Sari la conținut

Istoria literaturii dupa Calinescu

articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18
» cultura literara »
Autor: CONSTANTIN COROIU
Tema elaborarii unei „Istorii a literaturii române“ – „de la origini pâna în prezent“ sau... „din prezent pâna la origini“ ori dintr-o anumita epoca, secol etc. – a suscitat numeroase dezbateri îndeosebi în anii 70. S-au exprimat atunci diverse puncte de vedere, s-au propus nu putine proiecte, schite etc. Ce-i mâna în lupta, în acei ani, pe criticii si istoricii nostri literari? O explicatie ar putea fi – am crezut atunci si cred si acum – ceea ce as numi complexul Calinescu.

Dupa ce toata lumea criticii si istoriei literare – ma refer desigur la lumea buna – se emancipase, nu doar în ceea ce priveste limbajul, în gradinile fastuoase ale lui Calinescu, se impunea, în fine, sa fie realizat si ceva care sa continue si, eventual, sa semene cu monumentala „Istorie“ a acestuia, desi, la acea data, înca nepublicata într-o a doua editie dupa cea din 1941.  Nu e vorba de epigonism aici, ci de o nobila dorinta sau, poate mai bine zis, de un vis. Irealizabil, desigur, la maniera calinesciana, care este unica si inimitabila. Am mai scris si altadata, parafrazându-l pe Camus – care spunea ca orice prozator de oriunde si de oricând viseaza si va visa mereu sa scrie „Razboi si Pace“ – ca visul, marturisit sau nu, al oricarui critic si istoric literar de la noi este sa scrie „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“. Faptul ca acea larga dezbatere în toate revistele literare si culturale, din deceniile sapte si opt, se producea creând o emulatie demna de toata lauda – la relativ putin timp dupa plecarea lui Calinescu din „tara vietii“, cum ar zice Ileana Malancioiu, citându-l pe Rilke – este el însusi semnificativ. Posteritatea genialului critic trebuia cumva „umpluta“. Si e de presupus ca el însusi ar fi salutat dorinta de a fi, de a faptui, pe care, de altfel, sa ne-amintim, o considera sublima, chiar daca ramâne neîndeplinita... Oricum, complexul Calinescu s-a convertit în complexul Istoriei literaturii, mai degraba ca zid început si neterminat. Ileana Malancioiu observa, în anii din urma, pe buna dreptate: „În România, daca poetii au complexul Premiului Nobel, macar pentru pace, ca tot ne pregatim noi sa intram în razboi, criticii au început sa aiba complexul istoriei literaturii. Ca si când asta ar reprezenta garantia valorii cuiva. Nu trebuie uitat ca au ambitionat sa scrie astfel de lucrari si Piru, si Rotaru. Însusi Negoitescu, care era un intelectual rafinat, n-a reusit sa ne convinga prin mult asteptata lui istorie“.
Totusi, Ion Rotaru avea sa realizeze o asemenea lucrare, cu un pronuntat caracter didactic. Au aparut, însa, în ultimii ani, si alte câteva „Istorii“. Una, impozanta, de la Calinescu pâna în prezent, a lui Alex Stefanescu, care i-a atras criticului nu doar elogii, ci si înjuraturi si blesteme, o alta în 137 de portrete de Ioan Holban, dar si una, mai speciala, autorul a numit-o „secreta“, a lui Cornel Ungureanu.
Cu interes crescând am asteptat (un cotidian ne anunta ca va fi lansata la Târgul Gaudeamus, din noiembrie) „Istoria critica“ a lui Nicolae Manolescu, una care este altceva decât cele amintite si care se anunta a constitui un eveniment. Într-un recent interviu, N. Manolescu schita contextul în care apare aceasta lucrare, când asistam la „ecloziunea unei generatii literare care nu mai are nimic din generatia 80“ si când „se modifica paradigma literara. Se scrie altfel, se citeste altfel...“ În fine, o vreme când – crede criticul – „literatura s-a depolitizat cu totul“ (Chiar cu totul?! Cititorului care sunt nu i se pare deloc ca literatura si cu atât mai putin critica s-au depolitizat. Sunt îndeajuns de politizate, numai ca  într-un alt chip decât în epocile anterioare). „Istoria“ lui Nicolae Manolescu – ne avertizeaza autorul – este scrisa „la doua mâini“ si „se adreseaza celor ce citesc“, întrucât „Eu nu scriu decât pentru cei ce citesc (...) Cititorii sunt foarte diferiti, dar au în comun faptul ca citesc“. Accentul cade pe selectie, de vreme ce: „La mine sunt de zece ori mai putini scriitori decât erau în Istoria lui Calinescu. Este o alta perspectiva“. Din care, se întelege, tabloul, reliefurile apar, si chiar sunt, mult diferite.
Cel mai autentic calinescian
dintre toti istoricii nostri
