Atac la modelul suedez
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura literara » ars combinatoria
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
Trilogia „Millennium“ pare sa devina centrul atentiei fanilor literaturii politiste din Europa si de peste Ocean. Ba chiar mai mult, primul volum, „Barbati care urasc femeile“ (acesta e titlul original în suedeza, în traducere engleza, „Fata cu dragon tatuat“) s-a instalat deja în preferintele cititorilor acestui gen ca o carte-cult, comparata, tot mai des, cu „Colectionarul“ lui John Fowles si cu cele mai reusite policier-uri semnate de Sue Grafton, Elizabeth George sau Val McDermid, pe care „le citeste“ personajul Mikael Blomkvist.
Pâna acum, trilogia „Millennium“ se afla sub contract de publicare în 25 de tari. În Suedia s-au vândut, pâna în iulie a.c., doua milioane de exemplare, în Norvegia, primele o suta de mii de exemplare au fost cumparate în doua zile, în Franta, chiar în perioada vacantei de vara, s-au vândut câte trei-patru mii de exemplare pe zi, editorii care publica trilogia în S.U.A si U.K. au participat, ne asigura comentatorii fenomenului, la licitatii fabuloase „pentru achizitionarea“ copyright-ului. Sunt în lucru si trei filme, iar pe net, comentariile entuziaste ale fanilor debordeaza de superlative. Se cer amanunte despre viata autorului, se adreseaza misive personajelor si chiar scriitorului, decedat în 2004, pe care va urma sa i le trimita, „oriunde s-ar afla acesta“, ingenioasa hacker-ita Lisbeth Salander, personaj care face deliciul tot mai numerosilor cititori de „Millennium“.
În fine, pentru editia româneasca (în remarcabila traducere, din suedeza, a Elenei-Maria Morogan), al carei prim volum a aparut la Editura Trei, în colectia „Fiction Connection“, Pascal Bruckner scrie: „Millennium este unul dintre rarele romane politiste care m-au facut sa ma trezesc în miezul nopti pentru a continua lectura. Exista un înainte si un dupa Millennium: îti va fi absolut imposibil sa nu aderi la clubul cititorilor împatimiti de aceasta serie“. Ramâne de vazut daca si cititorii români se vor lasa prinsi în turbionul „Millennium“; din literatura nordica de gen, la noi a fost publicat, în destul de citita colectie „Enigma“, disparuta la începutul anilor '90 din planurile editoriale ale Editurii Univers, doar Jan Martensson, iar investigatiile simpaticului sau anticar, devenit detectiv de ocazie si secondat în investigatiile sale de pisica „albastra“ Chloe La Merode, se afla la distanta de ani lumina de „Millennium“.
Trilogia, care însumeaza 1 935 de pagini si e structurata astfel – „Barbati care urasc femeile“ („Fata cu dragon tatuat“), „Fata care s-a jucat cu focul“ si „Castele în cer“ – a intrat pe piata de carte din Suedia în 2005, aureolata de la început de o unda de mister. Cu aproape un an înainte si la numai câteva zile dupa ce predase manuscrisul editorului, autorul, cunoscut activist de stânga, lider al celei mai importante grupari de fani suedezi ai literaturii S.F., militant antirasist, jurnalist al Agentiei TT, fondator si lider al Fundatiei Expo si, din 1999, redactor sef al revistei-magazin „Expo“, Stieg Larsson, a încetat din viata (neasteptat!), la 50 de ani.
În urma unui masiv atac de cord, s-a spus. Dar, cum Stieg Larsson primise, în repetate rânduri, scrisori de amenintare cu moartea si cum era considerat un inamic (în forta!) al extremei drepte, suspiciunile de eliminare a lui, prin crima, din viata publica suedeza, continua sa faca valuri. Sa fi ajutat acest aspect biografic boom-ul care a urmat? E greu de spus, mai ales ca viata autorilor contemporani, în general, si a celor de thriller-policier, în special, daca acestia nu sunt chiar persoane publice „de rasunet“, intereseaza prea putin masa eterogena a cititorilor (în cazul celor din urma, mai ales). Iar Stieg Larsson, autor editat postum, cu tot militantismul sau de atitudine si cu toate articolele publicate, în culegeri colective, între 1991 si 2004 (patru la numar), a fost cunoscut, pâna la editarea trilogiei, într-un cerc (relativ) închis. Iar suspiciunile asupra mortii sale fulgeratoare au facut valuri doar dupa ce „Millennium“ a devenit un succes de piata – prea putin „exploatate“ de editori în afara spatiului nordic. Cu atât mai mult cu cât „Millennium“ nu a beneficiat de un mecanism mediatic pe masura acelora care i-au impus, de la început, pe piata bestseller-ului international, pe, sa spunem, Dan Brown sau Paolo Coelho.
