Noul proletariat
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura dezbaterii » Dosar Cultura
Autor: ***
Muncitorul lui Chaplin, plin de ticuri induse de angrenajul industrial, pare sa fi disparut în epoca noastra a gulerelor albe. Zizek descria pe undeva unicul context în care mai apar în Cinema fabricile: în filmele cu Bond, unde, aseptice si golite de orice urma a muncitorilor, sunt destinate unor explozii glorioase.
Stânga s-a reorientat catre post-marxism: discriminatii pe motive de rasa, orientare sexuala sau ai politicilor/ politiilor de imigrare sunt the new black. Dar nu sunt acestea categorii convenabile capitalismului, care permit acestuia din urma sa joace cu proletarul alba-neagra, uite-l nu-i? Acesta nu este un proletar, este un imigrant. Acesta nu este un proletar, este un discriminat. Programele de acest tip sunt, pe de o parte, ieftine (mai ieftine), pe de cealalta parte stigmatizeaza convenabil. Proletariatul este masat ca imagine în zonele de infractionalitate: vezi „gloria“ în acest sens a periferiilor. Ceea ce mai taie o felie groasa din costurile fortei de munca, în loc sa adauge una.
În acest sens, e corect sa afirmam ca noul (si falsul?) marxism al minoritatilor, al „subansamblurilor“, deturneaza adevarul marxismului originar? Ca este o creatie a capitalismului?
Daca Marx ar trai astazi, în ce masura si-ar adapta teoria la noua (sau doar fals-noua) piata? Mai este proletariatul un termen hard al teoriei marxiste? Mai reprezinta un termen antagonic capitalului? Este mai putin exploatat decât acum un secol? S-a transformat el în actionar, cum tin sa ne asigure liberalii de parada? S-a mutat cu totul în Lumea treia, unde asteapta sa-i cada în cap (sau profita deja de) para coapta a transnationalelor? (M.I.)
Dosar coordonat de Mihai Iovanel
Subtitlurile apartin redactiei
ALEX. CISTELECAN
Dezmosteniti din toate tarile...
Ca notiune politica, „proletarul“ este un ghiveci. Chiar si în zilele sale de glorie revolutionara, recent apuse, conceptul de proletar tot un ghiveci a fost. În fond, de-aici i se si tragea renumele: „proletariatul“ parea sa fie o combinatie realmente unica a celor mai tari ingrediente posibile: determinatii economice, promisiuni mesianice, evidente statistice, proiecte politice si revelatii filosofice. Astazi, din motive obiective, maioneza nu mai prinde. Daca ar fi sa verificam punct cu punct cele sase componente pe care G.A.Cohen le depisteaza în definitia clasica a proletariatului revolutionar, am obtine un „nu“ pe linie: 1) proletariatul nu mai constituie majoritatea societatii; 2) nu mai e el cel care produce (în mod exclusiv sau macar relevant) bunastare; 3) nu mai reprezinta partea (foarte) exploatata a societatii; 4) nu mai constituie patura nevoiasa a societatii; drept pentru care, 5) el nu mai este în postura în care „nu are de pierdut decât lanturile“ si, în concluzie, 6) proletariatul nu mai poate si, foarte probabil, nici nu mai vrea sa transforme societatea. Dar nu doar determinatiile „secundare“, aplicate din exterior (din sfera politicii, filosofiei sau a mesianismului secularizat) sunt cele care se desprind astazi iremediabil de figura tot mai marunta a proletarului. Pâna si definitia sa tehnica imediata pare sa intre în contradictie cu persoana sa: caci daca prin proletar întelegem acel individ care, pentru a putea supravietui, este obligat sa-si alieneze singurul lucru pe care-l are, si anume propria-i forta de munca, atunci e cât se poate de clar ca în rândul acestei categorii nu mai intra membrii clasei muncitoare occidentale (în care-si punea sperantele Marx si care pot foarte bine sa supravietuiasca si fara sa munceasca), ci, paradoxal, tocmai cei care graviteaza în jurul locului de munca, somerii, precarii, imigrantii, într-un cuvânt lumpenproletariatul. Ciudata ironie a istoriei, în urma careia proletariatul devine, prin definitie, clasa muncitorilor potentiali, iar vechii clase de revolutionari îi ia locul tocmai „armata de rezerva a capitalului“, acea gasca ubicua de batausi si spargatori de greva pentru care Marx n-a avut decât cuvinte de obida.
