Ghita Nitescu
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura cultura literara » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Galeria personajelor-pereche nascute din inversarea numelui cu prenumele este prodigioasa la Caragiale: Marin Georgescu si George Marinescu („De închiriat“), Nicolae Georgescu si George Nicolaescu, Marin Dumitrescu si Dumitru Marinescu, Basile Stefanescu si Stefan Basilescu, Mihai Dobrescu si Dobre Mihailescu („Cum se naste o revista?“), în fine, dar nu în ultimul rând, Nita Ghitescu si Ghita Nitescu („Triumful talentului“). În virtutea logicii curente, acest „viceversa“ onomastic ar trebui fie sa exprime o ironie identitara (un fel de aceeasi Marie cu alta palarie, cum ar veni...), fie, dimpotriva, sa sugereze o dispunere antonimica a trasaturilor definitorii pentru fiecare termen al binomului în cauza – ceva de genul: Ion Vasilescu este înalt, slab si ciufut; Vasile Ionescu este scund, gras si bonom. Tertium non datur...
Caragiale apeleaza cu dezinvoltura la ambele procedee. De pilda, Marin Georgescu si George Marinescu din schita amintita se constituie în autentice dubluri: „Buni vecini si vechi prieteni... sunt proprietari fiecare a câte o pereche de case în aceeasi strada. Amândoua casele sunt absolut identice: acelasi plan, aceleasi încaperi zugravite la fel; în sfârsit, doua case gemene, peste putinta de deosebit daca una n-ar purta numarul 7 simplu si cealalta 7-bis. Au fost începute si ispravite de cladit tot odata.“ Amândoi se decid simultan „sa se mute si sa-si dea casa cu chirie“, solicitând exact acelasi pret: „una mie doua sute de lei anual“. Cum nici unul nu reuseste sa-l obtina, cei doi recurg la înca un exercitiu de intersanjabilitate: „S-au învoit sa se mute d. Georgescu de la 7 la 7-bis, în casele lui d. Marinescu, iar d. Marinescu de la 7-bis în casele lui d. Georgescu, la 7 simplu“, sugestia evidenta fiind ca, de fapt, cele doua imobile „absolut identice“ îsi schimba doar nominal ocupantul.
Cu Nita Ghitescu si Ghita Nitescu lucrurile stau exact pe dos: desi „buni camarazi într-o scoala din provincie“, ei sunt situati la poli opusi atât din punctele de vedere al conditiei sociale si al înzestrarii native, cât si din perspectiva traiectoriei existentiale pe care le-o rezerva destinul. Spre deosebire de prietenul sau, „copil sarman“, dar înzestrat cu un talent iesit din comun la scris (vezi articolul despre Nita Ghitescu din numarul precedent al revistei), Ghita Nitescu dispune de un parinte „care era negustor cu dare de mâna“; în schimb, este catastrofal la capitolul abilitati caligrafice: „...scria nu se poate mai urât; pe lânga ca-i era mâna dreapta subreda, fiindca-i degerasera degetele de mic, n-avea baiatul nici apucatura din ochi la lucru de piguleala.“ Dupa ce termina clasele primare, baiatul de bani-gata îsi gaseste fara probleme un locsor caldut, undeva „la tara pe lânga tata-sau“, recluziunea în rural echivalând si cu disparitia lui temporara din orizontul narativ al schitei.
Îl regasim dupa oarecare vreme în Capitala în chip de orfan al unui tata care si-a pierdut averea („a scapatat“), în cautarea slujbei salutare de amploiat în administratia centrala. Pentru adjudecarea ei, vine prevazut la tescherea cu „o scrisoare de recomandatie“ catre un ministru care îl primeste „foarte bine“ si care îi cere ca a doua zi sa se prezinte „negresit“ la concursul pentru ocuparea postului de „perfect caligraf“. Post la care aspira însa si camaradul sau de odinioara, Nita Ghitescu, a carui dexteritate la scris, dupa cum stim, se învecineaza cu genialitatea. Constient de neta superioritate în materie de caligrafie a camaradului, Ghita încearca sa elimine posibilitatea unei confruntari inegale, în care, practic, nu are nici o sansa de succes, oferind redutabilul sau concurent o suma de bani pentru ca acesta sa nu se mai înfatiseze a doua zi la testare. Norocul ambilor îl reprezinta aparitia intempestiva a unui alt loc de munca (si retribuit mai bine, pe deasupra) pentru Nita Ghitescu, drept pentru care, dupa ce îl tapeaza de alti câtiva gologani, amicul accepta tranzactia si îi propune misculatia cu semnarea lucrarilor viceversa (alt viceversa!). Dar nu caligrafia lui impecabila, ci scrisoarea de recomandatie catre detinatorul portofoliului ministerial decide, în final, rezultatul concursului: dupa o mica încurcatura provocata prezidentului comisiei de examinare de onomastica bizara a celor doi, învingator în pseudo-disputa este declarat Ghita Nitescu. Adica, acela care „scria nu se poate mai urât“.
De cele mai multe ori, în opera lui Caragiale functionarii publici se disting prin frumoase calitati profesionale, competenta numarându-se printre cele mai evidente (a se vedea, în acest sens, Anghelache din „Inspectiune“, Georgescu-Turbatul din „Doua loturi“, impiegatul din „Petitiune“ si numerosi altii, deosebit de constiinciosi si de grijulii cu prestatia lor în diverse „cantilerii“ bucurestene). Prin angajarea pe pile a unui ins total nepriceput, ba mai mult decât atât: fara minimele disponibilitati pur fizice absolut necesare îndeplinirii atributiunilor specifice postului (un „perfect caligraf“ cu degetele betegite de degeraturi înca din copilarie este de neconceput!), „Triumful talentului“ marcheaza una din putinele exceptii pe care Nenea Iancu o face de la regula pretuirii tagmei amploiatilor din care a si facut parte, de altfel. Cu toate acestea, personajul nu e tratat în registrul sarcastic, nici caricaturizat în tuse vitriolante, ci chiar privit cu oarecare îngaduinta. Justificata,
într-un fel: la urma urmelor, nimanui nu i se poate reprosa un accident suferit cândva, iar invaliditatea stârneste oricui doar compasiune. În plus, Ghita Nitescu nu se face vinovat pentru faptul ca participa la un concurs la care, în mod normal, nu are ce cauta: el habar n-are ce post urmeaza sa ocupe („ – Da tu stii pentru ce loc e concurs, Ghita? – Nu...“). De asemenea, daca trecem peste lipsa de etica a gestului mituirii, se cuvine sa retinem onoranta lui încredere în corectitudinea desfasurarii concursului: desi ministrul se aratase binevoitor si sensibil la scrisoarea de recomandatie, sugerându-i ca el va fi câstigatorul (acel „negresit“ asta vrea sa spuna, fara îndoiala!), tânarul îsi ia, totusi, masuri suplimentare de precautie. De ce altceva ar fi facut-o?!
Ca personaj, Ghita Nitescu este destul de cenusiu si inconsistent, lipsit de individualitate, complexitate si profunzime (în limitele firesti ale unei schite, bineânteles). În orice caz, departe de pregnanta literara a camaradului sau Nita Ghitescu.