Un testament literar
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE
E destul de greu sa scrii despre cartile lui Sorin Stoica. Nu pentru ca autorul lor a murit la o vârsta la care altii abia încep sa traiasca, si verdictele criticii s-ar înmuia putin, din sentimente omenesti. Printre cei mai înzestrati scriitori ai generatiei sale, Sorin Stoica nu are nevoie nici antum, nici postum de vreo indulgenta valorica sau dispensa de talent. Problema comentatorilor este alta. Scrisul prozatorului precoce, venit din Banesti sa cucereasca Bucurestiul literar si artistic, nu poate fi usor încadrat într-o categorie stilistica si un gen literar. De la debutul editorial si pâna la ultimele aparitii, receptarea favorabila si uneori entuziasta a cronicarilor nu are chiar cea mai adecvata raportare la textul prizat. Acesta e complex si ambiguu în aparenta lui simplitate, jucând pe mai multe planuri si împiedicând sistematic cristalizarea unei perspective critice integratoare.
Sorin Stoica, O limba comuna, povestiri, prefata de Marius Chivu, Editura Polirom, Iasi, 2005, 256 p.
Cel mai comod ar fi sa spun ca „O limba comuna“, ca si alte volume ale lui Sorin Stoica, utilizeaza un material biografic pentru a scoate, din el, proza curata. Dar aceasta falsa proza scurta, cu douazeci si sapte de „povestiri“, cum scrie pe pagina de garda, se organizeaza sub ochii nostri ca un jurnal romanesc ori un roman de notatii diaristice, centrându-se pe experientele eului, expunându-le privirii cititorului. Sinceritate maxima, patetism asumat, autenticitate fara halou literar, am zice, parcurgând episoadele de spital ale autorului-narator-protagonist, povestas neobosit al vietii sale. Însa, asa cum nu avem aici proza propriu-zisa, pseudo-referentiala, nu descoperim nici un jurnal în acceptiunea curenta, un document al miscarilor launtrice si sociale. Intervine, decisiv, componenta artistica, acel unghi de refractie fictionala ce transforma materia existentiala bruta în literatura semnificativa si expresiva. Pâna la urma, un termen ca autofictiune si o colectie ca Ego-proza i se potrivesc perfect autorului nostru care îsi propune sa scrie, în timp ce traieste, chiar despre ceea ce traieste. Si care, pentru a nu risipi cu totul confuzia legitima a lectorului, anunta senin ca începe „asa, din mai multe parti“, pâna depisteaza o anumita ordine.Proza si jurnal, fictiune tratata cu minutie documentara, „O limba comuna“ îsi înglobeaza, ca orice text postmodern care se respecta, metatextul. Referintele la propria scriitura si la temele ori personajele predilecte ale cartilor publicate abunda în acest volum-arhiva, de o intensa, aproape dureroasa autoreferentialitate. Spre deosebire de „optzecistii“ puri si duri, pe care îi respinge cu un nu hotarât armelor textuale, autorul apropiat de Sorin Preda este mefient fata de orice conventionalizare, de sublinierea (fie si în raspar) a procedeelor si tehnicilor cu care se fabrica proza. Nu este suficient sa demontam si sa realcatuim textul, la nesfârsit, pentru a obtine o carte adevarata. Literatura înseamna mai mult decât atât. Pentru Sorin Stoica, ea este în primul rând o problema (personala) de memorie. Nascut „infirm“, „un neispravit cu auzul în pioneze“, el va ajunge sa scrie texte de o formidabila oralitate, facându-i pe critici – inclusiv pe subsemnatul – sa remarce simtul auditiv al tânarului autor. E o ironie a sortii, fiindca scriitorul cu pricina, în carne si oase, are o infectie grava prin care „urechea se înfunda si supravietuieste doar un zgomot insalubru de butoi hodorogit“. Internat în spital pentru tratament, el se amuza amar de cronicile literare care tot pun accent pe auzul lui. În acelasi timp, dialogurile dintre vecinii sai de salon sunt captate în timp real si proiectate în pagina cu aceeasi finete de reportofon performant, pe care studentul la jurnalism si antropologul de vocatie si-l împrumuta reciproc. Si atunci, daca pâna la urma criticii au