În deruta
„Proletariatul s-a îmburghezit“, se aude astazi din toate partile. Pe un ton de repros abia tinut în frâu. Si-a tradat vocatia, a devenit egoist si individualist, nu mai cauta solidarizare, ci doar televizoare. Asemenea lamentatii nu au însa nimic marxist în ele. Marx a identificat în proletariat clasa revolutionara nu pentru ca acesta avea o bunatate iesita din comun, sau pentru ca îl dadea afara generozitatea din casa si din clasa, sau pentru ca nu mai putea de soarta lumii si sensul istoriei. Asa cum bine a observat G.M. Tamás, aceasta lectura în cheie idilica si moralizanta a conditiei celor sarmani, recurenta totusi în istoria stângii, se trage de la Rousseau, nu de la Marx. Dimpotriva, pentru autorul „Capitalului“, potentialul revolutionar al clasei muncitoare rezulta aproape cu apodicticitate din confirmarea, de catre realitatea imediata a epocii sale, a celor sase niveluri de articulare din definitia de mai sus a proletariatului. Iar daca exista o anumita etica sau morala în toata aceasta expunere multietajata, ea nu reprezenta nicidecum un supliment de sensibilitate adus din exterior, ci era ceva inclus din oficiu în descrierea obiectiva a faptelor si în derularea lor aparent inconturnabila. Ce nevoie mai era de batistute si lacrimogene când toata istoria parea sa fie de partea lor? Astazi, e alta poveste. Acel nod aparent indestructibil de realitate si promisiune care era proletariatul
s-a desfacut. Dar, odata cu el, s-a destramat si acea strânsa legatura între practica si teorie care oferise pâna la Internationala a doua principalul resort de legitimare a teoriei marxiste. Înainte deci de a putea identifica noul subiect revolutionar si înlocuitorul vechiului proletariat, teoria neomarxista este astfel obligata sa înceapa chestionarea de la un nivel mai profund, care sa vizeze propriile sale fundamente. Odata ce prezumtia de stiintificitate a marxismului s-a destramat si mai toate nodurile sale conceptuale s-au desfacut, care mai ramâne sursa de legitimare a criticii neomarxiste? La o privire panoramica asupra raspunsurilor pe care le ofera astazi teoria post- sau neo- sau ultra- marxista, deruta pare considerabila. Britanicii, de pilda, au tras concluzia ca, din moment ce nucleul de stiinta a istoriei care dadea vigoare marxismului clasic s-a dizolvat, e nevoie de o urgenta infuzie de etica si sentimente sublime. Pentru ei, proletariatul are nevoie rapid de un cod al bunelor maniere. Potentialul critic si speculativ al textelor lor a revenit astfel la nivelul „Învataturilor lui Neagoe Basarab“, iar vehementa lor revolutionara e, de-acum, abia tinuta în frâu în tonuri isterice de it might be better to.... În Franta, lucrurile nu sunt tocmai limpezi. De o parte, foucauldienii au contracarat caracterul metafizic si „anacronic“ al termenilor marxisti desfiintând toate opozitiile conceptuale ale acestuia si latind puterea si discursul peste tot ce exista. Ca urmare, din perspectiva lor, înca nu e clar daca noi facem revolutie atunci când aparent prajim oua sau prajim oua atunci când aparent facem revolutie. De obicei contextul în care este tinuta prelegerea e cel care dicteaza si solutia dilemei. În opinia lor, proletarul e o biata categorie economica, absolut neinteresanta. De cealalta parte, radicalii din scoala lui Althusser s-au grabit sa întareasca fragilitatea corpusului marxist furnizând o constructie teoretica desavârsita si delicata ca o bijuterie. Sesizând ca latura relatiilor economice si tot ceea ce se numeste în marxism baza încep sa faca nota discordanta cu restul teoriei, domniile lor au abandonat cu totul analiza acestui nivel, înlocuind-o pe nevazute cu grafice matematice, formule logice, divagatii psihanalitice sau aplicatii estetice. Totul de o reusita speculativa atât de completa încât ti-e si frica sa o vulgarizezi punând-o în practica. Norocul lor e ca, foarte probabil, nici nu va fi vreodata cazul. În mediul italian, situatia e înca si mai spectaculoasa: teoria multitudinii si a exodului promovata de Negri, Lazzarato sau Virno reprezinta, poate, nivelul cel mai înalt de senilitate pe care o scoala de descendenta marxista l-a atins în ultimul secol. E drept, spre deosebire de realizarile colegilor lor din Franta sau Anglia, analizele italienilor pornesc totusi de la relatiile economice si de la noile principii de productie ale capitalismului postfordist. Dar abia ce includ acest nivel al bazei în sfera cercetarilor lor, ca îl si convertesc în suprastructura: munca devine automat discurs si de-aici, pe panta foucaldiana, discursul devine putere si puterea e tot ce se vede. Din punctul lor de vedere, alternativa la situatia actuala este, în fond, chiar situatia actuala. Si asta, chiar daca situatia actuala e cea mai opresiva, alienanta, insuportabila etc. din câte au fost vreodata. Pentru ei, proletar e toata lumea, bancheri, strungari si ministri laolalta, pentru ca de la toti postfordismul cere folosirea intensa a facultatilor lingvistice si sociale. Aceasta teorie e fie un adevar atât de subtil încât cu greu îi e dat mintii omenesti sa-l patrunda, fie într-adevar e ceea ce pare.
