Din nou, Danemarca
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Cu actiunea plasata în Danemarca secolului al XVII-lea, „Muzica si tacere“, romanul lui Rose Tremain, încununat cu prestigiosul Whitbread Novel Award în 1999, considerat drept cea mai reusita carte britanica din acel an, este un text dominat de contraste, pendulând mereu între accente de lumina si de întuneric, cu personaje permanent sfâsiate între porniri contradictorii, între dorinte nestapânite si vinovatii complicate, între bine si rau, autoarea reusind sa structureze, în felul acesta, un mesaj ce vorbeste extrem de convingator despre importanta artei în viata oamenilor din orice epoca istorica, dar si despre incapacitatea vietii umane de a se ridica întotdeauna la nivelul imaginatiei, hranita mereu de minunatele vise ale celor – nu prea multi – care, în 1629, mai îndrazneau înca sa spere ca lumea poate deveni macar putin mai frumoasa.
Prin muzica, de exemplu, asa cum este convins Peter Claire, tânarul englez, ajuns la curtea regelui danez Christian al IV-lea (cel care, în paranteza fie spus, îl va numi pe loc Îngerul pazitor, dar nu numai datorita înfatisarii sale angelice) pentru a face parte din neobisnuita orchestra cu care suveranul îsi amuza invitatii, ansamblu muzical cu totul inedit nu doar pentru ca muzicienii provin, fiecare, din tari diferite, ci si pentru ca, mai ales, ei sunt obligati sa-si desfasoare activitatea într-o pivnita rece si întunecoasa, populata cu gaini înfometate, plasata exact sub stralucitoarele sali unde regele da petreceri sau organizeaza fastuoase primiri ale diplomatilor straini.
Regina cea rea
Construita pe multiple planuri narative, desi criticata, nu o data, pentru limbajul prea erudit ori cautat sau considerat de unii critici mult prea elaborat pentru respectiva epoca sau pentru capacitatile intelectuale ale anumitor personaje, cartea rezista nu atât prin recompunerea perfecta a culorii locale a lumii daneze – lume care va sta întotdeauna si pentru orice cititor, sa recunoastem, sub semnul tutelar al altui print cuprins de îndoieli, desigur, Hamlet – cât, fapt neasteptat poate, prin vitalitatea unui personaj feminin care, desi nu straluceste nici prin bunatate, nici prin eruditie si cu atât mai putin prin virtute, reuseste sa imprime lecturii un ritm pasionat si alert si sa reprezinte o excelenta (si cu atât mai convingatoare!) contrapondere pentru utopiile si planurile nu o data fantasmagorice ale lui Christian al IV-lea. Iar acest personaj este tocmai cea de-a doua sotie a regelui, frumoasa si vicioasa Kirsten Munk. Provenita dintr-o familie nobila scapatata, nefacând parte din vreuna din casele regale ale Europei, Kirsten nu a fost învestita, la casatorie, cu titlul de regina, iar prin purtarile ei necugetate (întâlniri repetate cu iubitul ei, un conte german, de pe urma carora se va naste o fetita pe care nu va reusi s-o faca sa treaca drept a regelui) îsi compromite singura orice eventuala sansa de reusita la Curte. Toate acestea sunt înregistrate, mai mult chiar decât în impresiile si amintirile nobililor sau ale doamnelor sale de companie – carora, în paranteza fie spus, nici nu se oboseste sa le învete numele, referindu-se la ele exclusiv în functie de sarcina pe care o îndeplinesc, Femeia Pieptului, Femeia Capului, Femeia Fustei, Femeia Picioarelor – tocmai în jurnalul pe care Kirsten însasi îl tine. Si în care nu ezita sa-si exprime dezgustul fata de rege (totusi, tatal celor doisprezece copii pe care i-a avut, cu toate ca pe nici unul nu a reusit sa-l iubeasca), si proasta impresia fata de viata de la Curtea Danemarcei în general unde, dupa parerea ei, neexprimata ca atare, dar având aceeasi semnificatie – rezultatul influentei shakespeariene asupra lui Rose Tremain, fara îndoiala – nu doar ceva e putred, ci, dupa cum considera ea, aproape totul, ca în orice lume condusa doar de barbati. Veritabila reprezentanta sau chiar militanta avant la lettre a feminismului – un feminism cu puternice note amorale, trebuie sa recunoastem – Kirsten Munk nu este, totusi, complet lipsita de sentimente, daca ne gândim la afectiunea reala pe care o are pentru angelica Emilia Tilsen, cea venita, într-un soi de exil voluntar tocmai din Iutlanda, ultima dintre doamnele sale de companie si singura careia îi spune pe nume. Cu toate acestea, pentru a nu contrazice notele dominante din care este construita si care o fac sa fie un excelent personaj pe care cititorul nu-l poate uita, regina cazuta în dizgratie si alungata de la Curte, va încerca sa distruga orice sansa de fericire a Emiliei alaturi de iubitul ei Peter Claire. Ca regina „cea rea“ nu va reusi decât temporar în planurile sale diabolice tine, desigur, si de accentele de basm pe care cartea lui Rose Tremain le capata pe alocuri, urmând modelul consacrat al povestii Cenuseresei, identificabil atât în cazul dulcei Emilia, cât si al finalului romanului în ansamblu, mergând spre un happy-end de care se bucura toate personajele care au demonstrat, pe parcursul complicatelor actiuni ale cartii, ca merita sa aiba parte de asa ceva.
