Alp. Refuzul de a intra în lume
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura cultura antropologica » Barca lui Noe
Autor: Cristian Robu-Corcan
Nu, nu-i vorba despre un om. Pentru ca omul sa refuze de a mai intra în lume ar trebui ca, mai întâi, sa iasa din lume. Dar omul nu poate iesi din lume. Are psihologia „simtitoare“ si nu-l lasa profesiunea. Nici dupa ce moare, de fapt, nu iese din lume. Pe câte cruci n-ati citit terifiante avertismente ca „Aici odihneste X, contabil-sef“, „Aici odihneste Y, inginer“ sau „Aici odihneste Z, merceolog „? Caci daca trupul este muritor si stricacios, absolvirea unei facultati, critica literara sau a fi fost gestionar la Peco sunt chestiuni ce tin de eternitate. Bine, veti întreba, dar omul, iesind din lume, unde ar putea sa mearga? Unde? Va spun eu. Într-un pod!
Nu stiu exact când mi s-a spart un geam de la una dintre lucarne. Probabil în timp ce-l reciteam pe Flaubert, la faza unde o vroia pe Louise Colet barbat de la cap pâna la burta si femela de la buric în jos. Cert este ca momentul corespunde cu aparitia unei pisici negre prin curtea mea. Nimic surprinzator pâna aici, aveam în casa doi motani zdraveni, de aproximativ 7 kilograme exemplarul, asa ca interesul unei pisici, fie ea si neagra, era justificat. Dar mieuna într-un mod bizar, ce nu tinea de erotismul felin, ci mai degraba de vechea problema africana: foamea. I-am pus sa manânce. A înghitit rapid, timp în care am apucat sa observ ca are tâtele lasate. Ah, mi-am spus, esti mama! Apoi ma tot întrebam pe unde or fi puii, fara a face vreo legatura cu geamul spart de la lucarna. Raspunsul a venit mult mai târziu, dupa zilnice episoade de hranit mama pisica neagra. Deschisesem larg usa podului, pur si simplu fara un motiv anume, si priveam prin ea, de jos, din curte. Brusc, în gura podului, au aparut cinci capete de pisici, zece ochi îngroziti sa vada o asemenea creatura bizara, ca mine. Am ramas blocat, aveau cam trei, patru luni. Ca erau ai pisicii negre parea clar, dar cum reusise sa-i disciplineze în asa fel încât atâta timp sa nu simt nimic? I-am tot privit, stapânit de sentimente contradictorii: bucurie – daca Dumnezeu i-a trimis în podul meu înseamna ca se bazeaza pe mine; spaima – cum dau eu pisicii astia salbatici jos din pod si cum o sa-i cresc dupa ce-i dau jos, ca mai am patru?; fascinatie – erau superbi, cu priviri vii, inteligente, atenti la tot ce misca; groaza – la câti o sa ajung în doi ani? Probleme mari. Tocmai îl citeam pe Houellebecq si
n-am putut sa nu remarc cum prostioarele îndrugate de acest individ devin genialitate când sunt comentate de oameni si evidente când te privesc în ochi cinci pui de pisica.
Vreau sa spun ca din literatura nu te alegi cu nimic, decât cu ceva faima, ceva functii, ceva bani, si asta numai daca te tii serios de treburi si alte treburi. Nu citindu-l pe Sartre sau pe Goethe am învatat cum sa dau jos pisicii din pod, ci consultând un tâmplar. Pe tâmplar îl cheama Lica si e un tip dintr-o bucata. Mi-a spus din prima ca-l enerveaza parul meu lung, ca se pisa pe editorialele pe care le public în ziarul local, dar ca treaba cu pisicii din pod e serioasa si trebuie abordata ca atare. „Alea-s fapturi, ba, nu cacaturi scoase din mintea omului.“ Buuuun. Am executat întocmai proiectul lui Lica: am pus o scara de lemn, de la pamânt pe magazie, astfel înclinata încât pisicile sa poata coborî cu usurinta; de pe magazie pe acoperisul unei bucatarii plasata mai jos decât intrarea în pod am montat scânduri de brad, cu fetele nefinisate în sus, ca sa se poata agata bine puii de pisica; usa de la pod am ancorat-o bine de zidul exterior, ca nu cumva vântul s-o închida cu putere si sa zdrobeasca vreun pisic ce tocmai ar fi contemplat lumea de pe buza intrarii în pod. Apoi, plin de speranta, am început sa astept, aplicând si metoda lui Lica, nu numai proiectul: le duceam zilnic mâncare si apa, zaboveam un timp, le vorbeam frumos, încercam sa par o pisica mai mare, stateam nemiscat minute în sir ca sa nu le sperii. Si miracolul s-a produs. Nu stiu daca datorita metodei tâmplarului sau, pur si simplu, curiozitatii pisicesti, dar de coborât, au coborât. Însa numai patru. Cel de-al cincilea, unul alb (în ciuda faptului ca mama lui este perfect neagra), cu fata de om batrân, a refuzat categoric sa coboare. Nu în sensul ca tare si-ar fi dorit sa iasa din pod si astepta un moment prielnic, neîndraznind din teama, ci afisând fara echivoc un dezinteres total pentru orice altceva în afara de podul lui. L-am urmarit zile întregi. În timp ce fratii si surorile lui descopereau încântati lumea, el nu aparea în gura podului decât putin dimineata, putin seara, privind mai mult intrigat miscarile din curte, suspicios la orice chemare, distant fata de orice invitatie, retractil la orice propunere. Gândindu-ma ca nu-i român, l-am numit Alp, Alb fiind prea neaos. În timp ce-i puneam numele, mi-am facut si un program dupa care sa-mi profesez disperarea de a nu-l vedea coborât în lume. Si, chiar daca nu citeam nimic în timpul ala, n-am putut sa nu constat, în pofida convingerii lui Steiner, ca miracolul poate fi si incomplet.
