Cronica unei familii din Câmpia Aradului

articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18
» cultura cultura antropologica »
Autor:

Caietele Herminei

„Cine omite sa vorbeasca despre sine, ramâne în istorie prin ceea ce gasesc altii de cuviinta sa consemneze. ...“ (Irina Nicolau)

Acum câtiva ani, mi s-au dat de catre rude de ale mele, mai multe caiete scrise de mâna de catre Hermina Ciorogariu, casatorita Arjoca, profesoara la Liceul „Elena Ghiba Birta“ din Arad, care a trait între 1878 si 1973.
Ele cuprind date despre originile Ciorogarestilor, stabiliti initial în Ociu, în tinutul Halmagiului, apoi dizlocati la Pecica, comuna bogata din apropierea Aradului. Sunt urmarite destinele numerosilor lor descendenti, precum si ale colateralilor, caietele continând genealogii, portrete schitate cu talent, evocarea unor personalitati, anecdote, întâmplari si evenimente, în paralel cu evocarea aproape monografica a localitatii Pecica. Hermina consemneaza în caiete si o serie de amintiri legate de orasul Arad, în care si-a facut ulterior studiile si a activat ca profesoara. Caietele mai cuprind câteva note de calatorie, mai ales în zona Balcanilor, de un pitoresc aparte si plin de umor. Ceea ce rezulta este un caleidoscop colorat si în mare parte inedit si plin de savoare.
Din clipa în care am citit primele caiete ale Herminei, m-am gândit ca ar fi pacat sa se piarda pentru totdeauna atâtea amintiri despre oamenii din aceste locuri ale Vestului ardelean, dintr-un timp deja intrat în istorie.
Fragmentele de fata au, asadar, menirea sa fie recuperarea unor secvente din cronica unor familii care au trait în secolul al XIX-lea si la începutul secolului al XX -lea în Câmpia de Vest, a Aradului, cu traditiile mostenite si transmise urmasilor.
Desfasurate toate într-o banala con-vietuire în acel fabulos spatiu K.u.K., în care cafeaua cu lapte era tot atât de cunoscuta si avea aceeasi semnificatie la Arad, la Karlowitz, la Budapesta sau la Viena...

Rodica Tabic
CRONICA CIOROGARILOR
La inceput…
La început au fost niste iobagi.
In jur de 1600, trei familii – dintre care una, Ciorogariu – au venit ca muncitori la padure, în localitatea Ociu, azi în judetul Hunedoara, locuind în colibe sapate în deal. Probabil erau fugiti de pe mosii din Ardeal. În urmatorii ani au venit si alte familii: Gornic, Butar etc., ajungând sa fie în jur de 25 de familii.
La început, localitatea Ociu era asezata pe malul drept al Crisului Alb, cu pamânturi roditoare. Dupa rascoala lui Horea, Closca si Crisan din 1784, proprietarul de atunci al domeniului, Holláky, a luat aceste pamânturi si i-a colonizat pe Români sus, la deal. Printre primii s-au aflat si Ciorogarii. Se pare ca ar fi existat si un „duleu“ al Ciorogarilor. (...)

In 1784, Ciorogarii au luat parte la rascoala lui Horea. Dupa înabusirea rascoalei, jandarmii au împuscat doua familii, dintre care una era Ciorogariu. O parte dintre cei ramasi sunt dusi în Banat (familia lui Adam). Familia lui Ion, fiu (nascut în 1737) al lui Samuila, este stramutata pe cale administrativa la Pecica, în februarie 1785, facând drumul pe jos pe un ger napraznic. Aici, în câmpia Aradului, Ciorogarii din aceasta ramura sunt colonizati ca iobagi. Ion e plasat la „erarul“ din Pecica (domeniile statului, de pe care se încasa arenda- n.n.).