Solutia trebuie inventata
de la zero
Ce legatura au toate astea cu noul proletariat? O anumita legatura exista. Engels spunea ca proletariatul german este mostenitorul filosofiei clasice germane. Daca o relatie similara exista între noul proletariat si filosofia actuala, atunci e oarecum normal ca scindarea interna, lipsa de viziune si inaderenta la politic ce definesc starea teoriei actuale sa-si lase amprenta si în rândurile clasei muncitoare. Ceea ce nu înseamna ca teoria ar fi de vina pentru aceasta situatie de dezmostenire. Ci înseamna ca fractura dintre idee si realitate, dintre suprastructura si baza este, de fapt, o dislocare interna realitatii însesi. Problema nu este deci ca proletariatul se multumeste astazi sa-si urmareasca strict propriile interese, problema e ca aceste interese nu mai coincid cu cele ale restului societatii. Nu dimensiunea morala e cea care trebuie sa ne sperie, ci cea structurala. Nu îmburghezirea si egoismul clasei muncitoare sunt cauzele disparitiei filonului revolutionar, ci conditiile economice de productie si sistemul politic de reprezentare. Or, în acest context, cele mai multe dintre interpretarile care vin dinspre stânga – si care acuza pentru aceasta situatie de desolidarizare si izolare încrâncenata precarizarea, flexibilizarea si deregularizarea ce definesc capitalismul postfordist – par sa se însele. Caci se prea poate ca, asa cum noteaza Robert Castel, aici opusul sa fie adevarat si stânga sa-si fi taiat singura craca de sub picioare: în fond, individul modern a fost produsul politicilor sociale ale welfare state-ului, care, prin asistenta sa, a actionat ca un „puternic factor de individualizare“, eliberând cetateanul de dependenta sa fata de familie si comunitate. Radicalii marxisti au avut deci dreptate sa se teama de tentatia reformista: pâna la urma, „revizionistii Kautsky si Bernstein“ ne-au facut postmortem figura si ne-au lasat fara subiect revolutionar. Feministele, ecologistii si ceilalti yuppies, oricât ar fi de simpatici, n-au cum sa suplineasca acest loc gol. În schimb, fenomenul migratiei are cel putin meritul de a situa, chiar daca în maniera ocultata, problema în acelasi punct stravechi al antagonismului central: în chestiunea muncii si a raporturilor capitaliste de productie. Dar daca frontul de lupta e acelasi de doua sute de ani, solutia trebuie inventata de la zero. Caci spre deosebire de vechea miscare proletara, care era unita de o conditie comuna, de un proiect politic si de constiinta indispensabilitatii sale, fluxul de imigranti nu are nici unitate, nici constiinta de sine si, cu atât mai putin, vreo viziune politica. Daca în imigranti trebuie identificat noul proletariat, atunci celebra fraza a lui Marx din „18 Brumar“ suna, în ce-i priveste, mai degraba a amenintare decât a promisiune: „Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie sa fie reprezentati“. Si, conform ultimelor alegeri din mai toate statele europene, se pare ca un Louis Bonaparte se gaseste oriunde sa-i reprezinte. Tot raul spre bine: macar în înclinatia lor rurala catre un populism autoritar, noii proletari migratori se pot lua de mâna cu dusmanii lor aparenti, urmasii dezmosteniti ai vechiului proletariat.
OVIDIU TICHINDELEANU
Gica de la scularie
si Angela merg mai departe
Îl cautati pe Gica de la scularie? Dar cine întreaba, si de unde? Daca e sa te iei dupa cifre, muncitorul nu a disparut deloc, ba chiar lumea e împartita înca mai abitir decât la 1900 între muncitorii cu palma si lucratorii din buricul degetului. Gica e peste tot, la nord si la sud, în banlieu si în sweatshop, la fabrica Nokia din Jucu si prin Palos de Frontera, în Spania. Printre altele, muncitorul lui Chaplin din „Modern Times“ pare a avea mai multe sanse de a iesi din angrenaj decât lucratoarele din fabricile de circuite integrate ce produc astazi laptopurile noastre imaculate.
Ceea ce s-a schimbat, mai cu seama dupa 1989, nu e existenta „majoritatii tacute“, si nici fetisismul marfii care ascunde magic procesul productiei, ci regimul de vizibilitate pe care noua industrie culturala e dispusa sa i-l acorde clasei muncitoare. Asa cum am subliniat în detaliu altundeva, în România, discursul postcomunist al „elitei autentice“ a luat forma unui dispozitiv ideologic menit sa atace însusi dreptul de a vorbi al omului simplu, sa-i închida gura omului „necultivat,“ sa nege cu alte cuvinte legitimitatea politica a muncitorului simplu, instituind astfel o noua logica a diferentei categorice de clasa.
