Zombie

cinema - teroare - politica

articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17
» cultura » Dosar Cultura
Autor:

MIHAI IOVANEL,CATALIN STURZA

Romero s-a întors cu „Diary of the Dead“: chiar daca filmul nu a ajuns înca pe ecranele noastre, e timpul pentru o retropectiva.

Care e relatia dvs cu filmele cu zombi? Preferati vampirii?

Cum îl vedeti pe Romero: mai degraba ca pe un geniu (unghiul fanilor hardcore) sau mai curând ca pe un regizor de mâna a doua, autor de filme în care machiajele lui Tom Savini joaca mult mai bine decât actorii?

Cum gasiti personajul zombie-ului: înspaimântator, caraghios, metaforic, politic?

Preferati zombii clasici-lenti, sau pe cei rapizi ai lui Zack Snyder?

Morti vii sau vii morti? Zombii clasici (mortii ridicati din morminte din „Night of the living dead“) sau zombii de laborator din „28 Days Later“, „Resident Evil“, „I Am Legend“?

Daca ati fi într-un astfel de film, ce ati alege: sinuciderea sau transformarea?



CARMEN MEZINCESCU

Zombies: Food for Thought

E paradoxul fundamental al acestor creaturi marginale: oamenii le sunt doar hrana/prada, dar ei ramân una dintre cele mai nelinistitoare si semnificative creatii din lumea filmului. Sunt masa amorfa si decerebrata, mânata de o singura dorinta, instinctiva, irationala si absurda. Sunt antiteza perfecta a individualitatii, personalitatii, pretentiilor de unicitate. Firesc, sunt cosmarul oricui iese prin ceva din rând si nu se simte parte din „gloata“. Poate ar trebui deja precizat ca ne referim la zombie în acceptiunea si reprezentarea moderna - de la domnul George A. Romero citire, ceea ce ar trebui sa ne spuna clar ca dilema cu privire la relevanta omului în orice istorie a celei de-a saptea arte e falsa.

La origine, în folclorul haitian si în reportajele senzationaliste, zombie-ul era doar un trup fara suflare si, pe cale de consecinta, lipsit de minte, vointa, creat de vrajitori voodoo ca servitor supus, necostisitor si neobosit. La fel si în primele sale transpuneri pe celuloid, de la „White Zombie“ (1932) la bijuteria atmosferica a lui Jacques Tourneur din 1943, „I Walked with a Zombie“, variatiune caraibiana pe trama din „Jane Eyre“. A fost, însa, nevoie de un mic grup din Pittsburgh, scolit în reclame neconventionale, în frunte cu amintitul domn Romero, pentru a insufla viata (sic!) si a reinventa unul dintre cei mai înspaimântatori monstri ai ecranului - cadavrul în descompunere al carui singur imbold e masacrarea si devorarea semenilor sai. „Night of the Living Dead“ e o piatra de hotar nu doar pentru horror si pentru cariera nonconformistului sau regizor (unul dintre foarte putinii care se pot înca mândri la aproape 70 de ani cu eticheta de maverick), ci pentru cinema. N-a existat ceva asemanator înainte, chiar daca inspiratia lui Romero a fost povestea lui Matheson, „I Am Legend“ (care, sa fie clar, e cu vampiri!), iar impactul sau asupra generatiei Vietnam nu poate fi subestimat.

