Cadavrul din biblioteca
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara »
Autor: ALEXANDRU MATEI
Tigrul a asteptat. Zebra se zbenguia inocenta în cîmp deschis, nu stia ce avea sa urmeze. Ba, la un moment dat, credea ca n-o sa mai urmeze nimic. Si a ratat momentul propriului knock-out. L-a recuperat adineaori, revazîndu-l anevoie, în format jpg, prin amabilitatea lui Mihai Iovanel. Cistelecan mi-a raspuns. Târziu, cu toate probele strânse - „peste 50.000 de semne“ si doar trei argumente, fisa tehnica deplorabila, „cara apa cu ciurul“, cum ar spune Ovidiu Ioanitoaia.
Un raspuns cel putin la fel de vehement ca cele adresate lui Vlad Muresan sau ca replicile date lui Liiceanu. Dupa ce îmi atribuie adjective cu care l-as fi, pasamite, caracterizat („mercenar“, „cinic“ - cred, lectura a fost facuta, repet, în jpg), dupa ce ma trimite în biblioteca (cum de altfel facuse si cu Vlad Muresan; asadar, pentru ca muscatura sa ma doara mai mult), Cistelecan îsi termina treaba en fanfare: desi Matei mi-ar fi putut fi alaturi, ca altii (printre care nu-i aminteste, totusi, nici pe Iovanel nici pe Alex. Goldis), s-a autoexclus; desi ar fi putut fi aici, e pe nicaieri. Ciudat, Cistelecan nu ma citeaza deloc (doar un verb: „latru“, dar conjugat la alta persoana decât în articolul meu; plus titlurile articolelor care-l vizeaza). Cu talent, el ma introduce într-o poveste misto, pe care mi-a facut placere s-o citesc, cu toate ca m-am cam ofticat. Povestea lui Alex. Cistelecan are în centru un tip pe nume „Matei“ (incidental „Alexandru Matei“, de vreo cinci ori, în exordiu si înspre concluzie) care este, înainte de toate, inconsecvent. Pentru ca începe prin a-i lauda cartea în „Time Out“ (de unde o fi citit autorul articolul din revista care nu apare decât în Bucuresti? Oare nu - poate - pentru ca-i trimisesem eu textul pe mail?), pentru a i-o desfiinta în conservatoarea „Idei în dialog“. Via revistele „22“ si „Cultura“ (acolo unde le-am raspuns, totusi, mai degraba lui Alex. Goldis si lui Andrei Terian). Ca si cum recomandarea mea din „Time Out“ ar fi trebuit, în logica unei consecvente morale pe care o implica Cistelecan, sa elibereze otrava din urmatoarele sau, invers, ar fi fost de dorit ca cele din „22“ si „ID“ sa nu faca nimic altceva decât sa continue elogiile - autentice, nu condescendente - din „Time Out“. Pâna acum, un singur lucru adevarat: da, am fost un PR al volumului la al carui titlu am adaugat un articol nehotarât, act ratat prompt incriminat si transformat în corp delict de autor. Pentru ca merita. Merita, desigur, si altceva decât suvoaie de laude care suspenda dezbaterea (un exemplu bun în acest sens este cronica pe care i-o face Paul Cernat în „Observator cultural“: „Cu Lacan la hipermarket“, nr. 417; astfel, titlul ales de eseist pentru corectia pe care mi-o aplica, „Shopping si istorie“ îi raspunde, oblic, si lui). Dar lumea lui Cistelecan este, se pare, mai degraba în alb-negru. Ovidiu Tichindeleanu, Oana Pughineanu, Vasile Ernu si Dan Ungureanu sînt intelectualii „de stînga“ lînga care as fi putut fi daca nu mi-as fi bagat nasul unde oala fierbe mult prea tare... Cu toate ca mie, unul, nu mi se pare deloc ca acesti eseisti (cu exceptia lui Ovidiu Tichindeleanu pe care nu-l stiu) ar fi înainte de orice altceva „de stînga“, la unison cu Cistelecan. Exista însa, sustine eseistul, intelectuali de stînga si altii. Acestia din urma cad, nici una nici doua, „direct în capcana ideologiei conservatoare“. Pentru ca apolitica e tot o politica, pentru ca orice cuvînt rostit ascunde o tacere freatica, pentru ca umbra face parte din persoana. Oricât încerci sa scapi de dihotomie, ea te pândeste