Dan Brown de România?!?
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara »
Autor: ADRIAN JICU
Republicarea volumului „Cei trei copii-Mozart“ (Iasi, Editura Polirom, 2008) se înscrie si ea în seria încercarilor de recuperare/reinventare a unor carti si a unor autori care au avut (ne)sansa de a-si tipari productiile literare în obsedantul deceniu 1990-2000. În cazul lui Alexandru Ecovoiu, prozator bine cotat dupa 1989, este mai degraba vorba de o strategie editoriala (inspirata, zic eu) menita a-l tine în joc, gândita a-l face cât mai vizibil pe o piata extrem de eterogena, pe unde se perinda (prea) multi si rezista cu adevarat foarte putini.
Înteleg ca volumul s-ar fi bucurat de oaresce interes în Germania si ca se asteapta reactii favorabile în Spania. Tot ce se poate. Mai ales ca el întruneste câteva conditii necesare succesului: traduceri în germana si spaniola, difuzare, mediatizare etc. Exista si calitati intrinseci, care-l recomanda: scurtimea textelor, atractivitatea, stiinta constructiei, fabulatie si talent narativ. De aici însa si pâna la afirmatia prefatatorului Marius Chivu, cum ca autorul „are cele mai mari sanse de a deveni un Dan Brown autohton absolut onorabil, genul de scriitor de care literatura si cititorii români au mare nevoie“ (p. 7), „e-o cale-atât de lunga“, încât stau si ma întreb ce nevoie vor fi simtind unii sa se scarpine cu mâna dreapta în partea stânga…Trecând la povestirile din „Cei trei copii-Mozart“, trebuie remarcat faptul ca ele sunt inegale. Rezista lecturii atente, doar „Caligraful“ si „Vânatorul de lupi“, iar de placut, plac si „Ceasornicarul“ sau „Cei trei copii-Mozart“. Si nici acestea în asa masura încât sa ma entuziasmeze si sa cred ca „oricare dintre acestea poate figura într-o antologie a prozei românesti contemporane.“ Poate doar într-una alcatuita de acelasi Marius Chivu.„Caligraful“ este, într-adevar, o povestire-parabola. Un caligraf, martor oficial (cu statut special) al luptelor periodice între doua cetati (care se înfrunta de dragul înfruntarii si pentru a-si pastra treze instinctele), decide într-o buna zi sa puna capat jocului absurd. Profitând de puterea cu care fusese creditat, el modifica textul tratatului de pace, adaugând o virgula, deturnându-i întelesul si, implicit, existenta celor tabere. Hraniti din tocmai pasiunea bataliilor, locuitorii se vad trasi pe sfoara si privati de idealul lor: „Si s-au lamurit: îi înselasem. Asta a fost concluzia tuturor. O pace «precum Lumea/,/ vesnica…» era contrara idealului lor de buni cetateni si luptatori totodata. Aveau nevoie de confruntari pentru a-si mentine nealterate virtutile, iar eu le impusesem o pace nesfârsita. Asa reiesea din pergament si tratatul, potrivit uzantelor, nu mai putea fi modificat de nimeni.“ (pp. 37-38) Iata, asadar, o virgula nastrusnica, omnipotenta, care schimba destinul a doua cetati. Gaselnita lui Alexandru Ecovoiu, nu neaparat noua, dar inspirata, îmi aminteste de „Napasta“ lui Caragiale, unde intonatia din vorbele Ancai l-a putut duce pe Dragomir la crima. Revenind, se poate spune ca personajul principal e o imagine a scriitorului care se vrea demiurg, dispus a sacrifica pentru aceasta orice. Gestul sau de nesupunere si asumarea consecintelor (i se va taia bratul drept, iar el va continua sa scrie cu stânga) trimite la statutul nu de putine ori ingrat al scriitorului de astazi. Asa încât parabola lui Alexandru Ecovoiu nu-i deloc straina de elemente ale unei poetici a prozei. Ipoteza sustinuta si de trimiterea la Vergiliu: „Horresco referens“, din final.O aparitie misterioasa întretine intriga unei alte povestiri, „Vânatorul de lupi albi“. Tim se razbuna pe sotie, simtind ca aceasta l-a urât de la bun început. Pretextând plecarea în America pentru a porni o afacere, el taraganeaza întoarcerea, scriindu-i anual si promitându-i, la nesfârsit, ca se vor revedea anul urmator. Aidoma unei Penelope, femeia îl asteapta rabdatoare, consolându-se la gândul ca mai are timp sa traiasca si sa fie fericita. Povestea se complica prin venirea în târg a unui strain, care fascineaza întreaga comunitate prevestind invazia iminenta a unor haite de lupi albi. Fost voluntar - se pare - el stârneste admiratie si, în acelasi timp, invidie, prin puterea de seductie pe care o exercita. Unii se grabesc a-l socoti un profet mincinos sau chiar nebun, iar primaria decide a-l alunga pentru a potoli spiritele înfierbântate, care, în asteptarea haitelor, ajunsesera aproape de o psihoza colectiva. Oasele îi vor fi gasite înspre primavara, alaturi de cele ale unor lupi albi care îl atacasera si fusesera împuscati. Donna Iulia îsi revine cu greu dupa moartea vânatorului, de care se simtea atrasa, consolându-se cu anuntata