Arca naufragiatilor(II)
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Arhitect cu o opera înca durabila în spatiul românesc, polivalentul G.M. Cantacuzino, aflat si el pe „pluta de naufragiu“ a lui Florin Faifer, este si „un prozator plin de seductii“, nu numai „unul dintre putinii poeti ai stiintei de a construi“, cum îl caracteriza Romulus Dianu. Cele mai cunoscute si mai apreciate carti ale sale sunt „Arcade, firide si lespezi“ (1932) si „Izvoare si popasuri“ (1934) în care G.M. Cantacuzino releva specificul spiritualitatii noastre si al spatiului acesteia. „Patrar de veghe“ (1938) este rodul aceluiasi „foarte frumos condei“, cu formula lui G. Calinescu.Un alt personaj din galeria naufragiatilor: Traian Chelariu (1906-1966), „cerebralul“, un destin fracturat deopotriva în vremuri de restriste totalitara si în cele de libertate si democratie...Voi zabovi mai mult asupra lui. Nascut la Hatna-Suceava, învata la liceul „Aron Pumnul“ din Cernauti, studiaza apoi Literele si Filosofia la Universitatea din acelasi oras. Se specializeaza timp de câtiva ani la Paris si la Roma. Îsi însuseste 12 limbi, functioneaza ca asistent la universitatile din Cernauti, Iasi si Bucuresti, la disciplinele – psihologie si logica. Dupa instaurarea regimului comunist este dat afara din învatamântul superior si aruncat în închisoare ca detinut politic. Din 1960, functioneaza ca lector la Institutul Pedagogic din Suceava. În 1958 a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor la recomandarea lui Tudor Arghezi. A scris proza, teatru, poezie, eseuri, cronici literare si de arta plastica, cugetari, note de drum, studii de specialitate (psihologie si pedagogie). A publicat mai multe volume în anii '30, dar i-au fost editate carti si postum: în 1972 – „Necunoscuta“, în 1989 – „În cautarea Atlantidei“, dupa ce în 1973 îi aparuse o antologie intitulata „Scrieri lirice“. Mare poliglot, el însusi scriitor si eseist, Traian Chelariu a realizat numeroase traduceri din clasicii literaturii universale. Extrem de interesant este jurnalul sau, aparut în 1976, la Editura Junimea – „Zilele si umbra mea“, reeditat, integral, în anii din urma, de Paideia. La un moment dat, diaristul bucovinean noteaza: „Am lucrat la Ecarisaj. Dupa-amiaza am tradus din Verlaine“. Nu exista (sau nu cunosc eu) vreo marturie scrisa, dar se spune ca Traian Chelariu ar fi fost modelul sau unul dintre modelele lui Marin Preda pentru memorabilul sau personaj, Victor Petrini, din „Cel mai iubit dintre pamânteni“, inspirându-i romancierului si terifianta scena a luptei cu sobolanii: „A doua zi echipa noastra se deplasa la uzina de tractoare. Aici sobolanii îsi faceau de cap, circulau nestingheriti prin sectii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe masini, speriau dactilografele prin birourile administratiei. Ni se povesti ca o functionara îsi scosese pantofii noi care o cam strângeau si îsi vazuse de lucrul ei si când la un moment dat îsi cauta cu picioarele pantofii sub birou gasi numai unul bun, celalalt fusese ros chiar acolo lânga ea de un sobolan. Alta avea un borcan cu dulceata în dulap, i se facuse pofta si vrusese sa ia o lingurita, deschisese usa mica a dulapului si vârâse mâna. În clipa aceea fusese muscata de unul care îi sari si în piept; lesina si în câteva minute i se rosi si i se umfla bratul pâna sus.