Arta de a fi bolnav
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura cultura ideilor »
Autor: OANA PUGHINEANU
Exista totusi anumite momente din viata când as dori sa fiu vedeta: momentele în care ma paste vreo boala. Si asta, în primul rând, pentru ca au apus demult vremurile în care intri pe usa unui cabinet medical si iesi afara cu un diagnostic si cu o reteta. Acum între doctor si pacient, la fel ca între obiectul de arta si privitor se interpune, dupa expresia lui Groys, un întreg „sublim birocratic“. Numai si numai de vedetism sau de norocul de a te fi nascut într-o familie de medici depinde ca acest „sublim“ sa fie redus pâna la date mai concrete... ale bolii, spre exemplu. Altfel trebuie sa te deprinzi cu arta de a fi bolnav si cu capacitatea de a-ti mentine, asemeni obiectului de arta, o aura care sa nu colapseze înainte de a fi consultata. Si trebuie sa mai specificam ca „sublimul birocratic“ îsi pierde drastic din trasaturile „romantice“; nu mai e cel despre care Ianosi spunea ca „probeaza comunicabilitatea si comunicarea, legatura efectiva dintre relativ si absolut“ si care e „promovat anume dintr-un punct de vedere relativ, din perspectiva omului.“ Sublimul birocratic este tocmai extinctia perspectivei omului, pastrând „terifiantul“ kantian în fata unui morman de dosare care esueaza sa ateste altceva decât propria existenta.
Pentru a ocoli orice fel de brutalitati de exprimare, vom împinge (pe tot parcursul textului) si mai mult comparatia, spunând ca între aceasta aura si privitor se interpune un proces de reproducere mecanica: analize nesfârsite, radiografii si tot alaiul de stampile si parafe care le însotesc. Ceea ce e deosebit însa de sistemul artei e faptul ca bolnavul, purtatorul de aura, care e pentru un timp si unicul ei privitor neavizat, nu poate sa ia initiativa. Desi cunoaste traseele sublimului birocratic foarte bine, a le parcurge „de capul lui“ înainte de a se lasa „admirat“ într-un soi de anticamera muzeala – cabinetul este un pacat. Vocea curatorului aflat în posesia sensului tuna amenintator: „Dar cine v-a spus sa faceti toate lucrurile astea?“. În sistemul medical „originea“ a ramas aureolata de toate atributele divine, iar curatorul, asemenea artistului e cel care face alegerile între drumurile pe care pacientul e posibil sa le faca. „Sublimul birocratic“ nu poate fi parcurs de catre purtatorul de aura, spre vesnica-i reproducere mecanica, fara o directiva. La fel cum, spre gloria cercului hermeneutic, acelasi purtator de aura nu poate nici sa se arate asa... pur si simplu, ex-nihilo. O minima reproducere, un portofoliu trebuie sa existe, caci altfel curatorul va fi nevoit sa îsi îndrepte privirea – curata blasfemie! – direct asupra bolnavului. Cu alte cuvinte, scopul minimei reproduceri mecanice este obtinerea unui maxim de reproducere mecanica. Si – mai trebuie sa spunem? – un maxim niciodata atins. Bolnavul fara portofoliu este ca o aura ambulanta, în cautarea obiectului de care sa se ataseze. Deosebirea fata de sistemul artei e ca aici reproducerea nu duce la constituirea-nostalgica a aurei, ci a obiectului sau, mai bine spus al abjectului. Dupa aparent nesfârsite reproduceri mecanice, curatorul va compara, va stabili ce se încadreaza în norma si ce nu, numind într-un sfârsit boala. Abia acum, bolnavul devenit pacient poate trece din anticamera muzeala, în plina „galerie“, caci abia acum si-a atins stadiul de obiect/abject care poate fi „vizitat“, „dat de exemplu“ si într-un final evacuat. Dar în timp ce artistul modern s-a debarasat de „caile interioare“ în favoarea „cercetarii pietei“ si „porneste de la anumite asumptii cu privire la preferintele clientilor sai potentiali“ (Boris Groys, „Topologia aurei“), medicul ramâne atasat de vechea idee de autor, care „selecteaza“ dupa logica „cararilor necunoscute“ si misterioase, aproape divine. Medicul ca datator de nume e un soi de autor care performeaza – hai sa-i spunem ? o divinatie tehnica. În plus, e atasat de vechea idee de creator, în special prin urmatoarea caracteristica: „autorul poate gresi – dar nu poate fi contrazis“ (ibid.). Dar, în acelasi timp, medicul accede si la cele mai moderne tehnici de creatie, caci boala nu poate fi pâna la urma, decât un obiect gasit, un readymade.Tehnica reproducerii mecanice, care în medicina precede crearea obiectului, are scopul precis de a transforma limbajul analogic-mimetic al bolnavului într-un limbaj digitalizat, de specialitate. În acelasi timp, se opereaza un transfer de putere: de la eficienta simbolica a limbajului bolnavului, care asemenea scriitorului „vorbeste o limba straina“ (Proust), se trece la eficienta unui limbaj tehnic, care nu s-ar mai adresa pacientului, ci direct bolii. A se observa ca avem de-a face cu confruntarea între doi artisti îndeajuns de orgoliosi (pacient-medic), ceea ce ar explica în parte fiascoul sistemelor moderne de încarcerare puse în slujba individului. Lupta lor este una de recunoastere, ambii dorind sa pecetluiasca o forma: pacientul „delirând“ pentru a face fata în aval disparitiei formei, „automortrait-ului“ (Philippe Lejeune) care îl pândeste, iar doctorul pentru a renumi nonfigurabilul bolii care îl angoaseaza pe pacient. În acest fel bolnavul este condamnat la o dubla reactie reactiva. Una fata de propria boala si alta fata de un limbaj care îl exprima disociindu-l de ea. Corpul devine un soi de Castel kafkian, iscodit prin „gaura cheii“… din ambele parti ale usii. Nietzsche a observat extrem de bine prima forma de reactivitate: „Boala ma separa de ceea ce pot: forta reactiva, ea ma face reactiv, îmi îngusteaza posibilitatile si ma condamna la un mediu diminuat la care nu mai pot face altceva decât sa ma adaptez. Din alt punct de vedere însa, ea îmi dezvaluie o noua putere, ma înzestreaza cu o noua vointa pe care eu pot sa mi-o însusesc, mergând pâna la capatul unei ciudate puteri“ (cf. Gilles Deleuze, „Nietzsche“). I-a ramas psihanalizei meritul de a fi descoperit a doua forma de reactivitate, cea care îl face pe pacientul asistat de personalul specializat sa treaca de la constiinta bolii la o constiinta bolnava. Si tocmai de aici tâsneste veritabila arta de a fi bolnav. E o stiinta la care participa vrând-nevrând ambele parti artistic-“beligerante“, ajungând sa împartaseasca o identitate nedorita: discursurile pacientilor fata de/împreuna cu cele ale medicilor devin „autonome“ si spre disperarea multora, mai devin si asemenea propozitiilor metafizice: „nonfalsificabile“.