Prezentari de carte
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura literara »
Autor:
****Harold Bloom, Anxietatea influentei. O teorie a poeziei
traducere din limba engleza si note de Rares Moldovan,
Editura Paralela 45, 206 p., 32 lei
De aproape doi ani ma tot ciondanesc cu un prieten cu privire la „Anxietatea influentei“. Unde el nu gaseste decât „psihologism fumat“, eu vad, dimpotriva, una din cele mai bune carti de teorie literara ale secolului trecut. Si asta din macar trei motive. Mai întâi, Harold Bloom nu numai ca resapeaza ingenios conceptul de „influenta“, care parea îngropat pe vecie în sertarele pozitivismului, dar reuseste sa faca din el intriga unui scenariu fascinant, în care întreaga istorie a literaturii e descrisa ca o eterna confruntare si, nu mai putin, ca un declin perpetuu. Caci, daca pasii poetilor din epoca noastra au devenit din ce în ce mai mici si mai sovaielnici e pentru ca – zice Bloom – acestia nu mai pot sa-si rezolve problemele ei înde ei, ci sunt nevoiti sa se rafuiasca (si, totodata, sa poarte în cârca) mai ales cu talentul precursorilor lor. În al doilea rând, desi Bloom stabileste sase finaluri posibile ale clash-urilor „revizioniste“, el nu ne ofera (si nici macar nu încearca sa faca asa ceva) un instrument suficient de precis pentru a ne da seama daca bataliile s-au terminat într-un fel sau într-altul. Numai ca tocmai aceasta indeterminare deliberata, care ar putea trece în ochii unora drept neglijenta, mi se pare o gaselnita geniala a lui Bloom, care admite astfel ca sarcina de a împarti coronite celor buni si de a-i pune la colt pe cei rai îi revine criticului, nu teoreticianului. În fine, cel de-al treilea motiv de pretuire e de ordin pur sentimental: în „Anxietatea influentei“ am dat peste cea mai emotionanta pagina critica pe care am citit-o vreodata. Bloom crede ca aproape toate confruntarile se termina prost pentru noii veniti, care sfârsesc prin a fi absorbiti de precursorii lor. Exista, însa, si exceptii, iar acestea reprezinta cel mai bun motiv – daca nu chiar singurul – de a scrie (despre) literatura: „Asa-numitele apophrades, zilele întunecate, de rau augur, în care mortii se întorceau sa locuiasca în vechile lor case, li se întâmpla si celor mai puternici dintre poeti, însa la cei mai puternici dintre cei puternici exista o ultima si mareata miscare revizionista care purifica si acest ultim influx. Yeats si Stevens, cei mai puternici poeti ai secolului nostru, Browning si Dickinson, cei mai puternici din secolul XIX, ne ofera exemple graitoare ale celui mai viclean raport revizionist. Întrucât toti acestia ajung la un stil care captureaza si pastreaza în mod straniu întâietatea asupra precursorilor, astfel încât tirania timpului e aproape rasturnata si putem crede, în momente de uluire, ca poetii sunt imitati de catre stramosii lor.“
P.S.: Punctajul acordat e un compromis între valoarea cartii si calitatea traducerii. De altfel, Rares Moldovan, pe care îl admir pentru ceea ce a facut cu Palahniuk, se dovedeste de data aceasta într-o neasteptata cadere de forma. N-oi fi eu traducator de meserie, dar sunt convins ca pentru „poetic misprision“ se putea gasi un echivalent mai fericit decât „mepriza poetica“...
Andrei Terian
****Stieg Larsson, Barbati care urasc femeile
traducere de Elena-Maria Morogan,
Editura Trei, 2008, 678 pagini, 45 lei
Am vrut cartea de cum am citit despre ea pe la francezi (care s-au tavalit cel mai temeinic-admirativ). I-am facut un fel de prezentare în „Cultura“, prin aprilie; ma întrebam cu acel prilej care editura din Ro o sa sara în schema, dezolat ca nu gasisem traducerea în niciuna din cele doua librarii engleze din Bucuresti (în cele zero librarii franceze n-am încercat). Pâna la urma a fost Editura Trei, si înca (super!) cu o traducere din suedeza, nu prin intermediar.
Stieg Larsson (1954-2004) a fost un jurnalist suedez de stânga (reporter de razboi în Africa, redactor-sef al revistei „Expo“ s.a.). A murit (infarct) la scurt timp dupa ce predase trilogia „Millennium“ unui editor. Cartea a aparut postum si a avut un succes urias în Suedia, fiind rapid exportata. În Franta primele doua volume au aparut în 2006 (ultimul în 2007); în UK/ SUA a iesit doar primul volum, la începutul lui 2008, restul urmând sa apara în 2009 si 2010.
