O comedie (nereusita) de moravuri
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura cultura literara » În ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Cu volumul VI („Ciubaresti“), naratiunea trece Prutul si în urmatoarele trei carti rataceste pe culoarele lumii românesti. Alte personaje, alte situatii, alt stil de a nara. Vorbind de oameni în viata si de întâmplari cunoscute, autorul îi pune, cu mici exceptii, într-o comedie de moravuri, caricaturizând (fara talent) adversarii. Toata lumea politica si intelectuala din Ciubaresti (Iasi), apoi din alte orase, joaca în aceasta farsa care, de la un anumit numar de pagini, oboseste. Greu de tinut minte un personaj realizat artisticeste în aceasta comedie provinciala fulgerata sistematic de pamflete fara noima. Creatie satirica în linia Caragiale? Lipseste în mod vadit vizionarului, profeticului Stere simtul comic si subtilitatile spiritului ironic pentru a pune în scena personaje ridicole, de-o anumita complexitate si, prin aceasta, verosimile epic. Femei ambitioase si imorale, politicieni care vor sa ajunga prin orice mijloace, tinere pregatite sa înlature dominatia locala a matroanelor, în fine, o imagine mocirloasa a unei lumi fara destin... Daca imaginea ar fi fost sustinuta estetic, ea ar fi putut da substanta acestei lumi despre care autorul spune într-un rând: „Suntem fiii unei natiuni occidentale înecate în interiorul si haosul orientului“...
Ce se retine la lectura acestei latite comedii de moravuri balcanice este figura unei femei stilate (Ivonne), un fel de alta Undina sau alta Maria Culiceeva cu maniere europene, fara mesianism revolutionar si fara practica terorista. Sau chipul Elisei, femeie morala, cucernica, speriata de iubirea ei pentru nelinistitul Vania Rautu, un idealist intransigent. Buna epic este si scena în care eroul viziteaza locurile copilariei si adolescentei sale (Napadeni) si descopera o lume înstrainata. În fine, notabile, estetic vorbind, sunt însemnarile despre revolta taranilor. Nu-i viziunea ampla a tragediei lumii rurale din „Rascoala“ lui Rebreanu, este, mai degraba, o cronica în termeni umoristici a inertiei si cumsecadeniei taranesti într-un moment de agitatie sociala fara cauzalitatii precise. Taranii din Cezurile se misca pentru ca „asa a fost cuvântul si aista-i semnu!“... Ei se duc la conacul Elevenei Cristina, mosierista lor, femeie vaduva si cumsecade, si cer voie sa faca rascoala. Îi aduc în prealabil drept plocon primii miei nascuti din oile lor si, stingheriti, respectuosi, îi declara:
„ – Sarutam mâna, conita!... Sa nu-ti fie cu banat matale, ca am veni sa te înstiintam ca ne rasculam si noi... facem rivolutie...
– De ce, oameni buni?
– Apoi, ne e rusine, cuconita, de gospodarii din celelalte sate...
– Si cum voiti sa va rasculati ?
– Apoi, iaca asa... Sa spargem macar fereastra aiasta!...
– Nu se poate, oameni buni, e fereastra din sufragerie. Cum am sa stau cu copiii la masa?
– Apoi, ca asa este cuvântu si semnu cuconita!... Dupa o târguiala, oamenii cazura de acord, sa sparga numai o ferestruica chioara la camaruta din dos.
– Apoi, sa nu te superi, cuconita! – urma tacticos «instigatorul», mos Eftimie, omul de încredere si favoritul curtii: Trebuie sa mai facem ceva...
– Ce sa mai faceti, mos Eftimie ?
– Apoi, iaca, asa... Adica dupa cuvânt si semn... Sa luam pe jupânul crâsmar si sa-i legam o talanga de gât, si sa-l purtam prin sat...
– Voi aveti sa-l bateti, bre!... E pacat, mos Eftimie!
– Fereasca Sfântu, nu-1 batem, cuconita !... Dar asa e cuvântu...
«Rasculatii», gramada, îl purtara pe crâsmar, cu talanga de gât, pe ulitele satului, apoi îl dusera neatins înapoi la casa lui.