Ion CIOROGARIU (n. 1737)
Acest Ion Ciorogariu, stabilit la Pecica în 1785, are un fiu tot cu numele de Ion, nascut în 1778. Acesta se casatoreste în 1802 cu Sofia Siclovan, a carei mama era o descendenta a familiei Nicoara din Gyula (azi în Ungaria). Aceasta si fratele ei David erau veri primari cu Moise Nicoara.
Ion si cu Sofia au locuit la Maxâm Siclovan, într-o casa pe colt, cu intravilane pe trei strazi. Au avut trei copii: Persida, 1804-1850; Aron, 1805-1888; Dimitrie (Mitrus),1807-1890

Persida CIOROGARIU, casatorita Antonovici (1804-1850)
Persida, careia copiii din familie îi ziceau „Tetica“, s-a casatorit cu Ilie Antonovici (1796-1850), turtar din Lipova, a carui familie a fost înnobilata pe vremea lui Martinuzzi. Au trait în Pecica. Era darnica si de o bunatate extraordinara. Îi rasfata pe copiii fratilor ei. Aveau o casa mica, cu doua ferestre spre strada. În aceasta casa s-a nascut, la 1878, nepotul lor, contele Kuno de Klebersberg . Crucile de marmora alba din cimitirul de la Pecica mai existau în 1956. Pe crucea lui Ilie era scris cu litere cirilice, iar pe cea a Persidei, cu litere latine.
(...)
La familia Antonovici veneau familiile cercului lor. Oameni intelectuali. Au avut doi copii: pe Oskar, locotenent de husari în Debretin, si pe Emmi, nascuta in 1858. Fiica avea o educatie aleasa: vorbea germana, franceza, cânta la pian. Emmi s-a casatorit cu contele Béla von Klebersberg, zis „neamtul“. Contele avea un castel la Vinesti, în judetul Arad. Era originar din Sajoszentpéter (Ungaria). Cu ocazia unor manevre la Lipova ale garnizoanei din Arad, ofiterii au dat un bal, la care Emmi a cântat si s-a acompaniat la pian. Era frumoasa, impunatoare, eleganta. Atunci l-a cunoscut pe Klebersberg, care era ofiter.
Contele avea la Budapesta un grajd cu sase cai albi. Ocazional, cu acestia era plimbata Împarateasa Elisabeta (Sissi). La un bal la Budapesta, Împarateasa a aparut într-o rochie decorata cu granate. Contele s-a dus la bijutierul care livrase granatele si, având în prealabil aprobarea Împaratesei, a comandat o pereche de cercei, o bratara si un medalion cu fotografia lui si a lui Emmi si le-a facut cadou de nunta logodnicei sale.
(...) Emmi a avut cinci copii, dintre care Kuno, nascut la Pecica, a facut o cariera stiintifica si politica remarcabila.

Aron CIOROGARIU (1805-1888). Bunicul Aron
Bunicul Aron era o fire închisa, nu mi-l pot închipui ca-si va fi dat mare osteneala sa-si afle nevasta. Probabil l-a însurat soru-sa, Persida Ciorogariu-Antonovici. In tinerete, bunicul era înalt, slab si taciturn. Era energic si despot, ca toti Ciorogarii. Era cu punga strânsa, vesnic în discutie cu bunica, sa nu cheltuie pe „lux“. Tot ce nu era strictul necesar, i se parea „lux“. Probabil mostenise pamânt de la socri, pentru ca, dupa moartea lui, s-au împartit patru fârtaie de pamânt între cinci frati.
Pe cât era de înalt în tinerete, pe atât s-a adunat la batrânete. La 80 de ani citea fara ochelari. Era foarte corect, nu-i trebuia de la nimeni nimic, dar nici dânsul nu dadea bucuros. Era ordonat si de o curatenie extraordinara, alta trasatura a Ciorogarilor. Mereu îl vedeam încins cu un sort albastru, cu matura în mâna, dascalind gainile si culegând firele de paie ce le rasfira vântul.
Treieratul grâului cu caii, în curte, era o mare sarbatoare pentru noi, copiii. Bunicul ne poftea, nu cumva sa lipsim. Oricât de strâns era la punga, la târg – ziua bucuriei pentru copii, la sate – ne dadea un ban de 2 grositi (4 creitari). Mare ban era acela în mâna noastra pentru ca tot ce aveam de acasa pentru târg era 1 creitar. Principiul educatiei pe timpul acela era „banul nu e pentru mâna copilului“.
In fiecare duminica mergea la biserica, alta trasatura caracteristica Ciorogarilor. Dupa ce a ramas singur, în fiecare joi era oaspetele nostru. Sora mea, Terentia, si cu mine mergeam sa-l luam de acasa. Era zi de mare bucurie pentru noi, copiii. Mama facea „coh“ (budinca – n.n.) ori alte bunatati dulci.
Bunicul Aron era faur, dar nu si-a profesat meseria. La fel cu tatal sau, lucra la „erar“. Era furier, catana imparateasca (functionar care aduna arenzile – n.n.). A murit ca pensionar al erarului. Drumurile de încasare erau la pustele din Pereg, Sionda, Basaraga, încasând arenzile pamânturilor. Bunicul pleca la drumurile lui „oficiale“ cu teleaga cu doua roate, revolverul, „patrantasul“ (din magh. patrontàska – geanta – n.n.) si o traista de pâsla pentru bani.

