Poezia centripeta si bestiarul launtric
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN
Fertilitatea expresionismului nu mai poate fi contestata. De la Claudiu Komartin la Teodor Duna, aceeasi estetica a urletului extramundan, profesarea cântecului de trecere abjecta prin si din lume, devoalarea conventionalului, ekstaza, marasmul identitar si autolegitimarea singulara ale unui eu ultragiat de miasmele mileniului sunt constantele poeziei noastre actuale. Si, suverana, teroarea.
Dar spaimele lui Dan Coman nu sunt strigate, ci soptite sfârsit, într-o dezirabila complicitate, cu spasmul confesiv-agonic al celui care, într-o clipita de falsa acalmie, aduce un martor credibil halucinatiilor. Fiindca spaima se corporalizeaza: e când iepure vietnamez, când cârtita galbena, când vreo meduza, când vreo alta înspaimântatoare jivina. Impredictibile anamorfoze are aceasta suprarealitate care, ca-ntr-un tacut si stoic apocalips, se desface delirant si se contrage pâna la deplina extinctie a umanului în favoarea teratologicului. Picturale si nelinistitoare, textele de aici descopera o lume traumatiza(n)ta, ruina glorioasa si teribila, un colaps biografic în maniera destructiei universale a unui Monsu Desiderio sau a lui Fabrizio Clerici. „D Great Coman“ (Vinea, 2007), volum care însumeaza cele doua carti ale lui Dan Coman, „Anul cârtitei galbene“ (2003, 2004) si „Ghinga“ (2005), este, în acest sens, monografia poetica a terifiantei.Imaginarul lui Dan Coman este anaforic si, ades, tautologic. De aici provine, desigur, si frecventa acuza de autopastisa, de glosa monocorda a unui filon productiv, careia Coman va trebui sa-i faca fata mai cu seama în textele de viitoare gestatie. Descriind largi volute vizionare care închid tragic, într-un paradoxal si ermetic sipet al Pandorei, obsesia hipertrofiata a mortii sau exercitiul continuu al acesteia de a (sur)prinde si de a obnubila tonurile butaforice ale vietii, toata poezia lui se alcatuieste pe acest vast portativ orfic, deopotriva solicitant si castrator de vocatie. Regia este asertiva, fara urma de patima autarhica ori retractilitate, fiindca masca lui Dan Coman este imobila, strict figurativa, macabru contemplativa si elibereaza constant acelasi si acelasi „urlet linistit“: „si eu urlând din toate puterile calm si foarte sigur pe mine“ („viata la bistrita, 11“). De aceea, degradarea individuala – ubicua, esentiala – pare a fi înceata si igienica, ca si cum invizibile mâini învatate sterg mereu orice urma a masacrului cotidian: „si totusi: aceste mici picaturi de sânge de pe fata mea sunt semne de viata./ presar pe deasupra fapturii pureci de balta:/ zvâcnirea lor îmi face bine./ eleganta trupului meu si a gesturilor mele este irezistibila.“ („poem pentru MhM, 4“). Decodificarea acestor slide-uri ale ghingai, creatura polimorfa care trece din poem în poem cu aceeasi nonsalanta cu care vine din intermundii, se face în cheie ontologica: fiindca ghinga e excrescenta în moarte, un dublu ambivalent si grotesc, cu radacini în viata si dincolo de ea. O ritualitate concupiscenta si complice, o vampirizare voluptuoasa între acest barbat tânar si ghinga, insinuanta si funesta ca o femeie cazuta, dau o dimensiune cvasialegorica poemelor din „D Great Coman“ si le plaseaza în descendenta erosului funebru, bine inseminat gotic: „nici o clipa nu am încetat sa-mi vorbesc altfel decât unei femei/ dar astazi nerusinarea depaseste orice închipuire./ e peste miezul noptii o ora si eu ma rotesc în jurul meu/ cu o viteza ametitoare si-mi tot sarut mâinile./ mi-e peste puteri sa ma abtin. pâna peste puteri./ caci numai stiind ca sunt acolo în el si trupul meu reactioneaza/ cum zece pisici în calduri laolalta cum ghinga cum nimeni altcineva.