Sub biciul voluptatii
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura spectacolului » Adev`rul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Excitant spectacol! Nici un alt regizor din România nu stie ca Alexander Hausvater sa faca montari atât de senzoriale, cu vârtej de stimuli care se scufunda în public, extirpându-i sansa la reflectie. Energetica, agresiva, zgomotoasa, cu ritmuri incandescente - asa se arata ultima premiera a Teatrului „Tony Bulandra“ din Târgoviste, „Femeile din Trahis“ dupa Sofocle.
Alexander Hausvater îsi reconfirma dexteritatea în rupturi de ritm si alternante scenice, urmând linia montarilor violente din mai vechiul „Roberto Zucco“ si mai noul „Cymbeline“, care acceseaza toate simturile. Sub sfichiul senzatiilor brutale, nu constructia liniara, semantica a mitului Deianirei si al lui Heracle, preluat de Sofocle si transformat în pretext de Hausvater intereseaza în primul rând, ci absorbtia în senzorial, în plasa caruia arhitectura mecanismelor logice se farâmiteaza.Pe scurt, bombardament de stimuli: muzica zgomotoasa, dar excelent adecvata contextului (Mircea Kiraly), fum mult, de discoteca, lasere halucinante, videoproiectii (Lucian Moga) din universul fractalilor frumos colorati, în forme spiralate. Soarele orizontal, culcat în cuptoare alchimice, se topeste în flacari moi, contrastând salbatic cu decorul metalic, încins, pe care neoanele care ard înauntru îl lumineaza puternic, din loc în loc. De la scenografia de esafodaj stabil sau de la perspectiva bizara de iz suprarealist –, Horatiu Mihaiu trece inspirat în lumea materialelor reci, industriale si a metalului neprietenos. Peretii (în afara de cel spre public) sunt închisi de jur împrejurul scenei, inclusiv tavanul, cu o plasa semi-transparenta, care circumscrie universul din Trahis, matriarhat parasit de masculii plecati la razboi. În teatrul simturilor concertat de Alexander Hausvater toti stimulii lucreaza subliminal: lumini, machiaje puternice de film SF, par argintiu ca marca identitara a întregului neam din Trahis, batai cu lasere, un ghidon cu inorog, manusi de piele, costume militare si sepci nazi. Evident, regizorul pastreaza din Sofocle doar aburul mitic, povestea principala sub semnul Moirei si corul, al carui discurs e translatat din cuvânt în miscare asincrona. Dizarmonia conceputa de coregrafa Malina Andrei se infiltreaza voit în aceasta lume a razboinicelor unisex, de unde atributele feminitatii – moliciuni, catifele, rotunjimi –, au fost extirpate. Cele zece femei de pe scena se misca liniar, în unghiuri ascutite; gesturile le sunt energice si brutale. În imageria de film SF, mitul se supune lungului drum al actualizarii: amazoane moderne cu umerii goi, vopsiti în bronz si parul argintiu, în costume de mare impact (Mc Ranin), fie cenusii, fie negre, fie din material de camuflaj traverseaza scena cu accesorii de secol XXI, ca ochelarii mici, negri, de scafandru ai personajului principal. În „Femeile din Trahis“, Moira sa traduce si upgradeaza scenic prin mantaua lui Nessus purtata de colo-colo (de la Deianira, prin Mesager, la Heracle, apoi prin Hyllus înapoi la Deianira), prin spectacolul sinuciderii Deianirei ca autopedepsire si prin sonoritatea egala, imperturbabila ca Destinul, cu care Deianira, Doica sau Mesagerul îsi rostesc replicile în situatiile importante. Alexander Hausvater imagineaza un univers al transmutarilor sexuale, cu vreo zece femei si doar un barbat, singurul în fusta, unde protagonista Mara Opris îsi schimba „la vedere“ personajul din Deianira în Heracle, din sotie în sot si viceversa. Sexi ragusita, cu voce bine controlata, frumoasa, actrita incita prin rasturnarea cliseelor despre feminitate. Artist al tehnicilor subliminale, regizorul alege profiluri contrastante: supt al celei ce joaca si mama si tatal; rotund si cu moliciuni al celui ce face pe fiul. Pe scala invertirii vizuale, locul al doilea îl ocupa Mesagerul dintre Trahis, gineceu extins, si lumea de dincolo de regat. Raluca Botez, cu semipicioroange, concepe un soldat brutal, cu cautatura rea, tâmp si smecher în acelasi timp. În lumea matriarhatului de organizare spartana apare un element de contrast - erotismul. Unul al tuturor combinatiilor posibile: femeie-barbat într-o violenta noapte a nuntii, femeie-femeie, incest mama-fiu, viol în grup, al carui „obiect“ e amanta trimisa de Heracle la Palat înainte de venirea sa. Iole, care nu poate rosti nici un cuvânt, se vede abuzata de trei femei în rol de barbati. Speriata, torturata, moale ca o cârpa si totusi senzuala, Iole adulmeca noile pericole. Fara vreo replica, Ilinca Harnut reproduce spaima, pânda si senzualitatea doar prin corpul expresiv. Rochia ei rosie de la aparitie ramâne unicul element de culoare printre costumele cenusii. La sfârsit, datorita dorintei lui Heracle ca fiul sa-i înmulteasca neamul cu amanta, Iole se va dovedi noua matca a regilor din Trahis. Împreunarea lor întregeste atmosfera excitanta, de Saturnalii extinse, cu libertate sexuala nelimitata în care, însa, nu discursul placerii se afla în prim plan. Caci singurul personaj în imperiul hedonismului e Hyllus, acel unic mascul de pe scena, în fusta, în care Catalin Mares joaca un baiat nataflet, dar lasciv, erotizat si dominat de mama. Din nou complexul oedipian, extrem de ofertant scenic, legatura de „sânge si sperma“, contribuie la actualizarea mitului, ca si în „Iubirea Fedrei“ de Sarah Kane. În lumea apucaturilor spartane, numai sexualitatea taie brese în violenta. Semintia regilor din Trahis va fi dusa înainte nu de razboinici, ci de cei lascivi, care stârnesc sau se lasa prada poftei. Adica viului. Cei agresivi, înregimentati militar, ahtiati dupa ierarhie, supunere si comanda, care sugruma umanitatea din ei si din ceilalti, mor – pare sa fie teza lui Alexander Hausvater. Ura! Traiasca erosul!