Lucrurile nu stau deloc altfel în lumea teoriei critice, relativ la industriile culturale corporatiste. Nu ai spune privind FoxNews, CNN sau chiar BBCca sa nu vorbesc de ProTv, însa proletariatul, cu toate conceptele înrudite – clasa sociala, subiect istoric, burghezie/muncitorime/lumpeni – alaturi de ideea însasi de „comunism“, au ramas probleme centrale ale gândirii critice. Chiar diferite curente de teorie marxista au adus poate cele mai radicale critici categoriei de proletariat ca subiect al istoriei, astfel încât mai toate teoriile subiectului din filosofia contemporana datoreaza ceva în primul rând acestor critici dinspre stânga. Nu în ultimul rând, problema proletariatului razbate spectral si din încercarile de a-i da un alt nume, mai inclusiv si non-esentialist (multitudine), ori mai adecvat modului de productie dominant al capitalismului contemporan (cognitariat, precariat).
Din pacate, aceste mici detalii nu au contat foarte mult în istoria culturala a tranzitiei postdecembriste. Functia esentialista, valoarea pur simbolica si ornamentala termenilor de proletariat si comunism de dinainte de 1989 a fost pastrata de noile ideologii dominante. Figura muncitorului, altadata omul cu inima de aur care ajuta si faureste, a trecut în negativul monstrului (Ferezatiu), caricatura minerului salbatic care sustine pilonii ideologici ai anticomunismului, capitalocentrismului si eurocentrismului, noile borne de control ale discursivitatii postcomuniste.
Daca vorbim de noul proletariat, trebuie sa stabilim însa dintâi ce anume e supus criticii, ce e vechi: nu e vorba atât de paradigma muncii seriale în industria fordista, ci de problema proletariatului ca esenta a istoriei, ca subiect care are o relatie inerenta, privilegiata cu adevarul; în speta, muncitorii ca o clasa sociala destinata revolutiei anticapitaliste, ori mai degraba reformei si transformarii capitalismului.
De asemenea, nu e rau sa stim care „ideologie“ a comunismului bazata pe proletariat e criticata. În „Ideologia germana“, Marx definea constiinta comunista drept „constiinta necesitatii unei revolutii fundamentale.“ La acea vreme, Marx credea fara doar si poate ca este misiunea istorica a ligilor muncitoresti sa se emancipeze si sa creeze astfel o noua forma politica – Marx nu vorbeste de un nou „stat.“ Proletariatul constituia pentru Marx „clasa universala,“ adica baza teoretica a analizei formatiunii sociale, aflata în contradictie cu „realitatea fragmentata“ a miscarilor muncitoresti. Aceasta contradictie a generat si întrebarea perena a socialismului: cum devine o „clasa în sine,“ definita ca subiect cu o constiinta istorica distincta, o „clasa pentru sine“, capabila sa îsi asume un rol istoric anume. Aceasta jumatate de concept, clasa universala, a stat desigur la baza idealizarii constiintei de clasa – tema relatiei privilegiate a ciocanarului cu adevarulconcomitent cu negarea procesului complex al fragmentarii.
Problema fragmentarii
În primul volum al „Capitalului“, Marx introdusese însa distinctia dintre munca necesara si munca în surplus, regândind astfel caracterul de „clasa“ al unei formatiuni sociale ca realitate complexa si diferentiala. Problema nu e asumarea rolului istoric, ci organizarea sociala a surplusului: cine produce si cine îsi însuseste surplusul, cum se organizeaza fragmentarea fortei de munca? Acesta a fost dealtfel unul dintre cele mai importante puncte de pornire ale criticii aduse dinspre stânga diamatului stalinist: Louis Althuser propunea la începutul anilor 1960 conceptul de supradeterminare, argumentând ca nu exista o singura contradictie ce determina raporturile de forte si structura întregului social (lupta de clasa), fiecare pozitie fiind strabatuta de multiple raporturi de forte – un argument ce a influentat desigur refuzul lui Foucault de a concepe puterea ca esenta. Althusser afirmase raspicat: nu exista un „subiect al istoriei“, istoria nu are constiinta, e un proces fara subiect. Nu exista o legatura imediata între exploatare si emancipare. Gica de la scularie nu prea filosofeaza cu ciocanul.