Bunica PERSIDA STANCEA, casatorita cu ARON CIOROGARIU
Era o femeie înalta, zdravana, binefacuta, roscata. Facuta anume pentru a porunci. Toata ziua i se auzea gura. Avea o voce sonora. Voia ca toata lumea sa fie dupa chipul si asemanarea ei. Crezul ei era ca numai dânsei i s-a impartit harnicia, ceilalti n-au avut parte de darul acesta. Mereu zicea: „la cel harnic tot praznic, la cel prost, tot post!“ Nurorile stateau smirna înaintea ei. Trebuiau sa stie toate felurile de mâncare ale ei. Mereu le apostrofa daca faceau vreo abatere ori aveau alte gusturi. Avea o servitoare mare cât un zdrahon, dar daca dânsa nu punea mâna pe toate, nu era convinsa ca e bine.
Moartea i s-a tras tot din harnicia prea mare. Bunicul plecase la piata cu servitoarea, si în timpul acesta ea se puse sa piseze ardei rosu, uscat în cuptor. Inhalând într-una din ardei, a facut un atac de apoplexie. Eu am fost cea care am gasit-o (aveam pe atunci 4 ani), intinsa pe jos, in bucatarie. M-am intors acasa, suparata foarte ca, desi am strigat-o si am scuturat-o, n-a vrut sa se destepte.
Era o gospodina vestita. Nicaeri n-am mâncat asa mâncaruri bune de post ca la dânsa si la Uina (Maria Bontilovici, sotia lui Mitrus Ciorogariu). Azi se serveste întocmai la Efta Siclovan din Sega, nepot de frate al Maxâmoaiei.
Pe vremea bunicii, drojdiile erau fluide, nu presate. Inaintea sarbatorilor, prindeau caii la trasura si mergeau cu o oala mare la Moara Neumann sa aduca pentru tot clanul.
(...) Bunica era banateana „nyalkosa“ (din magh. – mândru – n.n.), fiind de parere ca „Banatul e fruncea“. Nu se putea împaca cu gândul ca ei nu stau pe strada principala ca Mitrus, ei locuind la Maxâm Siclovan. Atât a sucit si a învârtit, pâna a schimbat intravilanul mare cu Deheleanu, dând în plus si o suma de bani, ajungând astfel si dânsa între „domni“, aproape de Primarie.
Pe vremea culesului de vii se prindeau caii la trasuri si se pleca în Podgorie, la cunostinte. Acolo era „five o'clock“ si „Gerbau“ (aluzie la „Gerbaud“, cunoscuta cofetarie de lux din Budapesta – n.n.), locul de intâlnire al protipendadei, locul potrivit sa-si introduca fetele în lume.