Vorbind despre Romero, pe care francezii (si nu conationalii sai) l-au consfintit drept auteur (îsi scrie, regizeaza si monteaza filmele, ocupându-se si de alegerea muzicii), dincolo de violenta extrem de grafic-socanta - atunci si acum -, se trece adesea cu vederea extraordinarul instinct vizual al omului, de la compunerea si adâncimea cadrelor la perspectiva si inventivitatea tehnica. E suficient sa îi analizezi orice secventa ca sa vezi ca e lectie de constructie, filmare si montaj. Exemple? Faimoasa scena din cimitir ce deschide „Night of the Living Dead“, hitchcockiana în articularea suspansului prin introducerea, gradata, întâi în planul îndepartat a pericolului înca neprecizat (silueta cu miscari straniu-dezarticulate) în contrapunct cu cearta stupida si marunta a fratilor din primul plan pâna la momentul fatalei intersectii. Sau momentele, prezente înca de la acest debut si reluate, în varii forme, în întreaga opera ulterioara, de panoramare temporizata a (dimensiunilor) amenintarii, când, de la o figura singulara, cadrul se deschide spre a dezvalui o întreaga multime, împrastiata ori grupata. Sunt efecte extrem de eficiente pe care autodidactul Romero le-a descoperit si folosit intuitiv. Asta ca sa nu mai pomenim despre foarte personalul si precisul stil de montaj - în anii '80, înainte ca cinema-ul mainstream american sa fie colonizat de Simpson&Bruckheimer si de videoclipurile lor kitsch împanate de actiune si lipsite de orice logica ori profunzime, Romero taia, în medie, cam de doua ori mai des decât contemporanii sai, fara a da însa vreo clipa impresia aceea de fracturare artificioasa a istoriei, reusind în schimb sa dinamizeze si sa accentueze visceralitatea narativa.

Mario Bava spunea ca singurele teme ce merita abordate în cinema sunt iubirea si moartea si îsi justifica propensiunea spre explorarea macabrului zicând ca mai toata lumea se înghesuie pe felia povestilor de(spre) dragoste. Bava e maestrul italian responsabil cu câteva dintre cele mai interesante si senzuale momente din istoria, de altfel nu foarte bogata, a filmelor cu vampiri - dincolo de subtexte erotic/religioase ale mitului, între „Nosferatu“ (Murnau, 1922), „Vampyr“ (Carl Dreyer, '32) si „John Carpenter's Vampires“ ('98), trecând prin ridicolele, dar sarmantele productii gotice ale studiourilor britanice Hammer si prin mai recentele „Interview with the Vampire“ (Neil Jordan, '94) sau „Innocent Blood“ (John Landis, '92), nu sunt prea multe clipe memorabile.

Romero e la fel de îndreptatit sa sustina credo-ul lui Bava, caci, dincolo de pentalogia mortilor vii - al carei ultim episod se întoarce spre originile (niciodata explicate) ale dezastrului, punându-le în noua perspectiva a excesului informational-mediatic -, a semnat cu „The Crazies“ ('73) unul dintre cele mai influente si premonitorii thrillere paranoid/apocaliptice si a reinventat, romantic, filmul cu vampiri în „Martin“ ('77). Iar melancolia si subtextul social din atipicul „Knightriders“ ('81) ori parabola morbida din „Bruiser“ (2000) sunt repere la fel de însemnate ale unei întregi cariere în afara sistemului, în care inventivitatea si talentul tin loc de bugete mari si de vedete.

Si da, mai ales în seria dedicata zombie-lor, nu se poate nega meritul lui Tom Savini, dar nu în machiaje ori efecte speciale grotesc/întepenitoare sta forta acelor filme, ci mai ales în fantastica viziune subversiva a umanitatii care implodeaza, sabotata în primul rând de incapacitatea indivizilor de a functiona ca grup social unit si coerent; iar actorii (destui neprofesionisti) joaca mai bine decât în multe productii hollywoodiene. Poti sa numesti asta nihilism, dar ar fi reductionist, mai ales luând în considerare intuitiile extraordinare - de la rolul principal dat unui actor de culoare într-o vreme când asa ceva parea de neimaginat (accent mentinut si în urmatoarele parti ale seriei) la eroina puternica jucata de Gaylen Ross în „Dawn..“, înainte de Sigourney Weaver în „Alien“, ori la ideea de a face supravietuitorii epidemiei sa se refugieze într-un mall într-un moment (1978) când aceste alienante paradisuri consumiste nu erau defel atât de raspândite.