“ Urmeaza episodul distrugerii coloniei de sobolani. Toti din echipa de ecarisaj se opresc apoi la bufetul Tâmpa, unde nimeni nu manânca, nimeni nu poate înghiti nimic decât tuica, dupa terciuirea scârboaselor vietuitoare. „Dupa amiaza tata îmi dadu un telefon sa trec pe la el. «E adevarat, zise, ca lucrezi la deratizare?» ma întreba îndata ce sosii (nici nu ma lasa sa ma asez bine pe pat). A, da, parca uitasem, chiar la uzina lui fusesem sa distrugem colonia. «Da, e adevarat», zisei. «Si în alta parte nu puteai sa te angajezi?». «Nu, acolo am fost repartizat». «Si chiar ai întrebat daca nu se putea în alta parte?». «Chiar am fost avertizat ca daca nu primesc, n-am decât sa ma descurc singur. Bratele de munca nu se vor mai ocupa de soarta mea» (...) «Tu nu-ti dai seama, continua el, ca te faci de rusine?». «Nu eu ma fac de rusine, zisei, ci cei care nu vor ca închisoarea mea sa se termine. Sunt liber, dar de fapt sunt tot închis»“. Se întâmpla ca Traian Chelariu, ca si alti mari intelectuali, sa fi ramas „închis“ si atunci când de jure era liber, dar chiar si postum... În 1993, în semn de omagiu adus acestui carturar dintr-o stirpe deja disparuta, în fata Universitatii „Stefan cel Mare“ din Suceava, unde Traian Chelariu fusese lector în deceniul al 7-lea, în vremea când aici era numai un institut de 3 ani, s-a dezvelit, cu deosebita pompa, un bust al sau. Nici nu se putea un gest mai firesc si un loc mai nimerit pentru un (modest) monument care amintea în fond ca acolo a fost dascal ilustrul intelectual bucovinean. Dupa vreo cinci ani, bustul a disparut si a fost închis undeva prin ungherele cladirii amintitei institutii de învatamânt. Ca si soclul pe care era asezat si care îl încurca – se zice – pe unul dintre mai marii acesteia sa-si parcheze masina. Atitudine tipica de ciocoi postdecembrist care s-a vazut universitar peste noapte, demnitate la care n-ar fi ajuns, în vremuri normale, nici daca s-ar fi mai nascut de câteva ori. A motivat prin faptul ca niste straini, veniti în vizita (sau în schimb de experienta?!), ar fi întrebat cine este cel de pe soclu: cumva Stefan cel Mare? Probabil ca si strainul care a pus o astfel de întrebare era tot un universitar „pe puncte“, cum se zicea la noi, prin anii '50. În cazul ca asa s-au petrecut lucrurile, ceea ce totusi nu cred, oaspetele a fost mai mult decât ridicol. O soarta aproape la fel de nefericita a avut-o biblioteca de o valoare literalmente inestimabila a lui Traian Chelariu. Daruita de familia sa, care i-a respectat dorinta, Asociatiei Scriitorilor din Iasi, prin anii '70, din ea a mai ramas numai o mica parte în urma naufragiului postrevolutionar. Ca doar – nu-i asa? – „ne-am câstigat portia de libertate“. Inclusiv – sau mai ales – libertatea de a fura... Si de a demola. Cu aceste linii pe care mi-am permis sa le adaug, profilul „Cerebralului“, cum îl defineste Florin Faifer, capata, cred, o semnificatie simbolica privind destinul elitei intelectuale românesti din toate timpurile. Adica elita reprezentativa, cea mai importanta, pe lânga care toate celelalte elite – politice, economice, civice etc. – par niste mofturi, niste efemeride spulberate de vântul istoriei... De pe „pluta de naufragiu“ îi mai vad „sarind“ pe câtiva. De pilda „Artagosul“, adica Mircea Damian, nascut într-o familie de tarani saraci. Presteaza mai multe munci umile. Ca prozator îl impresioneaza pe Camil Petrescu, iar ca pamfletar, extrem de violent, îi face sa tremure pe cei suspusi. Dupa un atac împotriva printului Nicolae i se intenteaza proces de „lèse-majesté“ si ajunge la puscarie, petrecând doua luni si jumatate la Vacaresti. În 1941, sufera o noua condamnare cu închisoarea, de data asta pe o perioada mai lunga (1 an), în urma unui protest vehement împotriva lui Nichifor Crainic, ministrul Propagandei Nationale, care criticase orientarea