Parintii, VICHENTIE CIOROGARIU (1837-1931) si DANITA, nascuta GORUN (1851-1928). Bunicii GORUN
M-am nascut într-o casa veche, edificata cu 200 de ani în urma, cam pe la 1700. Avea pereti grosi, care iarna tineau caldura, si vara, racoare. Sobele se încalzeau pe dinafara. Aveau aici o vatra lunga si lata. Vatra era în antreu. În timpul copilariei mele, nu mai era antreu, ci bucatarie, care despartea cele doua camere. Acesta era edificiul primei scoli primare din Pecica Româna, judetul Arad. Sala de învatamânt avea trei ferestre, în camera cea mai mare. Camera învatatorului era mai mica, cu un cuptor de lut si cu doua ferestre, în cei doi pereti. În mijlocul tavanului era o gaura prin care venea o funie, legata de clopotelul din pod, pe care învatatorul o tragea dimineata si dupa masa, semnal pentru venirea copiilor la scoala. Deschizatura prin care trecea funia am apucat-o si eu. Eram de vreo 9 ani când s-a astupat cu o scândura.
Era inconjurata de o gradina mare, cât o piata. La aparitia filoxerei s-a scos plantatia de vie si s-a sapat mai adânc. Au aflat o oala mare de lut continând cenusa, un inel larg cu semiluna, un schelet cu oase mari, iar în groapa s-au gasit urme din epoca Romanilor si Turcilor“. (...)
Bunica mea, Lela Gorun, seara, dupa ce culca copiii, broda la „stert“. Acesta era o ulcica de lut cu apa peste care se turna ulei. Se sucea o zdreanta, acesta era fitilul, care se baga în ulcica. La lumina lui, bunica broda niste broderii splendide, pentru trusoul celor trei fete ale sale. Pe vremea aceea, trusoul se pregatea deja la etatea de 3 – 4 ani a fetei.
Eram de 4 ani, când am fost în prima vacanta la bunici, fara mama. Bunica ma puse si pe mine, împreuna cu celelalte nepoate, sa fac lucru de mâna: împleteam. Lucru greu! Scoteam limba la fiecare ochi ce-l luam de pe ac. Iar bunicul era „pedagogul“ care ma atentiona: „Baga limba în gura!“; „Ridica-ti capul!“; si daca „scapam vre-un ochi“ îmi prindea mâna si ma ajuta sa ridic ochiul. Numai dupa ce împleteam 2 – 3 ace (cu 10 ochiuri), aveam voie sa ne jucam.(...)
Daca cunosc atât de bine trecutul Românilor din Arad, numai Bunicului Gorun îi pot multumi. Era un povestitor admirabil. Mergeam cu dânsul la plimbari interminabile. Topografia fiecarei strazi era în degetul meu cel mic. Pe când am ajuns sa învat la literatura despre Tichindeal, Gavra, Sandor si altii care au fost profesori la Scoala Normala din Arad (Preparandia), eu îi cunosteam de mult, cu toate suferintele si faptele lor marete. (…)
Bunicul facuse în „marea de straini“ a Aradului un ostrov unde se afirma românitatea, perpetuând în sufletul meu acel sentiment. Era mare lucru, atunci, adunarea atator români la un loc.

DUMITRU (Mitrus) CIOROGARIU (1807 – 1890) si MARIA (Uina)
Era fiul lui Ion Ciorogariu (n. în 1778 la Pecica) si al Sofiei Siclovan, frate cu Persida, casatorita Antonovici, si cu Aron.
Era întru toate antipodul fratelui sau Aron: mai mare, mai puternic, cu ochi albastri, nasul mai mic, în vânt. Spiritual, vesel, sarcastic, despot, ca toti Ciorogarii. Iubitor de oameni si petreceri. Se faceau mari sindrofii la onomastica lui. Toti intelectualii erau invitati la masa lui. Era o fire reprezentativa. Era cojocar de meserie, dar l-au ales primar si nu s-a mai ocupat decât de agronomie. Din toti copiii a facut însa „domni“.
Am vazut la inginerul Issekutz Sanyi un certificat scris de unchiul Mitrus cu o caligrafie frumoasa. Era semnat de Issekutz Marcel, ca notar, si de Petrovits Efrem, Engel Ion si Kurinczi Janos în calitate de „jurati“, ca martori, reprezentând nationalitatile comunei.
Casa familiei era în fata primariei, avea doua geamuri la strada. Dupa ce copiii s-au casatorit, au vândut-o lui Arsenie Barbu, proprietar care la rândul sau a vândut-o lui Iritz Mano. Acesta o reconstruieste (era negustor). Dupa moartea lui, ajunge la Cooperativa „Furnica“ si apoi în proprietatea comunei.
A fost casatorit cu Maria Bontilovici (familia îi zicea „Uina“), fiica notarului din Minis. (...) Daca s-ar putea reprezenta „bunatatea“ printr-un om, atunci dânsa ar fi cea mai fidela reprezentanta.
Era întelegatoare, muncitoare, pastratoare si înzestrata cu un admirabil simt pedagogic. Avea un stil de a scrie de toata frumusetea, pe care l-au mostenit unchiul Romulus si tusa Milena, copiii ei. Facea educatie fetelor ei, chiar dupa ce erau maritate, iar ele primeau sfaturile dânsei aidoma. Îsi iubea nepotii sai, pe noi, – nepotii colaterali –, precum si pe elevele tusei Milena.
Când era claca (ciupelit de pene, scarmanat) ne facea tot felul de surprize: placinta româneasca, cucuruz fiert, retes cu varza si lictar.
În schimb, când eram la învatatorul Eftici, nevasta lui, Seca Catita, era ca un jandarm în spatele nostru, vesnic nemultumita de sporul muncii noastre. Citea mult. Când venea inspectorul Varjassy în inspectie, o cerceta (vizita) întotdeauna pe Uina si discuta cu ea despre cele citite. Era o satisfactie pentru dânsa ca e apreciata de un om cult. A trait peste 90 de ani cu mintea limpede. Din casatoria lui Mitrus si a Uinei s-au nascut 4 copii: Cristina, Milena, Romulus si Stefan.