Tara „lucrului de mântuiala“
Iar daca pentru Kirsten sunt mult prea multe lucruri putrede în Danemarca, pentru regele Christian, marea problema este „lucrul de mântuiala“, simbolizat de ineditul cadou, o punguta cu nasturi, pe care îl primeste, în timpul unei vizite prin tara, de la un artizan. Asa ca, în scurt timp, el va decide sa lupte împotriva tuturor lucrurilor de mântuiala din tara sa, fie ca e vorba de obiecte realizate de mestesugarii danezi, fie de mentalitatile adânc înradacinate în aceasta parte de lume. Numai ca, din pacate, planul îi va fi zadarnicit mai cu seama de propriile sale ezitari si slabiciuni, toate initiativele sale dovedindu-se, în fapt, a nu fi altceva decât un alt lucru de mântuiala, de asta data de anvergura regala. Astfel ca, vazându-si toate proiectele zadarnicite, fie ca e vorba de ambitioase idei politice sau economice (cum ar fi încercarea de a salva tara de un iminent dezastru financiar prin punerea în functiune a unor uriase mine de argint, în Norvegia, iar apoi printr-un împrumut pe care, însa, mama sa, se încapatâneaza sa nu i-l acorde) sau de sperante personale (desigur, dorinta lui de a o face pe Kirsten sa-l iubeasca din nou la fel ca la început) gaseste un sprijin si singura posibila consolare în muzica. Pe de alta parte, Peter Claire vede în vocatia sa de muzician unica sansa de supravietuire într-o lume a violentei si a intereselor materiale, chiar daca pentru alte personaje, cum ar fi sotul contesei irlandeze Francesca O’Fingal, prima iubita a lui Claire însusi, muzica mai poate însemna doar distrugere si nebunie.
Tema cu variatiuni
Desigur, pentru Rose Tremain, ca romanciera, „Muzica si tacere“ reprezinta confirmarea drumului pe care, de altfel, ea
l-a ales înca din 1989, caci, o data cu publicarea romanului sau „Restoration“, carte aducând în prim-plan suisurile si coborâsurile vietii unui nobil englez din
secolul al XVII-lea, autoarea începe sa fie considerata un punct de reper în ceea ce priveste romanul istoric, cu dominante care adesea au fost comparate, atât în ceea ce priveste linia generala a conflictului, cât si constructia si polarizarea personajelor, cu creatiile lui Walter Scott. Dincolo de acest aspect, însa, nu putem pierde din vedere ca scrierile lui Rose Tremain, incluzând aici si proza ei scurta, dar si celelalte romane ale sale, „Sacred Country“ (1992), „The Colour“ (2003) sau „The Way I Found Her“, abordeaza delicata problema a sentimentului de excludere, de neapartenenta, fie la valorile unei lumi prea preocupata de propriul sau cod pentru a mai putea evalua nevoile esentiale ale individului, fie la cele ale unei familii având cu totul alte prioritati în momentele cruciale ale dezvoltarii unui tânar. Desigur, tema înstrainarii, a singuratatii, a dificultatii comunicarii reale între oameni a mai fost – si va mai fi, desigur – abordata în literatura de pretutindeni. Dar Rose Tremain are marele dar de a o prezenta convingator nu doar în contextul unei naratiuni istorice, ci si folosindu-se de toate regulile unei elaborate compozitii muzicale, construita mereu dupa modelul temei cu variatiuni. Iar în „Muzica si tacere“ faptul este mai mult decât evident, cu mentiunea esentiala ca în acest roman se remarca, dincolo de acordurile perfecte ale oricarei orchestre, mai cu seama virtuozitatea solistica a fascinantei Kirsten Munk, remarcabila figura literara si, fara îndoiala, adevarata regina a Danemarcei secolului al XVII-lea în toate privintele, cu exceptia, poate, doar a titlului...