Jupânul, multumit ca scapase cu atâta, i-a si cinstit cu câte un paharut de rachiu... Astfel, «cuvântul» a fost socotit ca împlinit...“
Taranii pasnici care se iau dupa cuvânt si semn si nu fac, în viziunea naratiunii, nicio atrocitate sunt arestati si maltratati de autoritati, iar gazetele anunta mari comploturi si enorme represiuni. Apare în scena si un prefect al judetului (C. Stere a detinut aceasta functie) care întelege ca radacinile urii taranesti sunt mai adânci. Fluviul naratiunii memorialistice se opreste aici. Autorul intentiona, cum am precizat deja, sa mai scrie un volum. I se pregatea eroului sau, Vania Rautu, o iesire violenta din scena (asasinarea lui de ucenicii nationalistului à outrance Crisofor Arghir). Atât cât este si asa cum este „În preajma revolutiei“ reprezinta în proza româneasca nu un esec, cum s-a spus, ci o vasta întreprindere epica (poate cea mai ambitioasa din literatura noastra) care amesteca formulele si fixeaza, cum s-a putut constata, o tipologie de o uluitoare varietate. Ce ramâne valabil din punct de vedere estetic din ea? Ramâne, întâi, romanul de familie (romanul casei Rautu) si romanul de formatie al eroului. Ramân, apoi, într-un grad sporit de expresivitate, romanul pribegiei eroului însotit de un roman al marilor grupuri umane si de un vast roman al „paradisului apocaliptic“ siberian, cum îi zice un personaj, roman creat de un spirit vizionar, sensibil la stihiile naturii...
De retinut, în aceasta formula epica complexa împrumutata din atelierele romanului din secolul al XIX-lea, prezenta în naratiunea lui C. Stere a unui procedeu specific romanului modern. E vorba de jurnalul eroului introdus de mai multe ori în desfasurarea epicii. Procedeu folosit curent de Gide, iar la noi îl încercase, înaintea lui Stere, Mircea Eliade în doua romane de tinerete ramase în sertar („Romanul adolescentului miop“ si „Gaudeamus“). C. Stere îl foloseste pentru a întari, probabil, sugestia de autenticitate. Oricum, stilul diaristului Ion (Vania) Rautu nu difera de acela al naratorului general. Aceleasi fantasme, acelasi limbaj, aceeasi atmosfera. Vania noteaza, trecând peste toate conventiile genului diaristic (ca de pilda: cum de i se permite eroului sa aiba un caiet în celula?, cum de scoate din puscarie aceste însemnari în conditii de maxima vigilenta si represiune?) despre ceea ce traieste, vede si aude în detentia devenita un „pandemoniu“. Jurnalul fictiv vorbeste mai putin (ca sa nu spun aproape deloc) de viata interioara a personajului, vorbeste în stilul naratorului obiectiv de faptele din afara.
Spatiul biografic primar si
verosimilitatea fictiunii memorialistice
Revenind la structura cartii (roman autobiografic, roman memorialistic, bildungsroman, roman de moravuri) ce putem spune, acum, când i-am urmarit traseul si articulatiile, despre originalitatea si viabilitatea ei? Ce putem observa, contrazicând declaratiile autorului, este ca el pleaca de la anumite date biografice ce se pot confirma de documente. Z. Ornea a studiat cazul în masiva biografie pe care a întocmit-o („Viata lui C. Stere“, I-II, Cartea Româneasca, 1989, 1991). Deducem de aici ca pe tatal scriitorului îl cheama Gheorghe (Egor) Stere, ca a fost multa vreme holtei si s-a însurat, nu la 50 de ani (cum se întâmpla în roman), ci la 40 de ani cu o fata de 19-20 de ani (în carte: 15-16 ani) pe nume Pulcheria, fiica unui mosier scapatat, vecin cu proprietarul de la Carapcaul Sorocii. Pulcheria studiase câtiva ani într-un pension de domnisoare de la Odessa tinut de o frantuzoaica dubioasa. Aici învatase putin frantuzeste si citea romane sentimentale. Vorbea fluent ruseste spre deosebire de ursuzul Gheorghe (Egor) care nu comunica decât în moldoveneasca lui noduroasa. Tânara mosierita are ambitii mari si, în curând, ia frâiele în mâna în gospodaria de la Carapcau. Naste un copil (o fata) si, în momentul în care este pe punctul de a duce la capat o idila amoroasa cu un tânar ofiter, afla – întocmai ca în roman – ca fiica este pe moarte. Trece, tot ca în proza de fictiune, printr-o criza mistica si renunta la veleitatile mondene. Naste înca un copil si apoi altul (Constantin), viitorul autor al romanului „În preajma revolutiei“. Aparitie nedorita, ostilitate ce se poate psihanaliza.
Cum se poate remarca, scenariul epic din roman urmeaza în linii generale istoria familiei Stere de la Carapcau... Sunt si alte date ce se suprapun. Copilul urgisit de mama traieste printre slugile din curte si, în cele din urma, este încredintat unei doice din sat. Când creste mai mare, are ca perceptor un tânar norodnic etc. La Chisinau, unde este elev la gimnaziul nobilimii, Constantin se distinge la învatatura si scrie versuri. Tot aici cunoaste pe Maria Grosu (în roman: Tania Lungu) ce-i va deveni ulterior sotie, în conditiile descrise de proza de fictiune. Scenariul romanesc urmeaza, în continuare, scenariul biografic al autorului: initierea în miscarea revolutionara, întemnitarea, casatoria în închisoare cu Maria (Tania), surghiunul în Siberia, sinuciderea unui frate (Victor) etc. Ce nu se spune în roman si se întâmpla în biografia lui Stere este ca, la Kurgan, unde Maria (sotia) îl urmeaza, se naste primul lor copil, Roman, în timp ce, în carte, fidela Tania moare. În fine, cercetatorii vietii si operei lui Stere n-au putut confrunta, din lipsa de documente, toate elementele acestui roman memorialistic. Sunt, în mod cert, si date biografice pe care romancierul nu le-a introdus în scrierile sale. Sunt, desigur, altele – cele mai multe, probabil – pe care autorul le-a auzit de la altii sau, pur si simplu, le-a inventat pentru a da culoare si consistenta naratiunii sale.