“ („violul“). E, în imaginea recurenta androginului alienat, o spectaculoasa proiectie narcisiaca: „se rasuceste în mine o femeie lipsita de pasiune. de bun simt. de tenacitate./ îmi tulbura zeama uleioasa a inimii. îmi umple ficatul cu ficatei de pasare./ [...] îi imit miscarile îi torn apa clocotita peste obraz o stâlcesc în bataie./ nici o reactie.“ („vestile din gersa, 2“). Numai ca, pâna când acuplarea aceasta ireversibila si atroce sa aiba loc, un joc suprarealist al tatonarilor, al dedublarilor si-al recompunerilor îsi desfasoara aripile: „1. stau cu jumatate de cap pe birou si-mi privesc cealalta jumatate a capului./ mari pasari cutreiera sudorile trupului./ [...] cresc în ochii mei./ cuprins de panica si de emotie (aproape hohotind) îmi spun:/ trupul meu e singurul lucru al meu/ [...] 2. eu sunt pisica. eu sunt soarecele. ma distrez copios/ alergându-ma seara prin încaperi./ [...] eu sunt pisica. eu sunt soarecele. îmi admir trupul/ tinându-l cu multa îndemânare în mâini/ si scapându-l cu înca si mai multa îndemânare.“ („trupul anului“). Perpetua si tensionata, cautarea a (dar si refuzul panicat de) ceva indicibil si acut intuit deschide în textele lui Dan Coman zone dense de viziune autogena, care provin fie din extazul contemplarii burlescului exterior, în care moartea îsi face de cap, fie dintr-un mimat autoerotism. Fireste, tendinta de reîntoarcere si reevaluare grandomana a sinelui este numai exorcism thanatic sau antidot precar pentru disolutia întregului: „tulbur peste masura. nu cunosc pe nimeni care sa-mi reziste./ sunt un barbat cum nu va puteti imagina./ ca sa nu plesnesc de spaima ma izbesc de o mie de ori de peretele camerei./ însa nu va arat. nu arat nimic nimanui./ sunt un barbat teribil. sunt un barbat cum nu va puteti imagina./ bat ca descreieratul din inima si mai ceva ca un descreierat/ rezist acestui râs înabusit.“. Identificându-se dramatic cu spatiul agoniei, fluxul delirant si marturia infernala sunt contrapunctul în egala masura al vietii, careia îi reclama automatismele, dar si al mortii, al carei „râs înabusit“ declanseaza, mediaza si iradiaza frisonul metafizic. Exfolierea realului („sunt tot mai puternic pentru ca sunt tot mai lipsit de partile nefolositoare ale trupului“, „poeme de sfârsit, h)“) are functia simpatetica a unui din ce în ce mai dezinvolt dans lugubru. Centripetismul/univocitatea viziunilor sale este sustinut(a) de promulgarea omnipotentei: ghinga este infailibila daca însusi barbatul tânar, „irezistibil“ si suprauman („sunt cu adevarat o fiinta uluitoare./ nu mai stiu ce sa cu mine: ma gasesc irezistibil./ deschid fereastra si pamântul navaleste ca o apa limpede în odaie“) îngenuncheaza cuminte, sa fie clar pentru toti, n-avem nicio scapare. Gonflajul biografic, mânjirea suprarealista a marii cu valuri, reificarea obsesionalului, demografia bestiala sau profora canonica sunt numai derizorii armistitii, provizorate ale autodevorarii. Între diafan si buf, poezia lui Dan Coman extrage umorile expresionismului, le sublimeaza printr-o gesticulatie masochista, combinatorie si ludica, de filiatie dimoviana, pentru a alcatui un fantast recviem. E-adevarat: Dan Coman tulbura peste masura.