unde nu te-astepti. Iar eu, Matei, în încercarea mea naiva de a intra în dialog cu textele cartii lui Cistelecan din marginea ideologiei, nu fac altceva decît sa-mi murdaresc mîinile în cloaca „de dreapta“ înainte sa-mi dau seama pe ce lume ma aflu. Pai asa-mi trebuie, daca n-am fost cuminte. Acum, principala problema pe care Cistelecan o are cu cele peste 50.000 de semne ale mele nu rezida în lipsa argumentelor. Exista, dupa cum stim, un stil argumentativ. A-l întrebuinta nu înseamna a te plasa în orizontul adevarului. De pilda, Cistelecan nu aduce nici un argument în sprijinul afirmatiei pe care mi-o atribuie cum ca el ar fi un relativist („cel putin nu în aceasta acceptiune extrema pe care i-o atribuie acestui termen“). Poate autorul crede ca eu, abandonat deja în ublieta conservatoare, diabolizez, ca un fel de Vlad Muresan cu fata umana, relativismul. Chiar daca nu crede, însa, e bine ca cititorul ca creada despre mine asta, pentru ca povestea sa tina. Mai departe. Referitor la discutia despre „voce“, Alex. Cistelecan nu are de unde sa stie - desi se poate sa aiba dreptate, dar acesta nu e un argument - daca eu am rasfoit sau nu textul lui Derrida din care citeaza el. Întâmplator, cred ca Derrida n-a sarit fraudulos vreun gard idiolectal, nu mai mult decît oricine care interpreteaza conform unui proces complicat orice enunt se întîmpla sa-i ajunga în raza auzului si al carui suport lingvistic se încadreaza în limbile pe care le cunoaste. Pur si simplu, cred ca a face teorie - sau, mai precis, a pune în chestiune un anume mod de gîndire - înseamna din start a reduce. „Sa vorbesti nu are legatura cu realitatea lucrurilor decât în sens comercial“ scrie Mallarme, dar mi-e si teama sa-l citez, pentru ca pîna si faptul ca citez „nume grele“ este incriminat de aplombul criticului meu („o întreaga echipa de nume grele“, ma ia el peste picior, ca si cum textele lui n-ar face apel decât, rar, la Valentin Stan si Ion Cristoiu). Ma întreb daca exista filozofi care n-au sarit astfel de garduri si ma mai întreb daca idealul teoreticianului este acela de a se închide într-un idiolect pentru a-i da peste mîini sau chiar a trage cu gloante de cerneala în cel care ar îndrazni sa-i ameninte teritoriul (parca am mai apelat la imaginea asta o data, nu vreau sa ma repet, o fi vina paraionei mele hermeneutice). Dar Cistelecan nu-si pune întrebari, altele decît retorice. Abil (cu asta m-a cadorisit si el, îmi place), eseistul zaboveste îndelung asupra unui „argument“ alegat de mine în „22“, cum ca disensiunile ideologice dintre el si Liiceanu nu sînt atît de ireductibile în ceea ce priveste, de pilda, comunismul. Ce daca am scris apoi ca a fost vorba de o sarja? Neînduplecatul meu critic si-a programat aici o halta în drumul pe care ma conduce cu dricul si ar fi fost pacat s-o ocoleasca. Asadar, dupa ce, între timp, cu permisul de biblioteca procurat de la cel care ma plateste sa-i fiu PR, am mai rasfoit niste pagini de Derrida, cred ca punerea în scena a luptei dintre el si Lacan ignora unele scene-cheie, care schimba perspectiva asupra „conflictului“. Asta si pentru ca textele unui autor nu releva un bloc de opinii imuabile si care poate deveni un jeton de întrebuintat în jocurile pe care ne amuzam sa le jucam. Probabil însa ca, în spiritul rationalismului Luminilor si aducîndu-l în discutie macar pe Voltaire din slagarul „Candide“ („Les sots admirent tout dans un auteur estimé . Je ne lis que pour moi; je n'aime que ce qui est à mon usage“), o discutie metodologica (mare cuvânt!) despre interpretare ar putea fi purtata si în afara (unei anumite) biblioteci(i). Asta si ca sa lasam deoparte echipele grele...