EMILIA CIOROGARIU – Tusa Milena (1850 – 1920). Portret de învatatoare
Tusa draga a noastra a tuturor, de la care toti nepotii am aprins prima lumânare a dragostei pentru carte. Era de o inteligenta sclipitoare. Spirituala, harnica, neobosita. Si când ma gândesc ce suflet eroic era! A stiut abzice la multe lucruri, cosea rochii pentru tarance, numai ca sa poata face fata lucrurilor, dar n-a refuzat pe nimeni care i s-a adresat dupa ajutor. Nimeni n-a iesit din casa ei nemiluit si nemângâiat. Mai rar un suflet atât de altruist!
Stia sa se poarte cu toata lumea, în orice societate, ceea ce era o trasatura caracteristica a neamului Ciorogarilor. Era de o dragalasenie fascinatoare, în contrast cu urâtenia ei. Întelegatoare cu cei tineri, cu suflet pentru cei batrâni. Toti se simteau în jurul ei bine, iar ea era înconjurata tot timpul de o pleiada de tineret.
Era o pedagoga din cap pâna în talpi. Cu un tact pedagogic cum rareori am întâlnit, atingea coarda intima a fiecarei eleve. „Când te porti civilizat cu un om, pe tine te ridici“ – spunea ea.
Avea un simtamânt national foarte profund, pe care l-a sadit si elevelor ei. Pe vremea stapânirii austro-ungare, elevele stiau toate cântecele si poeziile nationale ale timpului. Inspectorii unguri plecau totdeauna multumiti de sporul aflat si se faceau ca n-au înteles nota nationala. Orice initiativa româneasca era cald primita si executata peste asteptare.
Toti copiii din familie, la dânsa am început scoala si educatia si cred ca nu este nici unul care sa nu se gândeasca cu duiosie si veneratie la dânsa. Tinea contact cu fostele eleve care desi erau de mult maritate, veneau sa-i ceara sfatul. În 1959, întâlneam foste eleve ale ei, care se considerau rude cu mine.
Caldura care emanase din sufletul ei ne încalzeste pe toti si ne tine uniti.
Avea 6 clase cu 100 – 140 eleve, asezate în banci, pe catedra, pe jos. Disciplina consta: daca suntem bune, încheiem ora cu cântare. Joarda nu ajunse pe spinarea nici unei eleve. O auzeam numai batând pe masa si se facea tacere adânca.
Îmi amintesc ca am învatat la scoala dânsei despre notiuni ca: „hrana de rezerva“, „radacini adventive“, am stiut citi o harta, semnele geografice. Admir si acuma cum a putut tusa face cu noi atâtea materiale, cum a putut sa ne arate si sa ne învete atâtea lucruri de mâna.
Ca stiu azi sa-mi împart timpul pe minute, numai dânsei îi pot multumi. Lectiunile practice pentru Scoala Normala, în 1895, la dânsa le-am facut. Ba mai mult, când eram la Pedagogicul din Budapesta, în vacanta Craciunului, zilnic tineam lectii la scoala dânsei. O admiram, ca o dascalita veche, cum se intereseaza de lectii. Trebuia sa i le predau în scris. Tare ma sileam sa-i fiu pe plac si eram mândra ca poate sta alaturi de profesorii Ceontea si Hamsea care, ca si dânsa, cautau prima data sa faca educatie „sufleteasca“ si numai dupa aceea „stiintifica“. (...)
Ce influenta a avut asupra acelora cu care era în contact s-a vazut la înmormântarea ei. N-am vazut în viata mea o înmormântare mai duioasa si mai pompoasa. Tot satul îmbracat în haine de sarbatoare, cu trasurile împodobite cu chilimuri de valoare muzeala. Sirul trasurilor era atât de lung, încât, ajungând cu tusa la biserica, ultima trasura era pe la baia de aburi de azi.
Mic si mare erau acolo, femeile o plângeau ca pe o ruda, începând de la bunice, pâna la stranepoate. Barbati carunti ziceau: „Tot ce avem, Doamnei îi putem multumi, pentru ca asa a stiut creste fetele încredintate dânsei, încât toate au fost mame sfinte si tovarase întelegatoare, femei harnice, ca Dumnezeu ne-a ajutat sa adunam, împreuna cu ele, bruma de avere ce avem“.