Cât priveste dilema vitezei lesurilor ambulante, tot Romero a transat-o cel mai bine, spunând ca n-ai cum sa alergi brambura când esti în plin proces de putrefactie; logica elementara, dublata de observatia ca toate variatiunile hiper-kinetice din ultimii ani („28 Days/Weeks Later“, „Resident Evil“, remake-ul la „Dawn...“) nu fac decât sa îti aminteasca una dintre cele mai înfricosatoare trasaturi ale monstrilor omului din Pittsburgh - sunt lenti, n-au minte ori agilitate (precum cei vorbitori din sarja satiric/metalista „Return of the Living Dead“, cu voiosul ei refren Brains! Brains!), dar nu obosesc si au o singura idee: sa te manânce. Drept care, având în vedere ca omul va fi, la un moment dat, epuizat si se va opri din goana ori va comite vreo eroare, singura sansa pentru a nu li te alatura e sa îti zbori creierii. Cu amendamentul ca nu poti sa stii încotro va înclina în momentul critic instinctul de supravietuire, fie si în aceasta involuata forma. La care trimit si câteva dintre cele mai obscure si no-budget productii (de gherila) mai recente, singurele care i-au calcat într-o masura pe urme lui Romero: intimistul „I, Zombie: A Chronicle of Pain“ (Andrew Parkinson, 1988) ce urmareste, în dezacord total cu cliseele, degradarea si exasperarea unui individ atins de nenorocirea în discutie. Sau apocalipsa cu nenumarate conotatii mistic/ fataliste prin care rataceste protagonista oarecare din „Shatter Dead“ (Scooter McCrae), înconjurata de morti vii non-canibali ce au abandonat lupta si nu vor decât sa îsi sporeasca rândurile în asteptarea unei divinitati absente. Ceea ce ar putea fi morala subiacenta genului.

Repere

„Night of the Living Dead“, Romero, 1968

Un asediu magistral în care pericolul vine dinauntru, de la confruntari absurde, din slabiciuni si din nevoia masculilor de a-si aserta forta, ceea ce duce usor la o lectura feminista. „Dawn of the Dead“ a plusat la capitolele grand guignol si satira, iar „Day of the Dead“ ('84) a radiografiat neiertator meschinaria si lipsa de solidaritate, idee dusa mai departe în „Land of the Dead“ (2005).

„The Living Dead at Manchester Morgue“, Jorge Grau, 1974

Alegorie negativista cu accente hippie, anti-sistem si anti-consumism, amara si azi.

„E tu vivrai nel terrore - L'aldilà“ aka „The Beyond“, Lucio Fulci, 1981

Plusând pe gotic si dinamitând punk naratiunea, aditie inclasabila la gen care te marcheaza mai ales printr-unul dintre cele mai haituitor/poetice cadre finale.

„Dellamorte Dellamore“, Michele Soavi, 1994

Ironic, absurd, melancolic, articulat în jurul performantei somnambulice a lui Rupert Everrett.

„Shaun of the Dead“, Edgar Wright, 2004

Satira si omagiu (lui Romero, mai ales), comedie romantica, film de actiune, buddy movie fermecator în care, în special daca ai stat vreodata prin Anglia, te izbeste impecabila portretizare a lumii insulare.




ANGELO  MITCHIEVICI

Lenti, prosti, cu machiaj din plin

Preferati vampirii?

Indiferent de preferinte, exista clar o diferenta „culturala“ între un zombie si un vampir. Filmele cu vampiri se articuleaza pe o consistenta traditie literara pornind spre exemplu de la povestirea „The Vampyre“ (1819) a lui John Polidori al carui personaj Lord Ruthven era primul vampir în literatura engleza, manierat, aristocratic, sau de la romanul lui Bram Stoker, „Dracula“ (1897) al carui personaj a devenit atât de popular tocmai datorita filmului si carismei lui Bella Lugosi ( a se vedea documentarul lui Florin Iepan, „The Fallen Vampire-Bella Lugosi“).