În sfîrsit, abia în ultima parte a intereventiei sale, eseistul da o sansa efortului meu sisific de a intra în dialog cu el, dar mi-o anuleaza rapid, cu amaraciune, tocami pentru ca eu cred iremediabil în „egoismul capitalist“, fiind asadar o apa si-un pamînt cu toti cei care, apa si pamînt fiind, nu pot pretinde la interactiunea cu focul... Totusi, pentru ca aici s-ar putea negocia, voi încerca cu o alta ocazie, si anume dupa ce autorul va binevoi sa-mi transmita pe mail (îl rog chiar) textul sau împreuna cu nota pe care mi-a fost imposibil s-o citesc în conditii de securitate a preluarii informatiei. Sper ca defetismul meu ideologic - n-am tinut cu nemtii în razboiul cu Nokia - nu va fi redhibitoriu...Sa nu ma lungesc. Cred ca Alex. Cistelecan e un excelent eseist, poate cel mai bun tânar eseist român (desi îl astept si pe Dan Ungureanu). Procesele de intentie pe care mi le face nu par sa spuna ca o atare apreciere este suficienta pentru a-i adormi suspiciunile. Pîna acum, polemicile dintre Cistelecan si preopinenti înregistrau raspunsurile lui mult mai ample decît textele celor care-l interpelau). Mare parte din logistica desfasurata într-un articol care nu are mai mult de 10.000 de semne - fata de 50.000 ale mele, iata o alta victorie! - tortureaza un personaj. Cu care, ce-i drept, sînt invitat sa ma identific si cu care, desigur, am unele motive s-o fac (eu sînt Alexandru Matei, eu am scris despre cartea lui Cistelecan, eu am facut unele dintre afirmatiile evocate), ca si multe altele s-o refuz. Printre ultimele ar fi, dincolo de cele deja amintite mai sus (obiectul pproceselor de intentie): 1. Alex. Cistelecan nu întelege ca ma intriga felul în care el îsi asuma identitatea ca intelectual de „stânga“; nu neg ca ar fi de stânga, ci îl întreb si îl invit sa faca distinctii: de pilda, de ce alaturi de Vasile Ernu nu-l asaza si pe Dragos Bucurenci ? 2. Eu nu sînt cel care acuza - departe de mine - o impostura. Astept în schimb, din partea autorului, o alternativa la „egoismul capitalist“. Nu comunismul, nu. Nu asta vreau sa spun. Ci, pur si simplu, si dincoace de Lacan (sau dincolo), astept sa propuna ceva. Nici în maniera swiftiana, desigur. 3. Nu cred ca, avînd în vedere angajarea ideologica asumata, focalizarea pe semantica argumentului exclude apelul la pragmatica lui. A se vedea cazul Jucu. Iar aceasta invitatie odata acceptata, îl astept pe autor la o discutie în vecinatatea bibliotecii, adica pe strada (nu, nu cu arme albe, sînt pasnic). La urma, ramîn cu o dilema: literatura este cea care iese în strada si face istorie sau, de fapt, se întîmpla ca istoria sa se faca invers, si anume o data cu intrarea prin efractie a „strazii“ în biblioteca? Adica acolo unde, pîna una-alta, si-au petrecut o buna parte din viata Lacan, Zizek si, cu voia lui, însusi Alex. Cistelecan? PS Felicitari pentru premiul „Observatorului cultural“. Ovidiu Simonca nu i l-a putut înmîna, Alex. Cistelecan e plecat cu o bursa doctorala la Roma. Cred ca e o performanta în sine faptul ca am reusit sa public un articol despre „Viata ca film porno“ în „Idei în dialog“. N-am facut-o în defavoarea cartii lui Alex. Cistelecan. Nu e un gest inocent, desigur. Cum nici faptul ca, desi se cuvine sa raspunzi, într-o polemica, în revista în care aceasta a început - în cazul nostru, „22“, nu e. Dar cred ca o astfel de polemica, în care ne trimitem la biblioteca, ne punem piedici unii altora si ne batem în povesti frumoase nu fac altceva decît sa întareasca ideea ca sîntem niste simpli „scriitori“; ca facem literatura. Ceea ce nu e rau, de altfel. Mai ales acuma, ca istoria a cam luat-o razna si se ascunde mult mai bine ca odinioara.