Doar un anume medic veterinar din Galati m-ar fi putut salva. Un tip tare destupat la minte si bine pregatit profesional. M-am suit în masina unui prieten si am demarat. Trebuia sa-l scot pe Alp în lume. Am luat-o pe scurtatura, pe dig, am ajuns pe Cosbuc, am parcat masina strâmb, am navalit în cabinetul veterinar, am acrosat doctorul. Am spus:
– Domnule doctor, o pisica mi-a fatat în pod cinci pisici, patru au coborât, s-au îmblânzit, al cincilea nu vrea sa coboare si nu sta de vorba cu nimeni.
Doctorul purta o camasa uriasa în loc de halat, pâna la genunchi, pe care se alergau pisici catarate pe gheme de lâna neobisnuit de mari. Burta ca o minge îi împingea poalele spre în fata, amplificând dinamica din interiorul camasii.
– E fericit acolo, sus, mi-a raspuns, de aia nu coboara.
– Adica e nebun?
– Nu-i nebun, domnule, nu-i place lumea, asta-i tot, au mai fost cazuri!
– Adica nu o sa coboare niciodata de acolo? Daca nu-i mai duc hrana si apa, nu o sa coboare în cele din urma?
– Nu, n-o sa coboare, o sa moara de sete sau de foame.
– Domnu’ doctor, stati putin... nu înteleg... cum adica nu-i place lumea? Un pisic stie ce-i place si ce nu?
– Exact. Si mai stie ce-i bine si ce-i rau pentru el. Si când s-a hotarât, gata, nu-l mai scoti din ale lui. Dumneata nu-ti mai bate capul, ai grija doar sa-i duci mâncare si apa. La apa, ai grija, sa fie limpede. În rest, lasa-l, e fericit acolo.
– Domnu' doctor, eu tot nu înteleg... cum adica sa stie un pisic chestii din astea ce tin de ratiune?
– Mai, domnule, uite care-i treaba... ma faci sa-ti spun niste chestii, asa, cum sa-ti spun? Fii atent! Sunt multi oameni care constata ca lumea le face rau?
– Da.
– Si e rational sa constati ca ceva îti face rau si sa te îndesi si mai tare în raul ala?
– Nu.
– Pai vezi! Motanelul tau din pod e mai rational decât omul. Hai, du-te acum, ca am treaba! Nu uita de apa, trebuie sa fie limpede.
N-am mai spus nimic. Înapoi pe dig, lasat masina la prieten si privit lung la multi, multi oameni irationali.
Alp n-a coborât nici acum din pod. Se joaca foarte mult pe seara. Îl aud cum sare. Stau în casa si aud cum se joaca singur. Alerg si eu prin camerele casei-vagon în care locuiesc, ca sa-i surprind traseul lui de animal fericit si demn. Fericit pentru ca distinge între bine si rau, demn pentru ca nu cedeaza seductiilor lumii. Pare un pisic de cuvânt, ferm în hotarâri. Capul i-a crescut prea mare si nasul i s-a încretit. Îi duc zilnic apa limpede.
Si un ultim „autor“. Antonie cel Mare. Scurt citat: „Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.“
De aceea îmi vine sa spun câteodata: fiecare, din când în când macar, singur în pod. Si un alt om care sa le aduca zilnic apa limpede.