O critica paralela a fost adusa doctrinei proletariatului de catre feminismul radical si miscarile de decolonizare, pornind de la un argument teoretic compatibil (clasa sociala nu e uniforma, ci strabatuta de multiple raporturi de forte), ca si de la constatarea faptului ca pâna si astazi, câstigurile în drepturile femeilor, imigrantilor si a lucratorilor de culoare sunt formale mai degraba decât reale. Esentialismul materialist-dialectic omisese asadar o serie de discriminari structurale în interiorul categoriei de „proletariat.“ Cum se explica dealtfel faptul ca familia nucleara a muncitorului a constituit mereu o baza de vot a conservatorilor de dreapta? În plus, familiile proletare chiar asa cum le-a descris Engels sunt departe de a defini relatii egalitare – nici între parinti, nici fata de copii. În interiorul claselor sociale apar asadar formatiuni ce reproduc diferite relatii de forte. Sistemul capitalist permite o varietate de ierarhii discriminatorii dincolo de dispunerea clasica a relatiilor de productie, micro-structuri precum familia nucleara burgheza, ce reproduce sistemul de valori capitalist chiar în interiorul grupurilor sociale defavorizate, definind relatii de putere cu atât mai traumatice cu cât sunt arbitrare. A sprijini solidaritatea muncitoreasca fara a le lua în vedere înseamna a întari tocmai astfel de relatii de putere micropolitice create în beneficiul capitalului. Or, istoria miscarilor democratice din ultimii ani a aratat ca cele mai eficiente rezistente anticapitaliste s-au constituit tocmai din zona non-proletara: din Chiapas si Oaxaca la Kerala, Paris si Porto Allegre, rolul populatiei indigene si a femeilor ca forta de rezistenta a dus la regândirea sistemului mondial al capitalismului ca atare.
Nu doar miscarile anti-discriminare, dar si caderea Uniunii Sovietice a contribuit atât la fragmentarea miscarilor anticapitaliste, cât si, paradoxal, la cresterea succesului acestora pe plan mondial. Aceasta fiindca problema fragmentarii, invocata astazi mai cu seama de criticii eurocentristi ai modernitatii occidentale, nu e noua, dupa cum am vazut, ci tine de de imperativul drastic al reducerii muncii necesare, de forta negativa a capitalului ce trebuie în mod necesar sa divida necontenit munca disponibila, întorcând astfel diferitele sectoare si micro-structuri una împotriva celeilalte. E simptomatic faptul ca idealizarea clasei muncitoare ramâne astazi parte tocmai din repertoriul ideologiilor conservatoare, precum acea teza în acelasi timp masculinista si castranta a lui Hayek, adoptata cu lingura mare de liberalii si neoconservatorii români deopotriva, conform careia „civilizatia“ a fost facuta posibila de „barbatii care s-au subordonat fortelor impersonale ale pietei.“
Fascism, liberalism
Ca urmare, cred ca e necesara introducerea unei distinctii categorice: cea dintre proiectele liberale pentru apararea corectitudinii politice si a drepturilor omului, si lupta decoloniala si antidiscriminare a stângii anticapitaliste, în puncte reale de conflict. Cred ca frustrarea crescânda fata de miscarile antidiscriminare e, pe de o parte, efectul penetrarii întârziate pe piata culturala locala al unor critici eurocentriste a modernismului occidental, pe de alta, un efect al dezvrajirii curente de colonizarea liberala postdecembrista: feminismul si PC-ul carierist au intrat în România odata cu liberalismul, un import ce a servit ideii de echitate sociala la fel de abstract ca Grigorio Rizzo ideea de pantof. Nu a ajutat nici procesul paralel de capturare cu capital (granturi) a miscarilor sociale informale (devenite ONG-uri), care a deturnat sensul „societatii civile“ si a delegitimat semnificativ activismul social. Nu fragmentarea e însa problema, ci modul de a o întelege abstract, nelocalizat, ori esentializat. Nu e de mirare ca, sub influenta acestei confuzii dintre importul liberal si actiunea directa ori critica localizata, destui critici dinspre stânga reproduc astazi fara voie argumentele antifeministe si discriminatoare ale unor neoconservatori precum Patapievici. Dar rasismul ordinar de care au dat dovada intelectuali liberali importanti în timpul recentelor revolte sociale din Franta, convergenta neoconservatorilor si a dreptei fasciste în încercarile de a normativiza sexualitatea, precum si complicitatea ipocrita a liberalilor la represiunea stângii independente în timpul Summit-ului NATO sunt doar câteva repere reale care indica punctele de torsiune ale fortelor ce divizeaza aici si acum corpul social, zonele fierbinti în care se decide la nivel micropolitic arhitectura unei structuri dominante.
