Clara Haskil loves Bucharest
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura cultura urbana »
Autor: Radu Comsa
Peste doua zile e ziua Bucurestilor. Initial consemnata doar prin colocvii în muzeul dedicat, ziua a iesit de câtiva ani în strada. Cam cu de toate, bine amestecate. De la mentalism la muzica medievala central-europeana si de la protocronism la palarii, totul e permis si posibil în orasul care-si cauta înca mascota.
Acum vreo trei saptamâni, în vacanta, am fost întrebat daca relativ la Bucuresti exista vreo imagine sau maxima care sa scape tuturor traseelor si cliseelor. Fara viza de Belgia Orientului si fara jupoane de fetite dulci. Fara trotuar „interbelic“ catre birja si tramvai. Ceva simplu, dar rezonant separat de orice rating, întrebatorul chiar dorea sa fie surprins.
Daca ar fi fost vorba de Iasi, cea mai subtila vedere despre târgul Iesilor e data, dupa mine, de silueta unui foarte batrân voda Carol care priveste cu un felinar în mâna statuia lui Cuza din Piata Unirii, în noaptea dinaintea dezvelirii. «O data vede nasul p..iata finului», copyrightul apartine revistei „Furnica“ din 22 septemvrie 1911, într-un concentrat de jumatate de secol de istorie, poate cea mai importanta a târgului dulce.
Dar pentru Bucuresti? Termenul nu exista nicaieri ca subiect pentru citate celebre. De exclus Dâmbovita, discursuri parlamentare oricum-belice, Tanase si Jean Moscopol, svartul sau coada la Premial. Personajul madam Ionescu, remaioza morganatica din strada Raditei, ar fi avut necesara departare de conventii, dar prea aduce a citat standard din Dinescu si e doar vizuala. Mi-am amintit de o googaiala mai veche în care gasisem cuvintele, aliniate frumos frantuzeste de o domnisoara Clara Haskil, pe atunci studenta la Conservatorul din Paris: „Bucarest, Bucarest, pourquoi t'es si loin, pourquoi t'es pas a Paris“. Cuiva îi lipsea Bucurestiul, îl dorea acolo în locul Parisului.
În primul rând, Clara Haskil a fost o personalitate pe cât de mare, pe atât de necunoscuta, mai precis ignorata astazi. O distinsa pianista a carei viata scenarizata ar garanta maximul succes cinematografic, din fericire nimeni nu s-a gândit înca sa faca bani din viata ei. Nascuta lânga Calea Calarasilor, la etaj, unde mai târziu a trebuit sa fie urcat pe fereastra si pianul, cadou de la un unchi generos. Tinerete ramasa câtiva ani prin spitalul de la Berck, spitalul acela imens readus în atentie de cartea cu scafandrul si fluturele. Îmbracata si ea în costum de scafandru, din gips, l-a memorat pe Mozart, timp de patru ani, fara sa puna mâna pe o clapa de pian. Dupa foarte multi ani a venit si gloria, imensa, dar târzie, iar sfârsitul cu adevarat tragic, asta pentru o biografie fara muzica.
În „Ziua“ din 30 noiembrie 2007, un cronicar o numeste „pianista olandeza“. A ajuns, pur si simplu, la concluzia ca femeia cu nume ciudat, celebrata alaturi de Lipatti, trebuie sa fie olandeza, pentru ca organizatorul evenimentului comentat era o fundatie olandeza. Clara Haskil, Madame Mozart pentru întreaga omenire muzicala, a vorbit româneste pâna la sfârsit. Si a iubit Bucurestiul. Chiar daca scrise în franceza, cuvintele ei reproduse mai sus sunt atât de contra curentului, atunci ca si acum, încât devin cea mai frumoasa declaratie facuta vreodata orasului acesta.
Raspunsul Bucurestilor? Neant. Absolut nimic nu aminteste azi, aici, de ea. Daca Dinu Lipatti e intrat în cercul veneratiei obligatorii, Clara Haskil e pomenita foarte rar si, absolut nemeritat, doar ca referinta biografica pentru el. Asta daca nu ramâne pentru altii o exotica pianista „olandeza“.
În 1960, primarul orasului Vevey din Elvetia a luat hotarârea de a opri, timp de mai multe zile, circulatia autobuzelor în oras pentru un motiv aparent bizar. Motivul? Clara Haskil, prea slabita pentru a cânta în studio, facea o înregistrare în propriul apartament, neizolat fonic. Elvetienii au înteles si au umblat pe jos în tacere, ca în zi de duminica, iar înregistrarea a devenit una din referintele muzicale ale secolului XX.
Fie pianul din frunze din fata Ateneului, ecologic si discret, monumentul de for public dedicat de Bucuresti Clarei Haskil, pentru ziua de 20 septembrie.