Istorie literara de consum
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL
Istoria literara are în momentul de fata doua probleme – nu atât mari, cât elementare: disparitia-în-curs a personalului calificat si împachetarea. Ma voi referi doar la cea de a doua.
Împachetarea. Ambalarea. Transformarea unui produs neutru într-un produs atragator. Da, este o pura exterioritate, dar astazi aceasta exterioritate functioneaza drept criteriu obiectiv de performanta. Inclusiv în clasa teoretic elitista a intelectualilor – cât de senin se transeaza azi orice critica, cu vorbele: eu vând treizeci de mii, el vinde doua sute; ergo, eu am dreptate pentru ca el nu e decât un parazit dornic de publicitate al brandului meu.
Thrillerul este vehicolul cel mai performant al literaturii epocii noastre. Trendul literaturii de specialitate este transformarea în thriller. Ceea ce nu este neaparat rau. Un thriller ofera un suport optim de popularizare unui subiect de nisa. La pachet cu actiunea, cu divertismentul, un thriller poate livra într-o forma ultradigerabila un tip de informatie care, altfel, ar fi greu de „vândut“. Iar aceasta informatie, fiind oferita de un specialist din domeniu, poarta „garantia calitatii“.
Gânditi-va doar la urmatorul lucru: câte dintre lucrurile pe care le stiti despre istoria Frantei i se datoreaza lui Dumas si câte unor tratate academice? Dar Dumas era doar un istoric diletant. Daca ar fi trait astazi, el ar fi fost un istoric cu doctoratul luat, care ofera, la pachet cu „zgomotul“ entertainmentului, informatie de calitate.
Mai gânditi-va la cât de raspândit e cliseul „e scris ca un roman politist“, cu referire la un volum academic-tehnic-specializat: si la faptul ca acest cliseu este ultrapozitivant (de fapt, e una dintre aprecierile de vârf), nu ironic.
Ca sa n-o mai lungesc, lucrul cel mai întelept pe care îl poate face istoria literara este sa învete lectia literaturii de consum.
Un pionier al hibridului viitor este Mircea Anghelescu. Sa fiu sincer, înainte de a fi citit „Mistifictiuni“ nu as fi facut asociatia. Mircea Anghelescu este un istoric literar solid, dar unul specializat, putin narativ si mult prea sobru în atitudinea fata de informatie. Nu stiu daca volumul va avea vânzari: dar autorul si editura au facut tot ce era de facut pentru ca volumul sa fie nu doar cumparat, ci cumparat si citit. Respectând, în acelasi timp, profesiile de istoric literar si de editor.
O scurta descriere, mai întâi. Apoi, câteva observatii.
Cartea se intereseaza de acele „texte carora cititorul nu le poate acorda nici o încredere pentru ca fie nu au fost scrise de persoana careia i se atribuie, fie nu-i apartin epocii de la care se reclama, fie contin un alt element care altereaza si astfel anuleaza statutul invocat de regula în titlu sau pe ceea ce se numeste „foaia de titlu“ a operei, tiparite sau manuscrise, sau caracterul sau legal, daca este vorba de un document oarecare.“ Adica, dupa cum anunta subtitlul, de „falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii în literatura“. Inventarul nu este complet, dar nici nu îsi propune sa fie. Sunt amplu tratate „cronica lui Huru“, fals din secolul XIX, facut poate de unul sau mai multi din familia Sion si atribuit unui cancelar al lui Dragos-voda, ce s-ar fi inspirat, chipurile, dintr-o cronica latina a lui Abore Campodoxus; apoi, caracterul fictional al însemnarilor lui Dinicu Golescu (vândute multa vreme drept un jurnal spontan si naiv); un fals testament al lui Stefan ce Mare, nascocit de un Gherasim Putneanul în perioada preromantica de la sfârsitul secolului XVIII; „afacerea Caion“; nascocirea de catre Rudolf Bernhaut/ Radu Baltag/ Adrian Corbul/ Adrian Le Corbeau a unor false memorii privindu-l pe Maupassant, în Parisul primei parti a secolului trecut; topirea identitatilor lui Anghel si Iosif în falsul autor A. Mirea; scrierea de catre Felix Aderca a unei „continuari“ la „Amantul doamnei Chatterley“ („Al doilea amant al doamnei Chatterley“, semnat ca Clifford Moore). Mai sunt foiletate cazurile „Cântarea României“ a lui Russo/ Balcescu si Alecsandri-“Miorita“, farsele lui Hasdeu, gafa (incredibila si, orice s-ar zice defensiv, descalificanta) a lui George Munteanu, care a „descoperit“ „Vocea patriotului nationale“, romanul „Milorad de Bouteille“ al lui Vintila Ivanceanu (grafiat gresit ca Ivancescu), cap d'opera manierista pe care nu înteleg de ce nu o retipareste nimeni etc. Cercetarea cuprinde si câteva secvente de focalizare internationala, cu caracter comparatist sau ilustrativ (falsurile romantice de tip Ossian, personajul improbabil al lui Chatterton etc).
