… pe masura, adevarat ori nu, demersul îmi pare benefic. Sunt însa si tineri, talentati actori (Catalin Baicusi, Marian Politic, Dragos Macesanu sau Angel Rababoc) ori tinere („calugaritele“ Geni Macsim, Anca Dinu) sau Gina Calinoiu, un fel de „aghiotant“ si purtator de mapa de azi, mut în travestiul ce-i confera un plus de updating a-temporalului Duce; tuturor regizorul le da o sansa, o proba de intrare în propriul sau pariu teatrolog. Doua personaje îmi par create special pentru protagonistii lor: Temnicerul, interpretat cu talent si impedanta unei mobilitati scenice cu voit exces gestual de Angel Rababoc, si Barnardine, redus la o relativ lunga si statica prezenta fizica, imobila în scena, caruia Valer Dellakeza îi contureaza, natural, prin fizionomia sa ilar-parodica, un loc în arhitectura spectacolului. Probabil aceleasi argumente au contat si pentru Constantin Cicort (un „politai“ înfrânt de „datorie“ à la Pristanda) si Ion Colan, un „calau“ caruia statura, impunatoare, îi reduce dreptul la cuvânt. Exact, în rolul încredintat, Valeriu Dogaru, ca de altfel si Adrian Andone, un Claudio ce-si distileaza nenorocul plutind inteligent între intemperanta damnarii si resemnarea unei cauze pierdute.Într-o partitura dificila, cu un plus de accent pe o dedublare mai degraba discreta, oscilând, direct ori indirect, între rationalitatea unui demers juridic, de reinstalare a domniei legii cu finalitati morale asumate în exces, Valentin Mihali, într-un Angelo pândit de clauza diabolicului (functia parodica a onomasticii nu e, la Shakespeare, inocenta!), se dovedeste retinut, economicos chiar în raport cu propriile-i disponibilitati atestate, alternând, în deplin acord cu marja încredintata de regie, jocul inchizitional, de jude inclement, cu debuseuri ale ispitei si ale pacatului. Egal cu sine, cu lunga si bogata panoplie de personaje shakespeariene marca Purcarete, Ilie Gheorghe e un Vincentio caruia dedublarea îi permite sa-si etaleze atuurile sale esentiale: prezenta vivace si „corpoasa“ în cadrul scenei, mobilitatea ca pandant al ludicului, valorizarea dictiei sale impecabile, fie si cu excese retorice, uneori, dar adecvate, aici, parodicului. Doua creatii interpretative ies - trebuie subliniat - în relief, dând spectacolului acel plus ce face din orice aventura scenica shakespeariana un test pentru „istoria“ propriei noastre memorii de martori oculari: cea a tinerei Ana Ularu, o Isabella frumoasa, dar asumându-si simplitatea cu o naturalete admirabila, atenta la nuante, cu un joc modulat si exact în distilarea raportului cuvânt-gest, autentificându-si cu farmec personajul, si Sorin Leoveanu, acest „hamlet“ sustras „hamletizarii“ lumii si consacrat, de Silviu Purcarete, îmi place sa cred, unei partituri în dubla lectura: martor si judecator, nu al lumii reale, istoricizate, ci al celei pe care reprezentatia o propune si o creeaza si, pe de alta parte, lector-spectator intricat în aventura teatrala, când nemijlocit, actant contrapunctic al Ducelui în postura ionesciana de… rege gol, când îmbracând „halatul“, un pic vestejit, al unui „scrib“ din imediata noastra postmodernitate.