Reintegrarea României în periferia sistemului mondial al capitalismului
Punerea pe tapet a problemei si numelui proletariatului are însa darul de a aduce la vizibilitate un fenomen major al istoriei noastre, poate cel mai important: reintegrarea României în periferia sistemului mondial al capitalismului. Aceasta presupune, desigur, schimbul forta de munca (ceea ce Marx numea munca vie) contra capital (de fapt, imaginea capitalului, salariu). E deja un loc comun faptul ca toata „tranzitia“ a fost de fapt o perioada formatoare în care a avut loc o noua departajare brutala de clasa, si o noua formare a unei clase muncitoare. Noua distributie a muncii necesare e lesne de observat în fenomenul subtierii tuturor categoriilor de calificari, indiferent de vârsta, în cele trei destinatii proletare de baza ale muncitorului imigrant: constructii, agricultura si serviciu menajer. Sa nu uitam ca situatia muncitorului imigrant e ideala pentru noile clase dominante: o clasa sociala lipsita de cuvânt în industria culturala locala, fortata sa traiasca la marginea legalitatii între state, fortata sa subziste si sa reziste în tacere. În acest sens, muncitorii imigranti pot fi vazuti ca adevarata „generatie sacrificata,“ cei care îsi mistuie propriile forte, supunându-se voluntar penuriei materiale, conditiei de sluj si umilintelor de tot felul, pentru a le putea oferi celor dragi „ceva mai bun.“ Imigrantii nu sunt însa noii dizidenti, iar cel mai mare deserviciu ce li se poate face nu e caricatura în hoti si curve, ci romantizarea lor. E adevarar ca muncitorii au fost expulzati fizic si simbolic din spatiul cultural postcomunist, însa cu atât mai periculos ar fi un nou discurs al „recuperarii,“ ce nu ar face decât sa falsifice actuala difuziune a puterii. Sigur ca muncitorii care dau cu mischia, culeg capsuni si îngrijesc batrâne dobândesc un mod distinct de cunoastere a propriei identitati si a semenilor, însa trupurile truditoare sunt si ele strabatute de multiple raporturi de forte, iar pe lânga dorinta de a acumula capital („te-ai realizat“), dorinta de a deveni-occidental („civilizare“) si de a intra în clubul Omului Alb este cea care tinde sa batatoreasca mai degraba calea auto-domesticirii, decât cea a emanciparii.
Revolutia clasei muncitoare
Cred ca exista o legatura profunda între dorinta de a deveni un corp docil „integrat,“ aceasta monstruoasa si deloc artistica întoarcere a mimesis-ului în postcomunism la nivelul tuturor claselor sociale (si cu atât mai mult a noii clase mijlocii), cu alte cuvinte modelarea propriei persoane prin imitare a Celuilalt, si negarea postcomunista a oricarui sens ori rost acordat clasei muncitoare – în afara rolului sacrificial. Anume: cu toate ca, asa cum C.L.R. James si Raya Dunayevskaya aratasera înca din 1950, socialismul de tip sovietic era un tip de capitalism de stat, în care muncitorii continuau sa fie exploatati, nu se poate nega faptul ca, de bine, de rau, în regimurile national-comuniste avea un oarecare rost sa fii „prelucrator prin aschiere.“ Altfel spus: figura muncitorului avea reprezentativitate, cultura proletara se bucura de un regim de vizibilitate mai generos decât în capitalism – chiar asa întesat cu sabloane si propaganda cum era. Efectele profunde ale negarii radicale si a castrarii acestei reprezentativitati în perioada de tranzitie abia încep sa fie resimtite, cu atât mai mult cu cât s-a ajuns la momentul critic al aparitiei unei clase dominante constituite pe purul criteriu al acumularii de capital, si a unei clase definite pur si simplu prin capacitatea de munca. Situatia e cu atât mai nefericita cu cât dispunem de un exemplu istoric recent care ar putea acorda un nou sens „istoric“ proletariatului local, ca forta revolutionara singulara. Aceasta pentru ca, asa cum am mai insistat în alte locuri, principala forta de presiune revolutionara din 1989 a fost fara nici o îndoiala clasa muncitoare, nu „tinerii“ si în nici un caz intelectualii: de la IMGB Bucuresti si CUG Cluj, pâna la Metalotehnica Târgu Mures, Uzina mecanica Cugir si Fabrica de covoare din Cisnadie, orasele în care s-au înregistrat victime si în care conducerea politica a fost împinsa într-un punct dincolo de legitimitate au fost centre muncitoresti. Potentialul revolutionar ori emancipator al proletarului – si a oricarui muncitor, fie el cu cravata – abia începe acolo unde raporturile de forte micropolitice si macropolitice, provenienta, genul si conditia salariala, devin o problema transversala, ce taie straturile sociale si modul de fragmentare a fortei de munca – acolo unde Gica si Angela se regasesc fara a se fi cautat vreodata.
CRISTINA BALINTE
Proletarul: glorie si duzina
Taxa pe exploatare
Raportarea individului la conceptul de munca prilejuieste desfasurarea câtorva scenarii de baza, care acopera zona demarcata la un pol de idealismul glorios „munca înnobileaza“, iar la celalalt de pesimismul lugubru „munca uzeaza iremediabil“. Pragmatic vorbind, munca este mijlocul de productie care face banii. În mod preponderent licit. Reticentele în a considera în absolut valoarea etica a mecanismului tin de amanuntul ca si veniturile ilicite presupun munca.