Probabil pentru a evita interferetele cu cartea-antologie a lui Alexandru Dobrescu despre plagiat, Mircea Anghelescu mai curând neglijeaza chestiunea (cu exceptia cazului Caion), desi avea multe si pasionante piste de urmarit.
O teza indirecta/ neexprimata si probabil involuntara a cartii lui Mircea Anghelescu este minoratul literaturii române. Propun, relativ la problema falsului, urmatoarea alegatie: o literatura este cu atât mai minora cu cât este mai putin falsificabila & falsificata. De ce? Pentru ca falsificarea e un proces care identifica prezenta capitalului (nu numai a celui efectiv, ci si a celui ideologic/ politic/ simbolic). Falsificarea urmareste schimbarea unei ordini existente si argumentarea unei ordini absente, dezirate. Sau pur si simplu profitul.
La noi nu e cazul nici de una nici de alta. Sistemul nostru este unul inert, spart, expandat.
Exemplele de falsuri cu finalitate ideologica dateaza din secolul XIX: vezi cronica lui Huru, care „nu avea cum sa nu influenteze decisiv si rezultatul luptei crâncene dintre partida nationala, favorabila independentei si unirii Principatelor, si aceea a „vechilor“, a „fanariotilor“, dornici sa pastreze suzeranitatea otomana asupra tarii“. În secolul XX, aproape nici o miscare pe frontul ideologic-politic (daca excludem deceniile postbelice, pline de falsuri impuse de URSS – o putere externa, nu interna).
În ce priveste profitul finaciar... e neprofitabil sa investesti în industria falsificarii altfel decât din spirit pur ludic. De ce? Literatura noastra e o literatura nearhivata, needitata. Clasicii nostri nu au, multi dintre ei, editii exhaustive pe care sa te poti baza. La Academie sau în diverse alte locuri se gasesc inedite nerecuperate pentru ca nu intereseaza. În manuscrisele lui Eminescu, de exemplu, sunt cu certitudine lucruri neprinse în editia Perpessicius (Petru Cretia a publicat în anii 90, într-un numar din „Manuscriptum“, un lot masiv de astfel de inedite, câteva foarte frumoase). Falsificarea unor marfuri care stau pe stoc nu e profitabila. E ca si cum în anii 80 cineva s-ar fi apucat sa faca contrabanda cu creveti vietnamezi, singura marfa care se gasea din belsug prin alimentare. În urma cu câtiva ani au fost publicate în seria Arghezi câteva „Agate negre“ inedite. Rezultatul? Nici o emotie. Deci? La ce bun sa investesc capital într-o operatie de falsificare a lui Arghezi?
Nu e o coincidenta ca singurul falsificator remarcabil român din secolul XX, Adrien Le Corbeau, a operat în Franta, dupa ce a emigrat acolo.
Exista totusi, la o aritmetica sumara, doua exemple de lucrari care ar merita efortul.
Nu exista un exemplar din „Poesii“-le lui Eminescu cu semnatura/ autograful poetului. Daca ar fi descoperit unul, ar fi inestimabil.
Alt exemplu: „Jurnalul“ lui Sebastian. E aproape sigur ca Sebastian a tinut jurnal si înainte si dupa secventa edita/ cunoscuta a jurnalului sau, dupa cum e aproape sigur ca el a fost „pierdut“/ decupat dupa moartea autorului. Iata o miza atât comerciala, cât si ideologica pentru un falsificator. Pe de o parte, perioada este destul de apropiata pentru a fi documentabil si a nu pune probleme tehnice (filologice sau chimice), pe de alta parte este suficient de îndepartata pentru ca majoritatea martorilor sa fi disparut.
Deci, falsificati, baieti, numai falsificati!