În codul genetic-cultural al vampirului se afla si o puternica si recesiva gena romantica articulata pe o dimensiune gotica, decelabila în filme precum „Dracula“ (1992) al lui Francis Ford Coppola sau în „Interview with the Vampire“ (1994) al lui Neil Jordan. Am putea spune ca vampirul se bucura în continuare de o anumita demnitate aristocratica, în ciuda unor extrapolari care fac din el un mercenar consumerist ce frecventeaza doar anumite baruri sau un produs hi-tech precum în trilogia „Blade“, avându-i ca regizori în ordine pe Stephen Norrington, Guillermo del Toro si pe David S. Goyer. Vampirul are în horror-urile bune o personalitate complexa, are o „istorie“, pe când zombie-ul nu are nimic, este un mecanism ucigas, canibal, lipsit de memorie si de orice forma de sensibilitate fie ea si estetica. Zombie-ul îl mosteneste probabil pe Frankenstein-ul lui Mary Shelley care, însa, pastra tiparul romantic ca transpunere a mitului lui Prometeu grefat pe un mit al lui Pygmalion à l'envers. Frankesntein, produsul de laborator, este golit în timp de orice continut, sufletul damnat dispare, ramâne numai carcasa. Desigur, prefer si ipostaza ironica a vampirului într-o parodie inteligenta a genului precum cea a lui Roman Polanski, „The Fearless Vampire Killers“ („Dance of the Vampires“) (1967).

Romero: geniu sau regizor de mâna a doua?

George Andrew Romero mi se pare un bun tehnician al filmelor horror, care a adus genul pe linia tipologiei zombiilor la o oarecare demnitate. Poate ca primul sau film, „Night of the Living Dead“ (1968) ramâne si cel mai bun. Romero ramâne un bun regizor de mâna a doua expert însa în acest gen de care si-a legat cariera cinematografica.

Zombie-ul: înspaimântator, caraghios, metaforic, politic?

Zombie-ul, spre deosebire de vampir, nu intra pentru mine în categoria personajelor mentionabile, ci a figurantilor care au rolul lor într-un film. Exista si exceptii, când tipologiile sunt mixate, iar produsul de sinteza are autonomie si chiar un fel de constiinta (nu în sens moral) reziduala precum în „30 Days of Night“ (2007), terifiant-dinamicul film al lui David Slade. Michael Jackson a reusit performanta sa faca din istoriile zombilicale un spectacol demn de Broadway. În „Thriller“, din 1987, rictusul ironic mi se pare evident. Prefer de departe creaturile din „Night Watch“ (2004) si din „Day Watch“ (2006) ale lui Timur Bekmambetov care demonstreaza ca genul poate fi regândit creativ într-o poveste nuantata cu iz bulgakovian plina de subtilitati si ironie.

Zombi lenti sau rapizi?

Prefer zombii care nu consuma mult la suta de kilometri si în genere pe cei mahmuri; cei ultrarapizi din „Blade“ si „I am legend“ (2007) al lui Francis Lawrence ma duc cu gândul la desenul animat. Dar daca as cumpara, as prefera viteza normala, general admisa a unui organism, ar fi un antrenament bun cu conditia sa nu obosesti repede.

Morti vii sau vii morti?

Totul depinde de calitatea scenariului si în primul rând de ceea ce vrea sa ofere regizorul, un produs de serie sau „altceva“. Filmele enumerate au ceva în comun, tema apocalipsei, apocalipsa generata nu de încalzirea globala, ci de un virus scapat de sub control. În „I am legend“, „marea“ gaselnita, nici ea complet originala, este un New York transformat în gradina zoologica, unde caprioarele zburda pe Fifth Avenue, iar panterele si leoaicele - nu mi-am dat seama ce era cu adevarat animalul usor modificat genetic pe computer - le vâneaza în liniste. Iarba creste libera prin crapaturile din asfalt, iar pe Empire State Building se târasc liane, ca sa nu mai vorbim de Central Park, unde într-o scena idilica de mare impact, si de o fina ironie, eroul cultiva porumb din care speram ca va iesi cel mai minunat pop corn. Sa încercam sa ne imaginam ce ar fi facut Bunuel sau Tarkovski cu un astfel de scenariu.