Un panegiric mai splendid si mai simtit n-ar fi putut rosti nici un preot cu nu stiu ce titluri academice.
Tusa tinea extraordinar la neamul sau. N-a recunoscut pe nimeni superior, decât pe rudele sale. Spunea ca sunt „vig“ de neam harnic. Sarmana, când tragea de moarte, striga: „Ai mei nu ma lasati!“.
Atavismul
... sau „migdalele amare“, cum îl numesc eu, se perpetueaza din neam în neam. Uneori în linie dreapta, alta data combinate, de la ambii parinti. Când ajungi la rascruce cu ele: stai la pânda, care din cei doi strabuni va fi mai puternic? Navalesc instincte, credinte, comportari straine. Crescut într-un mediu unde nici urma nu era din tot ce clocoteste în tine si erupe cu putere vulcanica, chiar în generatia a sasea! Poate ai tipul parintelui blând, supus si, pe nepusa masa, iese la iveala strabunicul cel puternic, stapânitor, despre care credeai ca n-a lasat nici o urma în „neam“!
Eu ce am mostenit de la strabuni?
Bunicul Aron Ciorogariu era vesnic cu cartea în mâna. Pedant. Foarte curat. Numara banii, îi dadea cu greu.
Bunicul George Gorun câstiga banul cu greu, dar îi dadea usor. Eu, a lui draga nepoata? Idem! Terentia ma ocara ca prea sunt pradalnica, dar din câstigul dânsei mereu îmi facea câte un dar.
Tata citea carti de istorie. Pedant. Galant.
Eu? M-am afirmat Gorun (mama) în ceea ce priveste pedanteria: cam lasam sa „treaca pe lânga ureche“ – si, ca lucrurile sa se echilibreze, sora mea Terentia se îngrijea sa ies cu fata curata, – adica: termina ea lucrul început de mine!
Bunicul si tata erau autocrati (autoritari).
Terentia: dupa chip era Gorun, dar în cele sufletesti era cel mai veritabil Ciorogar: meticuloasa, responsabila pentru fiecare cuvânt si fapta.
Mama zicea ca din multi creitari, se face zlotul, deci îi lega cu 10 noduri. Între mine si dânsa se purtau adesea urmatoarele „conversatii“:
Eu: – Sunt în pana.
Mama: – Cât?
Eu: – 500 lei.
Mama: – Nici mosul meu n-a avut atâtia bani, nici nu a auzit de ei!
Eu: – Câti îmi dai?
Mama: – Sa zicem 100, una suta!
Eu: – E sub demnitatea mea!
Mama: – Cauta-ti alt bancher!
Eu: – Îmi dai 4?
Mama: – Dadea negativ din cap!
Eu: – Dar 3?
Mama: – Nu raspundea!
Eu: – Cât?
Mama: – 100!
Si apoi ajungeam la întelegere – cu 150 de lei!
Mama era un suflet atât de tineresc, încât se întelegea bine cu toti care erau în anturajul sau.
Ciorogarii erau mai distanti.
Tusa Milena si cu unchiul Milos C. (tatal lui Mircea), erau aceia care tratau cu noi „de la egal la egal“ si ne faceau mereu câte un cadou si, în plus – câte un banut.
Baiatul fratelui sau, Iulius Stancea, profesor la Scoala Reala din Timisoara (fizica, chimie), era unul dintre cei mai dragi unchi ai nostri. Totdeauna gata la povesti cu noi! Pe mama o aprecia foarte mult.
Unchiul Milos, unchiul Iuliu si mama vorbeau foarte putin, dar faceau un „trio“ minunat: cântând! Unchiul Milos era o figura serafica, blond. Bunica îl idealiza. El era unchiul nostru adorat. Avea vocea frumoasa a Stancestilor. Povestea putin, dar formau numaidecât un duet cu mama.
Unchiul Vasi (un alt frate al tatalui Herminei – n.n.) era tipul 100% al bunicului Aron. Simteam însa ca îi e drag de noi, copiii.
Unchiul Eftimie era cea mai tipica fotografie a bunicii Stancea. Era roscovan, voluminos... dar adorabil cu noi copiii. Vesel, galant, om de societate, zilnic mergea la „casina“. Membru în diferite corporatiuni. Era get-beget lipovan (din Lipova, locul natal al bunicii). Avea un socru adorabil: Georgevici.
Toate batrânele din familie aveau adapost în casa lui, desi el avea 4 copii. Nicicând nu erau mai putin de 10-12 persoane la masa. „Banchet“ permanent! Soacra, sora soacrei, matusa nevestei, batrânele familiei – de cum ajungeau vaduve, veneau „ca oaspe“ si ramâneau acolo pâna mureau!