întoarcere a sotului. Va primi însa lovitura decisiva tot printr-o scrisoare, care îi limpezea cu cinism razbunarea de acum decedatului Tim: „Nu mai lungesc vorba. Trebuie sa platesti, mi se pare drept. Pentru asta, azi, astern aceasta scrisoare. Pâna acum ti-am trimis una pe iarna. Douazeci si patru le vei primi dupa ce eu nu voi mai fi. Douazeci si trei sunt deja scrise si puse în plicuri. Peste cel mult o jumatate de ceas, o voi aseza pe aceasta într-unul. Toate îti vor fi trimise de catre cei trei frati Wright, niste insi de treaba la care stau de când doctorul m-a dat acasa. Nu vor pieri ei toti trei în douazeci si ceva de ani. Fiindca asa le-am zis, câte una pe an sa trimita, si mereu din alt loc, sa nu intri la banuiala, si sa le primesti tot pe la Craciun. Numai asta, ultima, sa ajunga la tine prin mai, când o sa împlinesti cincizeci de ani. Eu voi fi dus de mult, iar tu, sunt sigur, m-ai asteptat. Asta ma face sa plec împacat. Nu ca sa te feresc ti-am ascuns adevarul. Fiindca n-ai fi suferit. Ai fi fost libera, or, eu tocmai asta nu am vrut. Pentru ca te-am iubit mai mult decât m-ai urât tu.“ (pp. 76-77) Forta povestirii vine în primul rând din razbunarea diabolica a sotului, care îi reteaza dreptul la fericire Donnei Iulia. Textul este remarcabil prin chiar hipertrofierea cruzimii de care da dovada acest Tim, personaj-absent, si, în egala masura, decisiv, prin felul în care pecetluieste destinul celei care nu l-a iubit, ci doar l-a respectat.În rest, volumul se rezuma la texte acceptabile… „Ceasornicarul“ ilustreaza povestea stranie a unui batrân inventator care construieste un orologiu capabil sa prevesteasca evenimente importante, fie ele bune sau rele. Oamenii refuza sa-l creada, dar se conving în momentul în care ornicul îsi începe profetiile. Fiecare nou avertisment este privit, dupa caz, cu bucurie sau tristete, stârnind pasiuni contrarii în sufletele locuitorilor, care trec cu repeziciune de la admiratie si recunostinta la invidie si ura. Satui de relele care se abat asupra lor, ei decid sa darâme ornicul si sa-l pedepseasca pe batrân, care îi înfrunta cu dispret. Dialogurile lor sunt fade, neverosimile prin senzatia de artificial. Salvat de interventia jandarmilor, ceasornicarul va muri dupa ceva vreme, de inima, iar ceasul se va opri spre nedumerirea tuturor. Tentativele ulterioare de a repara orologiul ramân fara rezultat, în ciuda eforturilor unor specialisti trimisi, ni se spune, chiar de guvern, extrem de interesat sa puna mâna pe o asemenea masinarie capabila sa prevada viitorul. Dispar, de asemenea, în împrejurari misterioase, cartile si hârtiile ceasornicarului, precum si porumbeii adusi de un pelerin misterios.Povestirea care da titlul volumului se salveaza prin ideea unor tripleti super-înzestrati, pe care tatal îi exploateaza cu cinism, si prin trimiterea la numele celebrului compozitor. Un caz de înstrainare de sine ne propune „Sindromul G.“, text lipsit de coerenta, în care un individ recurge la sinucidere pentru a-si învinge dublul, numit Rebelul. „Spleen“ este un eseu liric lipsit de vigoare. Tot în categoria prozei lirice se încadreaza „Convietuirea mea cu Erika“, un soi de monolog despre un barbat de patruzeci de ani care scrie povesti si o femeie, trecuta de cincizeci de ani, care i se supune orbeste, copiind cu fidelitate tot ce el scrie. „Soseaua“ este o proza despre „modul în care un om poate muri pentru o idee.“ Un regizor, obsedat de ideea unui Automobilist care are un scop, nu o tinta, îsi sacrifica viata pentru a reusi sa transmita acest gând. Filmul sau este primit cu fluieraturi, dar dupa ce un studio central îi modifica titlul, numindu-l „Drumul pierzaniei“, însotindu-l de precizari despre modul în care a fost realizat si despre sacrificiul Regizorului, devine un succes.Spatiul prozelor lui Alexandru Ecovoiu îl constituie teritoriile vagi, produse ale imaginarului. I se adauga un timp incert, sub semnul lui „cândva“, asa cum se petrec lucrurile în „Labirintul de sticla“. Ceea ce merita apreciat cu adevarat în povestirile sale este în primul rând capacitatea inventatorie, putinta scriitorului de a construi lumi fictionale plasate la intersectia fantasticului cu straniul. Odata cadrul conturat, el este umplut cu întâmplari dintre cele mai bizare, unele dintre ele cu puternica încarcatura parabolica. Sunt elemente definitorii ale volumului de fata. Plus o componenta lirica si accesibilitatea textului, care fac din „Cei trei copii-Mozart“ o carte de succes, dar nu si de valoare. Fara a pune la îndoiala meritele lui Alexandru Ecovoiu, mi-e greu sa vad în el un Dan Brown de România. Pentru ca are ceva mai mult talent si, cu siguranta, mai putini bani si mai putina notorietate…