dreptate si literatura autorului e una preponderent auditiva, înseamna ca Dumnezeu este Cel care îi ravaseste viata si hârtiile, pentru a le reordona. Ego-proza nu mai e acum o proba de înregistrare si transcriere, ci una de memorie. Lasat în tacerea lui, izolat, imun la sunete, neconcurat în vreun fel de mediul sonor, Sorin Stoica umple spatiul alb cu întreaga imaginatie de care dispune. Îsi rescrie viata, prin imaginarea... a ceea ce a trait: „O concluzie ar fi ca am învatat sa scriu atunci când mi-am pierdut auzul. Ar trebui sa încerc sa-mi explic logic tot mecanismul asta, apetenta pentru oralitate. De unde venea ea? Cum era posibila? Ca Dumnezeu se rafuia cu mine ar fi o varianta. Asa-mi placea sa cred. Ca îmi luase auzul pentru a nu mai putea io dovedi ceva. Proba. Amusinasem ceva si Dumnezeu ma busise, ma pedepsise pentru impertinenta. Ca Dumnezeu are un plan cu mine – e o alta varianta. Ia adu-ti tu aminte tot ce ai auzit în cei douazeci de ani cât ai trait! De-acum înainte, oricum, tot ceea ce vei auzi e repetitie. Daca eram infatuat, asa as fi gândit. Altfel, de ce toti în cronicile lor ar fi subliniat parca ironic ca am un simt auditiv exceptional. Ca si cum ar fi stiut ceva.“ (pp. 99-100); „Urechea mea de prozator e rafuiala mea cu Dumnezeu. Pot recupera realul (...) Sa-mi demonstrez mie ca aud. De aia scriu. Sa le demonstrez celor care ma luau la misto ca nu sa auzi neaparat cu urechea ar fi ideea. Auzi sau nu. Asta nu tine de otoscleroza, otita, rinita medie acuta sau alte diagnostice. E o problema de numire. Cum îi spui? Sunt limbaje si limbaje. Nu tine de un diagnostic. Sa te gândesti cum o sa te descurci fara auz. Si sa-ti fabrici o lume doar pentru tine. Sa te întorci între oameni si sa presupui ce vorbesc ei acolo.“ (p. 109).Iata limba comuna pe care o cauta îndârjit scriitorul urcat, în spital, pe masa de operatie sau coborât de pe ea sleit de durerea fizica. Neobosit, însa, în a oferi noi suplimente narative. Se creeaza astfel un spatiu în care viata si proza lui, amestecate, sunt în aceeasi masura rememorate si inventate. Nu ma joc cu vorbele, asa cum nici Sorin Stoica, în pofida tonului relaxat, nu a luat à la légère teme, în fapt, esentiale pentru un scriitor. De ce si pentru cine scrie el? se întreaba frecvent, pe urmele celuilalt Preda, rulând povesti haioase pentru a desprinde si a expune o problematica deloc umoristica. S-a vorbit insistent despre comicariile din cartile lui Sorin Stoica; si relativ putin despre fondul lor cognitiv acoperit, e drept, de limbaje diverse, aiuritoare, cuceritoare. Nu poti sa nu râzi, în hohote, când citesti ultima secventa a volumului, cea în care unii dintre banesteni se arata revoltati de faptul ca tocmai el, scribalaul surd si neispravit, le-a pus vietile într-un text-oglinda, a reusit sa-i descrie cu atâta exactitate. Sunt, de asemenea, deosebit de pregnante „amintirile din copilarie“, farâmitate în detalii savuroase, recuperate pe un ton deopotriva nostalgic si ironic. Dar lucrul cel mai izbitor e dincolo – sau dincoace – de aceasta atmosfera în conturarea careia ludicul joaca un rol atât de important. Într-un timp al atomizarii sociale si într-o generatie a rupturii violente, a fracturilor literare, Sorin Stoica se pozitioneaza contra curentului. El pledeaza pentru o literatura a prezentului care sa lege, sa explice, nu sa sporeasca entropia. De aceea nu se recunoaste în buna parte din productia ultimilor ani: în „hedonismul pârtâit“ al unora; în conformismul vânatorilor de burse, care nu au „o tema a lor“; în fine, în agitatia patriotica a unor insi care „au învatat structura lumii din filmele lui Sergiu Nicolaescu“... În ce-l priveste: „Scriu ca sa corijez. Lumea asa cum ar fi trebuit sa fie, asta ar fi fost un titlu bun pentru cartea mea“ (p. 157).Daca fiecare carte a lui Sorin Stoica pare sa aiba un aer testimonial, „O limba comuna“, volum profund tulburator si iesit din orice tipar, este testamentul lui literar.