---

NOTE

1) „Elisabetinul“, Erzsebét Nöi Isola, scoala care pregatea cadre didactice pentru Austro-Ungaria. (R.T.)



2) Contele KUNO DE KLEBERSBERG. Nascut la 17 noiembrie 1875, la Pecica. Urmeaza liceul la Székesfehervar, universitatea la Budapesta, Berlin, Viena si Paris. In 1898 isi ia doctoratul in Stiinte Politice. Se reintoarce in Ungaria si pâna in 1910 este „Közigazgatàsi Birósagi Itélbiró“, apoi consilier departamental al Primului Ministru. In 1916 este presedintele Societatii de Istorie Maghiara, in 1923 e membru plin al Academiei de Stiinte Maghiare. Este initiatorul unei serii de publicatii privind izvoarele istoriei moderne a Ungariei, a coordonat editarea critica a operelor lui Széchenyi. Membru al Institutului de Stiinte din Constantinopol, al Institutului Maghiar de Stiinte din Viena si al „Collegium Hungaricum“ din Berlin. In plan politic, in 1921 il gasim in functia de Ministru de Interne, si, un an mai târziu, Ministru al Cultelor si Instructiunii Publice, sustinatorul Universitatilor din Szegedin si Pecs. Tot el e initiatorul reprezentatiilor in aer liber de la Szegedin, precum si al reformarii sistemului de invatamânt. Bunicul matern al lui Kuno, Stefan Antonovici, era var primar cu cei sase copii ai lui Aron (bunicul Herminei) si cu cei patru copii ai lui Mitrus Ciorogariu, printre care era si Romulus, viitorul episcop de Oradea. (Vezi pag. 114-115, monografia „Pécska“ de Dr. Kovacs Geza, 1955, ed. „A Pécska Ujsag Kiadasa“). (R.T.)



3) Atmosfera în care s-a trait în familia lui Mitrus si a Uinei e cel mai bine redata în pasajul din testamentul familial al lui Roman Ciorogariu:

„Noi eram patru frati si surori la parinti, care se bucurau de bunastare materiala si de vaza morala între oameni. Averea lor s-a macinat în calamitatile gospodaresti care au culminat în anul de foamete din 1863, când li s-a zdruncinat starea materiala fara putinta de desavârsita reconstruire. Asa vine ca n-am mostenit avere materiala de la parintii nostri. Am mostenit însa toata bogatia de bunatate sufleteasca. Aceasta a fost merindea sufleteasca din care ne-am hranit în zbuciumul vietii si am reusit a ne crea situatia binecuvântata în care am ajuns toti patru prin cinstea si harnicia noastra, întru care nu ma rusinez a ma lauda cu un neam bun de oameni. Mama mea ajunsa la vârsta de 96 de ani a avut fericirea sa vaza cu ochii roadele educatiei ce ne-a dat si a sintetizat aceasta fericire la despartirea pamânteasca în urmatoarea marturisire: „Draga Romulus, eu mor ca cea mai fericita mama din lume, ca am avut prunci buni. Toti sunteti bine situati din harnicia voastra si nici unul n-a facut rusine tatalui vostru si mie. Dumnezeu sa va binecuvânteze!“

Aceasta este traditia familiala ce las voua mostenire mai pretioasa decât toata mostenirea materiala ce asi putea lasa.“ (R.T.)