Trilogia „Resident Evil“, 1 si 3 cu semnatura regizorului Paul Anderson, iar 2 semnat de Alexander Witt, mi se pare un esec; în ciuda efectelor speciale cu toptanul, filmul nu aduce nimic nou si reuseste sa fie mai prost cu fiecare nou episod. Cu adevarat interesante sunt „28 Days Later“ (2002) al lui Danny Boyle alaturi de continuarea „28 Weeks Later“ (2007) al lui Juan Carlos Fresnadillo, nu numai datorita faptului ca actorii joaca ceva, ca personajele sunt bine conturate psihologic, ci si pentru ca scenariul catastrofic e urmarit cu obiectivitate, iar spatiul nu mai apare standardizat ca în filmele realizate (spre exemplu, „Doom“ din 2005 al lui Andrzei Bartkowiak) dupa diferite video games de succes.

Sinuciderea sau transformarea?

Daca as fi într-un astfel de film as alege sa beau o bere cu regizorul, cu conditia sa nu-mi strice machiajul.

Top 5 zombies all time

„Night of the Living Dead“ (1968) - George Romero

„28 Days Later“ (2002) - Danny Boyle

„Dawn of the Dead“ (2004) - Zack Snyder

„30 days of Night“ (2007) - David Slade

Etc, etc.
ANCA GRADINARIU

Supravietuirea cu orice pret

Preferati vampirii?

Vampirii - sunt cu mult mai provocatori, mai sofisticati, poate pentru ca nu sunt atât de brain dead. Sa bei sânge ca sa devii o creatura a noptii nemuritoare e cu mult mai interesant decât sa fii nearticulat, pe jumatate putrezit si sa manânci carne cruda, fara nici un fel de criterii.

Romero: geniu sau regizor de mâna a doua?

De ce ar trebui sa ma plasez într-una dintre cele doua extreme? Un geniu? Nu. Un maestru, un reper de necontestat? Da.

Zombie-ul: înspaimântator, caraghios, metaforic, politic?

Toate acestea, chiar simultan, depind de film.

Zombi lenti sau rapizi?

Ma intereseaza povestea si gradul ei de thriller/horror si abia apoi calitatile motrice ale mortilor vii.

Morti vii sau vii morti?

Îi prefer pe cei clasici - sunt mai genuini si nu atât de contaminati de efectele speciale. Însa nu cred sa fi vazut un film cu zombie mai bun, mai terifiant si mai complex decât recentul „28 Days Later“.

Sinuciderea sau transformarea?

As vrea sa ma dau curajoasa si sa spun sinuciderea, însa cred ca frica mea teribila de moarte m-ar face sa aleg supravietuirea cu orice pret.

Top 5 zombies all time

5. „Day of the Dead“

4. „Shaun of the Dead“

3. „Army of Darnkess“

2. „Night of the Living Dead“

1. „28 Days Later“
CRISTI MARCULESCU

Suntem morti. Obisnuiti-va cu ideea

Zombie-ul a fost inventat ca metafora ultima a gloatei lobotomizate de consumism si ca efect secundar inexplicabil al unei societati alienate si alienante. Este un artefact genial si (cu posibila exceptie discutabila a cyborg-ului), singura creatura inventata de cinema, pentru cinema. Translatarea lui în alte varii medii (romane, benzi-desenate, jocuri video) nu face decât sa îi confirme relevanta. Trecerea timpului nu a alterat în vreun fel simbolismul mortilor vii. Au fluctuat numai abilitatile. Zombie din filmele proaste, mediocre sau thrillerele de actiune gresit catalogate drept horror sunt capabili sa alerge („28 Days/Weeks Later“, „Dawn of the Dead“ 2004), sa se catere pe tavane (remake-ul „Day of the Dead“ din 2008), sa sara din pom în pom („House of the Dead“) sau, de ce nu, sa si vorbeasca („Zombie 3“).