Dupa criteriul participarii la procesul de fabricare a marfurilor echivalate ulterior pe piata capitalului în unitati monetare, factorii umani care intra în discutie sunt, în sistemul lui Marx: burghezia si proletariatul; în interpretarea artagoasa a lui Lenin: exploatatorii si exploatatii; în nomenclatorul cu efluvii de liberalism democratic al societatilor de consum: angajator si prestator, ambii salarizabili. Daca facem abstractie de înregimentari în paradigme antagoniste (lupta de clasa, concurenta), dubletele enumerate dau aparenta unor parteneriate sociale. Si ar putea fi considerate ca atare, atâta vreme cât târgul retributional ar actiona onest.
Esti profesionist, esti inovativ, esti performant: aceasta nu înseamna si ca rezultatul mâinilor/mintii tale de aur primeste recompensa baneasca pe masura. Profitul marfii se obtine nu doar prin vandabilitate, prin succesul de piata, ci si prin marja diferentei dintre tariful real al muncii efectuate si salariul alocat în contract. Pozitia de prestator este una de vesnic pacalit al capitalului.
În „Manifestul comunist“, Marx folosea termenul de proletar pentru clasa celor care nedispunând de capital îsi vând munca pentru a trai. Aceasta forma de organizare sociala se refera nu doar la lucratorii din ateliere, ci „se recruteaza din toate clasele populatiei“ (v. cap. I – „Burghezi si proletari“). Prin urmare, oricine traieste din munca apartine, în grila marxista, clasei proletariatului. La mijlocul secolului al XIX-lea, recunoasterea în cadrul ei dadea sperante si era capabila sa provoace reactii avântate la visul unei revolutii de abilitare sociala. Burghezia eliminase feudalismul cladit pe aservire, nu anulând, ci mai reducând din taxa pe exploatare, la fel de perena ca si raporturile de putere. Totusi, sistemul de productie se manifesta haotic, inechitabil. Societatea burgheza industriala reprezenta o optimizare a vietii, un progres istoric, însa nu si forma de excelenta. Munca nenormata, plata injusta (altfel de unde sa apara plusvaloarea?), indiferenta la nevoile individului ca om si nu sub aspectul de forta de productie. Proletarul lui Marx avea toate motivele sa îsi doreasca schimbarea conditiilor de existenta. În plus, masina începea sa îsi subordoneze manevratorul (investitia în masina depasind-o pe aceea în om), ori sa îi limiteze atributiile (de aici, cresterea somajului).
Deficientele au provenit din natura utopica a unor astfel de actiuni. Este o iluzie sa crezi ca discrepanta bogati/saraci va disparea vreodata. Nu exista egalizare, uniformizare perfecte.
Capitalismul a fost înlocuit într-o zi, în unele zone, cu o orânduire noua; la modul declarativ, cu statut de optimizare a vietii, asa cum pretinsese si societatea burgheza fata de feudalitate; în practica, unii puneau la cheltuiala banii (capitalul, proprietatea) Statului, altii trudeau pentru salariu, unii aveau bani de sejururi în hoteluri de elita, altii mergeau la conditii modeste, prin sindicat. Tara de proletari fericiti este echivalentul marxist al Raiului crestin. Lumea reala se scindeaza însa ca la Judecata de Apoi. Nu importa criteriul, ci ideea de inevitabila partitie.
Consumabila umana
Într-o alta zi, consumismul a ajuns sa muste adânc din carnea omenirii. Hypersocietatea (în terminologia lui Lipovetsky) contemporana abate atentia de la eterna lupta de clasa înspre lupta cu factorul timp. Se mercatilizeaza totul si se cere enorm în timpul cel mai scurt. Democratic, se face o oferta, se primeste un pret, cu tot cu taxa pe exploatare. Efortul depus, însa, va fi mereu mai mare decât cuantumul salarial.
Cuvântul de ordine sau imperativul societatii de consum este rentabilitatea. În numele acestui concept, oricine si orice pot ajunge la cosul de gunoi, în caz ca nu se da randamentul pentru care se obtine plata. Exista partitia de nivel bogati/saraci. Dar s-a pierdut constiinta de clasa. Atât burghezul, cât si proletarul se lupta sa consume transe cât mai reprezentative cantitativ si calitativ din McWorld (B.R. Barber).