Nu am citit mare lucru din literatura suedeza, desi presupun ca nu sunt singurul marcat în copilarie de Selma Lagerlof cu Nils Holgersson al ei. Dar, întâmplator, ultimele doua carti din tara lui Ibrahimovic pe care mi le-am injectat (asta a lui Larsson si „Gentlemeni“ de Klas Östergren) nu doar ca mi-au placut foarte mult, dar si seamana între ele prin câteva subteme – de pilda prin obsesia pentru prelungirile postbelice ale fascismului importat din Germania lui Hitler.
Personajul principal al trilogiei „Millenium“ este cuplul Michael Blomkvist-Lisbeth Salander (cu o chimie pe care nu am mai vazut-o de la „Ultimul ritual“ al islandezei Yrsa Sigurdardottir; romanul e tradus la Humanitas si îl recomand atât fanilor genului mistery, cât si celor care au timp de pierdut într-un fel agreabil). El e redactor-sef al revistei stângiste „Millennium“, specializate în demascarea escrocheriilor din economia suedeza. Ea e o post-adolescenta anorexica cu oaresce probleme psihice si sociale si cu super-skill-uri în chestiuni de hackereala; lucreaza pentru o agentie de investigatii. Michael e angajat de Henrik Venger, fost director al unui mare concern industrial, acum batrân si retras din prim-plan, sa rezolve un mister vechi de 40 de ani. Cam asta e premisa primului volum; trebuie spus ca sfârsitul nu e unul de tip cliffhanger, adica nu lasa povestea în pom. Volumele urmatoare vor propune alte ploturi, cu aceeasi distributie centrala (Michael+Lisbeth).
Oferind o experienta foarte intensa dpdv al imersiunii & suspansului, „Barbati care urasc femeile“ are si câteva faze de ideologie aplicata care pot enerva sau amuza – depinde dupa facultati.
Dintre cliseele stângii combatante îl amintesc pe acela care echivaleaza calitatea de mare industrias cu cea de mare ticalos. Si nu e vorba ca marele industrias e ticalos doar în regimul afacerilor (fraudeaza etc): ci e cu necesitate ticalos si în zona moralitatii particulare (se poarta urât cu femeile). În cel mai bun caz, marele industrias are afaceri curate si un beci de tortura.
Apoi, discursuri de felul urmatorului, care distinge natura „naturala“ a productiei concrete de bunuri de natura corupta a speculatiei financiare (dialectica aminteste de distintia boier-ciocoi din „Ciocoii vechi si noi“ ai lui Filimon“): „Trebuie sa faci deosebire între doua lucruri – economia suedeza si piata bursei suedeze. Economia suedeza este suma tuturor produselor si serviciilor care se realizeaza în aceasta tara, în fiecare zi. Sunt telefoanele de la Eriksson, automobilele de la Volvo, gainile de la Scan si transporturile, din Kiruna pâna la Skovde. Ele sunt economia suedeza, si aceasta este exact la fel de puternica ori de slaba cum a fost cu o saptamâna în urma. ... Bursa este cu totul altceva. Acolo nu exista nici o economie si nici o productie de bunuri si servicii. Acolo sunt doar fantezii, în care de la ora la ora se decide ca o anumita firma valoreaza atâtea miliarde mai mult sau mai putin. Aceasta nu are nimic de a face cu realitatea sau cu economia suedeza.“
În mod clar, Larsson se proiecteaza în Michael Blomkvist. Pe cale de consecinta, îi injecteaza câteva evergreen-uri ale fantasmelor masculine: toate tipele devin brusc atente când Michael intra în decor si sunt dispuse sa îl împarta inginereste. Îl surprinde amanta în pat cu o alta? No problem: reactia ei e sa se simta rusinata ca a dat buzna. Apoi fetele stau împreuna la o cafea etc.
Si o faza care m-a ofticat: Michael si Lisbeth au notebook-uri Apple (probabil pe principiul ca a fi elitisti ca aia de la Apple e mai putin rau decât a fi corporatisti monopolisti ca aia de la Microsoft), în timp ce bad guy-ul are Dell (bai, d-ala am si eu, ca MacBook-ul nu-ti ruleaza nici Spider Solitaire, ce sa mai zic de Gothic 3).
Mihai Iovanel