Atunci, de ce se vinde ca pâinea calda si se citeste pe nerasuflate (ba chiar se reciteste rapid!), aceasta trilogie a unui autor necunoscut, care nu mai poate da interviuri, nu mai poate participa la întâlniri cu publicul, la lansari si sesiuni de autografe, care nu impresioneaza nici prin carisma, nici prin izolare misterioasa, din care sa trimita, când si când, în momente bine alese, mesaje sibilinice cititorilor sai, dupa retete de marketing cu efect garantat?
Stieg Larsson a mizat pe un cuplu de personaje atipice în panoplia genului, dar cu „meserii“, daca nu neaparat, atunci, cel putin, admirate de catre un numar mare de potentiali cititori ai romanelor politiste. Jurnalistul de investigatie prin hatisurile economiei de piata (aparent stabile!) si hacker-ul care sparge orice cod. Maturul Mikael Blomkvist, cu viata de familie facuta praf din cauza profesiei, condamnat pe nedrept la puscarie si amenda fabuloasa si juna Lisbeth Salander, aparent instabila psihic, pusa sub tutela, asociala, recalcitranta, stranie, cu sexualitate incerta si un ciorchine de vicii contrazic flagrant „datele“ de succes ale policier-ului si thriller-ului anglo-american, etalon al literaturii de gen din zilele noastre. Cei doi nu sunt super-eroi, sunt doar niste vulnerabili care îsi depasesc limitele si conditia de perdanti, ducându-si misiunea la bun sfârsit. Apoi, Stieg Larsson stie sa utilizeze, chiar prin supralicitare, câteva dintre poncifele literaturii de gen si sa le faca ale lui, într-un nou context care, aparent, le-ar respinge: de la gama de torturi si violente din amintitul „Colectionar“ al lui John Fowles, la misterul crimei într-un spatiu închis, vezi, de pilda, Gaston Leroux.
Gradând suspansul pâna la insuportabil, pentru ca, în viziunea sa, etapele investigatiei, ramificarea lor, înnodarea firelor (narative) sunt mai importante decât deznodamântul.
Toate acestea, însa, ca si calitatea scriiturii, tonul adecvat, sigur, gasit de la început ar fi facut din „Millennium“ o trilogie de romane politiste de top, dar nu cred ca si un fenomen-cult. Calitatea de jurnalist militant l-a ajutat pe Stieg Larsson sa devina autor de bestseller international într-un moment în care afacerile oneroase ascunse sub masca respectabilitatii, marile falimente din economii, la vedere, stabile si partile ascunse ale unor sisteme în care protectia sociala e afisata drept prioritate number one sunt stirile de presa de prima pagina în lume. Mai ales daca ele vin din spatii mai putin cunoscute si investigate jurnalistic. „Millennium“ este, din acest punct de vedere, si un atac la modelul suedez, atac din interior. Saga clanului Vanger, cu secrete de familie bine ascunse din tata în fiu, „cazul“ industriasului veros Hans-Erik Wiennerstrom, manipularea presei si înlaturarea, prin orice fel de mijloace, a adversarilor (în afaceri, în mass-media, în politica), abuzurile sexuale la care sunt supuse femeile si minorii de ambe sexe, atât în rândul marginalilor, cât si în familiile de mare onorabilitate, coruptia, masluirea probelor în actul de justitie, recunoasterea, la adevaratii parametri a nazismului istoric si a escaladarii neonazismului sunt „materia“ unor pagini de jurnalism inserate în roman de catre acidul, profesionistul ziarist Stieg Larsson, devenit autor de fictiune, pagini care se citesc cu acelasi interes ca si investigatia romanesca. Pentru ca fac parte integranta din analiza unei societati prea îndelung mitizate, ale carei fisuri nu mai pot fi acoperite. Asa cum acoperirea celor doi investigatori este si ea, de multe ori, la limita legii, ba chiar dincolo de ea, sa ne gândim doar cum functioneaza firma de securitate a lui Dragan Armanski, Milton Security, la care lucreaza haker-ita Salander.
Din acest punct de vedere, „Millennium“ este un provocator testament al unui jurnalist de forta, în paginile caruia fictiunea si realitatea nu sunt decât o singura fata a adevarului. Care ajunge la cititor în urma lecturii unei trilogii romanesti, e-adevarat, dar cu virtuti de investigatie de prima pagina a unei reviste de profil. Din acest punct de vedere, revista „Expo“, care l-a avut redactor-sef pe Stieg Larsson, si revista „Millennium“, cea din roman, unde lucreaza personajul Mikael Blomkvist, sunt una si aceeasi si, îngemanate, asigura o buna parte din succesul acestui policier-cult, despre care, cu siguranta, se va mai vorbi mult în viitor.