ziarului „Bucuresti“ al carui director era. De notat ca tinta predilecta a pamfletarului o constituia coruptia, boala grava si eterna a societatii românesti, indiferent de regimul politic. Mircea Damian, pe numele sau adevarat Constantin Matusa, este rasplatit cu premiul Societatii Scriitorilor Români pentru volumul de schite „Doua si-un catel“, aparut în 1933, dupa ce publicase un jurnal de detentie (la Vacaresti) cu titlul „Celula nr. 13“. Dupa cum se vede, statul de drept interbelic, pe care ni-l propuneau ca model diversi indivizi scosi de la naftalina de viitura din decembrie '89, nu se dadea în laturi de la a baga dupa gratii pe gazetarii incomozi, mai ales daca acestia scriau de pe pozitiile celor multi. Un roman al lui Mircea Damian – „De-a curmezisul“ (1933) îl are ca erou pe „vagabondul famelic“ si „încrâncenatul“ Marin Dogaru care nu e decât un alter ego al prozatorului. Un alt roman – autobiografic – îi va aparea în 1937 si se intituleaza „Gheorghe I. Marin“; va fi reeditat peste noua ani, în 1946, sub titlul „Viata unui baiat de tara“. Din „Rogojina“ (1945), care contine însemnari din universul concentrationar, prilejuite de a doua recluziune, Florin Faifer citeaza o propozitie simpla: „Nicaieri ca la închisoare nu cunosti mai bine omul“. În ultimii 13 ani, am putut constata însa ca mai relevant este comportamentul de dupa închisoare, în libertate... N-as vrea sa-l uit din aceasta fatalmente sumara si incompleta trecere în revista pe dramaturgul George Diamandy, si el gazetar, unul dintre clasicii interviului la noi. Se nascuse în 1867, pe meleaguri vasluiene, viata sa fiind mai presus de fictiune. Prezideaza, la Bruxelles, primul congres international al studentilor socialisti, conduce ziarul „Lumea noua“, este parlamentar liberal, în 1914 ajunge presedinte al Societatii Scriitorilor Români. Ca dramaturg, este jucat, inclusiv pe scena Nationalului bucurestean, succesul de public alternând cu esecul. Din „Pluta de naufragiu“ aflu: „Era bolnav, grav bolnav de inima (...), lumea se mira cum de mai traieste“. Cu toate acestea, pleaca pe front. Suferinta pricinuita de angina pectorala îl determina sa se întoarca la Iasi „unde, cu cizmele-i de iuft si camasa de stamba rosie, aduce cu un agitator bolsevic. Cum se simtea rau, se decide sa plece pentru tratament în Anglia. Mai întâi se opreste la Petrograd, întâlnindu-se cu fratele sau Constantin, care era acolo ministru. Se îmbarca apoi pe un vapor la Arhanghelsk pornind în ceea ce avea sa fie ultima sa calatorie. În timpul unei furtuni, dezlantuita într-o noapte, „inima smintita“ a lui George Diamandy nu mai rezista. Potrivit obiceiului marinaresc, trupul celui mort e aruncat în mare, în dreptul Insulelor Shetland, din Marea Nordului. Nefericitul sfârsit survine la 27 octombrie 1917. Diamandy n-a mai apucat sa afle despre asaltul Palatului de Iarna...“Paul Cornea scrie ca „Pluta de naufragiu“ a lui Florin Faifer „e o hoinareala instructiva si agreabila, desfasurata departe de drumurile largi ale literaturii, strajuite în raspântii de monumentele binecunoscute, o pribegie purtata de capriciu si empatie pe poteci putin umblate, paraginite în aparenta, care fac însa parte din aceeasi harta imaginara“. În ce ma priveste, în cazul unora dintre „figurine“ – de pilda G.M. Cantacuzino sau Jean Bart cu al sau „Europolis“, dar nu numai – nu am avut impresia ca ma aflu prea departe de „drumurile largi ale literaturii“. Am avut însa sentimentul, uneori, ca ma plimb printr-un cimitir. E drept, unul cu monumente recognoscibile pe „harta imaginara“... Uneori neantul poate fi chiar tonic.