În capodoperele genului protagonistii sunt o masa amorfa si putreda, incapabila de sarituri olimpice si curse-maraton. Oroarea cauzata de zombie nu este deloc veloce sau numai viscerala. Este în primul si în primul rând numerica. Sunt lenti si cretini... dar sunt atât de multi. Nu pot fugi, dar mai devreme sau mai târziu te vor înconjura. Pentru ca nu obosesc vreodata. Cei multi si morti vor mosteni lumea. Solutia ultima va fi, inevitabil, sinuciderea. Nu din egoism, narcisism sau individualism. Ci pentru ca, între o condamnare la putreziciune si uitare si un glont în cap, nu vad cine ar alege prima optiune. Oricât de în trend ar fi imaginarul si imagistica legate de zombie, zombie sunt cool dar nu e cool sa fii zombie. E un paradox rezultat din schema de functionare a genului: zombie-ul este înspaimântator prin simplul fapt ca exista, încalcând toate legile naturii si punând între paranteze toate certitudinile crestine. Indiferent de cauzele reanimarii corpului sau (radiatie cosmica, experiment cu virusi sau pedeapsa divina), mortul viu este, ajuns pe mâinile unor regizori si scenaristi capabili,  o metafora si va ramâne un element de critica sociala si discursuri politice. Zombie sunt reversul vampirilor, care la un nivel primordial întrupeaza deziderate umane (viata vesnica, aura eminamente sexuala, intelect dezvoltat). Doar ca, din nefericire, filmele cu vampiri sunt în general cretinissime si personal nu pot agrea poluarea crestina care marcheaza mitul vampirilor.

Deci, pot vizualiza zombie oricând (indiferent de calitatea filmelor), dar în cazul vampirilor am mari retineri. Ca exemplu concludent: „I Am Legend“, poate singura carte inteligenta, subversiva si terifianta cu vampiri scrisa de la „Dracula“ încoace, a beneficiat în 2007 de o (a treia) ecranizare execrabila si penibilista.

A nu se întelege ca sunt împotriva blockbuster-urilor: m-am bucurat si de „The Day after Tomorrow“ si de „Spiderman 3“... seria „Resident Evil“ este una dintre marile mele placeri vinovate. Dar Hollywood-ul n-a reusit vreodata sa faca ce au facut marginalii. Care au fost tinuti departe de fabrica de vise pentru ca, uneori, s-au dovedit incapabili sa faca rabat la ideologii, mesaje si viziuni artistice. Romero este unul dintre ei. Nu de putine ori este descris ca zeu, sau tata al tuturor zombie-lor si icon al tuturor generatiilor dezgustate, dezabuzate si neputincioase în fata absurditatii sau minciunilor sistemului.

Ce uita multi este ca atunci  când ai în portofoliu un film care efectiv rupe istoria cinema-ului în doua („Night of the Living Dead“ a facut acest lucru în 1968 când a adus oroarea viscerala în casele si familiile americane), esti automat un geniu. Mai ales daca devii unul dintre cei mai imitati, dar niciodata egalati autori de cinema. Disperarea atroce a asediului din „Night of the Living Dead“ se poate întâmpla o singura data într-un secol de cinema. Parabola absurditatii vorace a consumismului post-mortem din „Dawn of the Dead“ a beneficiat de aportul lui Tom Savini (alt enfant terrible al underground-ului american), dar nu în machiaje sau creieri împrastiati sta puterea filmului. „Day of the Dead“ a mizat pe dezolarea si resemnarea de dupa colapsul total al civilizatiei. Nu atât cruzimea militarilor sau dementa experimentelor cu zombie, cât futilitatea unui munte de declaratii fiscale ramâne centrul de greutate al filmului.