Vazând similitudinile si deosebirile dovedite de aceasta sumara confruntare dintre biografia reala a autorului si fictiunea lui autobiografica putem trage o încheiere? Una, în orice caz, de ordinul evidentei: prozatorul a pornit de la datele existentei lui si, preluâdu-le într-o naratiune vasta, ambitioasa, vizionara le fictioneaza, le dezvolta, le combina în functie de proiectul sau epic. S-a retinut faptul ca, initial, C. Stere voia sa-si scrie memoriile, apoi memoriile s-au transformat într-un roman în care experientele biografice, ba se pierd, ba reapar ca un râu care trece prin mai multe forme de relief. Râul devine fluviu si fluviul se desface într-o delta uriasa, cu sute, mii de brate. Greu, aproape imposibil în aceasta situatie de a mai depista „biografemele“ autorului. Certa este ca linia centrala a biografiei spirituale urmeaza în mare parte biografia lui C. Stere. Era mai bine daca autorul ramânea la formula propriu-zisa a memoriilor? Ar fi fost evocarea lui mai autentica, mai credibila? Poate, dar nu putem sti cu certitudine.
S-a dovedit în atâtea rânduri ca si memoriile fabuleaza sau, cum am vazut ca spun spiritele mai radicale, memoriile mint... Important este, în astfel de cazuri, efectul acestei proze memorialistice tradate sau împlinite, esentializate (prin fictiune), deghizate, obiectivate, vizionare... cum vrem s-o numim. Efectul este în primele cinci carti extraordinar la lectura. Mai este de folos, în aceasta situatie, sa ne întrebam daca autorul a trait totul sau numai o parte din ceea ce scrie?
Acum, daca ne bizuim pe acest exemplu (remarcabil estetic prin notele semnalate si, în plus, prin puterea de evocare a unui univers uman necunoscut pâna la C. Stere în proza româneasca) si discutam structura romanului-memorii, ce observam? Observam: 1) ca el se confunda usor cu romanul autobiografic sau cuprinde în spatiul lui o buna parte dintr-un posibil roman autobiografic; 2) naratorul are alt nume decât autorul de pe coperta si vorbeste nu numai despre sine, ci despre altii (ascunsi, de regula, sub nume de împrumut); pactul de autenticitate este astfel deliberat schimbat si în locul lui ni se propune o conventie care este, în fapt, o suma de mai multe conventii luate din zonele vecine memorialisticii; 3) cititorului i se dau, totusi, câteva elemente în naratiune care sa-l faca sa banuiasca faptul ca sub naratorul închipuit se ascunde, totusi, autorul real al confesiunii; va citi, în consecinta, romanul memorialistic ca o confesiune si va decide singur daca confesiunea este sau nu verosimila; verosimila pentru ca, îndata ce intervine fictiunea, notiunile de adevar si exactitate devin nefunctionale în judecata estetica; 4) nu este o regula ca romanul-memorii sa fie condamnat la ratare; daca C. Stere a reusit sa scrie cinci admirabile romane de acest fel dintr-o serie de opt volume, de ce n-ar fi putut, teoretic vorbind, sa le scrie bine pe toate si sa dea, astfel, o opera unitara estetic?; în fine: 5) depasind epoca în care faptele din naratiune sunt cunoscute (si pot fi, deci, confruntate), romanul memorialistic este citit de generatiile urmatoare ca un roman pur si simplu, fara nici o legatura cu biografia autorului. Este proba suprema pentru a vedea daca fictionarea memoriilor a dat rezultatele estetice scontate sau nu. Daca nu, romanul-memorii ramâne în istoria literaturii ca o bizarerie, o conventie neviabila. S-ar putea, totusi, ca suma de conventii sa tina si proza sa intereseze pe cititorul cu alta sensibilitate prin pitorescul faptelor, vizionarismul epic, prin poezia spatiilor imense, prin scenele marunte de existenta, tipologia umana din marginea autobiografiei, micul roman familial, aventurile eroului într-o zona de confluenta a raselor, ideologiilor si a mentalitatilor asa cum se întâmpla în romanul memorialistic complex (complex ca formula epica si complex ca viziune asupra lumii) si nu o data exceptional ce se cheama „În preajma revolutiei“.