Exista discursuri de dreapta si de stânga, însa targetate dupa principiile economiei de piata. Libertatea individului, interesul pentru om fac rocada de la o orientare politica la alta, în functie de conjunctura momentului. Pentru un pret bun, stânga cedeaza concurentei din drepturile de autor. Saracia cartierelor marginase, delincventa, somajul, exploatarea minorilor, emigratia clandestina sunt situatii grave si reale. În egala masura, ele sunt idei-forte ale strategiilor de câstigare a puterii politice, niste marfuri tranzactionate de la stânga la dreapta si reciproca, rentabile propagandistic, dar lasate de fiecare data cu solutii de eficienta îndoielnica, tocmai pentru ca nerezolvarea lor aduce mai mult profit decât rezolvarea.
Este o caracteristica esentiala a stângii sa se ocupe de protectia sociala, de respectul fata de aceia care muncesc. Teoretic. În practica, proletarul lui Marx a devenit astazi prestator, iar sarcina de a asigura conditiile de lucru, dublata de interesul pentru bunastarea angajatilor revine autonomiei institutionale, idee promovata de dreapta. În timp ce guvernarea si opozitia dau rateuri, multinationala se implica mai eficient. Managementul de tara este deseori mai hain decât acela de întreprindere.
Ce îi cere un angajat-prestator patronului sau, la începutul secolului XXI? Sunt diferente majore de doleante, în comparatie cu proletarul mijlocului de secol XIX? Aceeasi problematica se regaseste peste ani: eliminarea exploatarii, retributie onesta, respectul omului ca individ, nu ca factor de productie.
Sunt firme care acorda mai multa atentie angajatilor decât o fac politicienii fata de cetateni. Aceasta pentru ca investitia trebuie protejata. Corporatiile nu doar pretind, ci si ofera: plata orelor suplimentare, sesiuni periodice de perfectionare, spatii de relaxare, mese pe zi gratuite s.cl.. Focalizarea se face pe un profil de angajat multumit, capabil sa dea randament si sa lucreze eficient.
Din nefericire exista si „întreprinderi“, mai ales din Lumea a treia, a caror functionare aminteste chiar de epoca sclavagista, unde lipsa de consideratie pentru procesul muncii si pentru angajatii exploatati este unica strategie de productie. Se cuvine ca acestea sa fie lichidate, macar pentru incompatibilitatea cu standardele lumii civilizate. Întrebarea „ce pot face muncitorii cu banii într-o tara subdezvoltata“ reprezinta o dovada de cinism. Grija patronilor este sa se preocupe de buna functionare a afacerii, incluzând productie, spatii, muncitori, masini, salarii, nu de felul în care angajatii îsi investesc, într-o societate mai mult sau mai putin bogata, veniturile.
Ce poate face noul proletar, prestatorul, în scopul de a-si ameliora conditia? Democratic, apeleaza la reprezentarea unui sindicat. Rentabilitatea investitiei sub forma de cotizatie în aceasta forma organizatorica de aparare a drepturilor ramâne totusi discutabila. Când nu fac istorie, „bataliile sindicale“ sunt cel mai adesea încercari, antrenamente, zgomote de fond. Negocierile se desfasoara între pozitii ierarhic diferite, solicitantul obtinând de obicei sub ceea ce pretinsese. Pe cale revolutionara, proletarul spera ca schimbarea raporturilor de clasa va aduce si îmbunatatirea propriei vieti. Cred ca o revolutie este rentabila ca imagine, ca idee, nu si ca actiune. În concluzie, problemele „eradicarii saraciei“, a eliminarii taxei pe exploatare sunt asemanatoare maladiilor pentru care exista tratament de supravietuire, nu si leac definitiv.
Proletarul pervertit
Sa ne imaginam ca, prin ingineriile tunelui timpului, Marx ar descinde în lumea anului 2008. Ar gasi capitalismul triumfator, bazat pe aceleasi mecanisme, însa adaptate la context. Globalizat, universalizat. Internationalizat. Si niste proletari (prestatori) domesticiti, cu instincte de revolta anihilate sau prea obosite, care îsi accepta exploatarea, deoarece ea le pune la îndemâna fisele pentru masina de consum. Cui îi mai pasa de nuantele demnitatii muncii, daca scopul vietii este goana frenetica dupa marfuri? Proletarul (prestatorul) vrea bani pentru a se duce la mall, pentru a testa marcile capitaliste, pentru a umple nebuneste frigiderul si apoi a arunca non-salant prisosul, pentru a imita din rasputeri comportamentul bogatilor. Protestul lui social apare doar atunci când veniturile nu îi mai permit sa se înfrupte din euforicele capitalului.
Teoria lui Marx este valabila pentru societatile ordonate, în care albul se deosebeste clar de negru. Pentru societatile în care atât albul, cât si negrul lucreaza sub acoperire, se aplica legea biologica a supravietuirii prin adaptare la mediu. Daca Marx ar reveni în anul 2008, ar cere scârbit sa fie criogenat, în asteptarea unei lumi mai bune. Poate, via Leibniz, via Voltaire, „cea mai buna dintre lumile posibile“.