„Diary of the Dead“ nu face decât sa reconfirme, la 40 de ani de la debutul zombie-lor, ca taticul lor este viu, vivace, la fel de plin de ironii si perfect capabil sa-si foloseasca progeniturile putrede pentru a servi o lectie amara despre imagine, manipulare, cenzura din media, fragilitatea societatii noastre. Pe scurt, ceva ce numai el ar fi fost capabil sa faca: o revizitare a primelor zile în care cei morti s-au ridicat din morminte, o ars poetica cinic camuflata în how to..., o meditatie asupra desensibilizarii în fata realului si dependentei de imagini. Un road-movie care nu se sfieste sa aduca pe ecran noi (si teribil de inventiv-amuzante) modalitati de facut chiselita capete de zombie.

Ce încheiere ar putea fi mai nimerita decat tag line-ul mockumentary-ului „American Zombie“: We're Here! We're Dead! Get used to it!

Top 5 zombies all time

1. „Night of the Living Dead“ (George A. Romero, 1968)

2. „Day of the Dead“ (George A. Romero, 1984)

3. „The Living Dead at Manchester Morgue“ (Jorge Grau, 1974)

4. „Hell of the Living Dead“ (Bruno Mattei, 1980)

5. „Diary of the Dead“ (George A. Romero, 2008)
ANDREI CRETULESCU

All you zombies

„Who died and made you fucking king of the zombies!?“ Bijuteria britanicilor Edgar Wright si Simon Pegg este un clasic instantaneu nu pentru ca respecta datele ecuatiei, nu pentru ca-si omagiaza înaintasii cu savoare, nu pentru ca afiseaza carnagii puse în scena cu pofta si aplicatie - nu, „Shaun of the Dead“ este remarcabil pentru ca întelege si onoreaza învataturile domnului cu barba din Pittsburgh catre urmasii sai isteti, si asta se vede nu neaparat în verva sângeroasa si voiosia (sic!) contagioasa, ci în cadrele de debut, pre-infectie, când eroi si figuranti, deopotriva, sunt prezentati similar: lenti, aiuriti, alienati, plictisiti, îndobitociti.

Aici rezida deopotriva geniului domnului Romero, pâna la urma un cineast guvernat de substanta, nu de stil, si al epigonilor sai mai rasariti - vibram (ne speriem, ne amuzam, ne gândim, în fine) la filmele cu zombies pentru ca ne regasim cumva în ei (cei veritabili, mortii vii adica, nu cei creati în laborator sau pe calculator), pentru ca suntem la fel (cu diferente minore, care merg de la putrefactie la canibalism) si pentru ca suntem suficient de inteligenti pentru a (ne) privi în oglinda deformata de canoanele genului si a ne recunoaste defectele, ticurile, moravurile.

„De ce se întorc aici?“ se întreba (sic!) un supravietuitor baricadat în shopping-mall-ul din capodopera social/satirica „Dawn of the Dead“ - „Instinctul, amintirile... Probabil ca era un loc important pentru ei!“ vine raspunsul, la moment. N-am vazut înca noul opus al domnului Romero - dar titlul acestuia, „Diary of the Dead“, îmi pare un headline extrem de potrivit pentru vremurile pe care le traim.

TOP 5 ALL TIME

„Night of the Living Dead“ (George A.Romero)

„Shaun of the Dead“ (Edgar Wright&Simon Pegg)

„Brain Dead“/“Dead Alive“ (Peter Jackson)

„Dellamorte Dellamore“ (Michele Soavi)

„La noche del terror ciego“/“Tombs of the Blind Dead“ (Amando de Ossorio)



În functie de pofta, de inertie sau de (sic!) morga, ordinea poate fi aleatorie.

---