La începutul acestui deceniu, a aparut „Istoria literaturii de azi pe mâine“ a lui Marian Popa, aproape ignorata de autoproclamatele elite intelectuale, scriitoricesti de la noi, ocupate mai mult cu elaborarea de articole în diverse tabloide, rapoarte „prezidentiale“, apeluri si liste de solidarizare sau de condamnare, în cea mai pura traditie bolsevica, a unui partid sau altul, a unui politician sau altul, ajunsi vremelnic si, adeseori, fraudulos, pe craca Puterii. Daca îmi amintesc bine, o primire motivat indignata în ceea ce-l priveste i-a facut-o însusi Nicolae Manolescu cu articolul „Critica literara si denunt“, într-un numar din „România literara“ (2002). Sigur, „Istoria“ lui Marian Popa nu este una comoda. Sunt destui cei care prefera sa puna mâinile la ochi, iluzionându-se ca astfel se protejeaza si ramân neatinsi în orgoliul lor de scriitori, de critici, de publicisti, mai mult sau mai putin tumefiat. Desi, cum constata si Nicolae Manolescu – „O multime dintre scriitorii care aveau cota buna acum 20-30 de ani practic au disparut“. Nu putini mai exista doar în „Istoria“ lui Marian Popa... Aceasta a fost însa – fara îndoiala – citita sau macar rasfoita de multi scriitori, inclusiv de critici. De comentat însa putini
s-au învrednicit. Timpul a trecut si iata ca autorul primului „Dictionar al literaturii române contemporane“ – aparut în doua editii (a doua, din 1977, fiind interzisa pentru câteva saptamâni în urma unei ridicole acuzatii de antimaghiarism, proferata de Domokos Geza în plin for suprem al P.C.R., un partid pe care l-a slujit consecvent si profund interesat, inclusiv ca membru al Comitetului Central) – a împlinit zilele acestea 70 de ani. Tocmai fiindca opera sa de critic si eseist, traitor de aproape trei decenii în Germania, este ocultata, acum, ca si înainte de 1989, dupa ce s-a autoexilat, mi se pare util sa amintesc câteva date ale biografiei sale, consemnate în chiar pomenitul dictionar si preluate apoi de alti lexicografi si istorici literari. Fiul unei femei simple (spalatoreasa), dupa clasele primare, Marian Popa urmeaza o scoala de mecanica, pe care o abandoneaza si practica diverse meserii: macaragiu la o fabrica de gheata, manipulant de materiale, frezor si rabotor la Uzinele Autobuzul etc. Îsi încheie studiile liceale la curs seral. În 1961 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, sectia Limba si literatura româna, pe care o absolva în 1966, fiind retinut ca asistent la Catedra de literatura universala si comparata. În 1972 beneficiaza de o bursa Humboldt si de un stadiu de cercetare în R.F.G., la Stuttgart. În acelasi an obtine titlul de doctor cu o teza având ca subiect calatoriile epocii romantice. Din 1983 este profesor de limba si literatura româna la Universitatea din Köln. Se stabileste cu adevarat în Germania abia în 1987. Colaboreaza la mai multe publicatii si debuteaza editorial cu volumul „Homo fictus“, în 1968, un eseu despre personajul literar. Urmeaza „Dictionarul de literatura româna contemporana“ (1971, reeditat în 1977), „Modele si exemple“ (acelasi an), „Camil Petrescu“ si „Calatoriile epocii romantice“ (ambele în 1972), „Forma ca deformare“ si „Comicologia“ (1975), „Viscolul si carnavalul“ (1980) si un roman parabola – „Podul aerian“ (1981). Un alt roman al sau „Doina Doicescu si Nelu Georgescu“ (1977), scris într-o cheie ironica, a avut un oarecare ecou în epoca. De notat ca Marian Popa a elaborat, pâna la plecarea din tara, si o „Istorie a literaturii române“ în limba germana, editata în 1980 (în traducerea lui Thomas Kleininger), lucrare destinata cititorilor de peste hotare. În 2003, a aparut „Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan“. O caracterizare succinta si exacta a lui Marian Popa îi apartine lui Stefan Borbely:
„Marian Popa e un critic de mari disponibilitati, învestit cu spirit enciclopedic si cu talent histrionic, în descendenta calinesciana. Ironia, autoironia, sarcasmul, vocatia parodica dubleaza de fiecare data demonstratia, operând incizii radicale, trezind latente expresive insolite, la limita unde tonul pedant, fals-academic întâlneste deriziunea amara“.
Incitant, ironic, dens...
Aparuta în 2001, la Fundatia Luceafarul, „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, însumând aproape 2 700 de pagini, format mare, doua coloane, cu o litera ce pune serios la încercare vederile lectorului, ilustreaza pe deplin caracterizarea pe care am citat-o. „Istoria“ lui Marian Popa cuprinde literatura din perioada „23 august 1944 – 22 decembrie 1989“, asa cum autorul precizeaza în titlu, în binecunoscutu-i stil ironic, autoironic si incitant. Dar, de fapt, criticul are în vedere si deceniul 1990-2000. Un text dens, la propriu si la figurat, fara nici o ilustratie, fara nici un acroseu grafic sau tipografic. Se citeste, daca treci peste inhibitia pe care o poti încerca în fata celor doua impresionante tomuri, ca un roman-fresca, fatalmente cam stufos, scris de poate cel mai autentic calinescian dintre toti criticii nostri. Este o lucrare în care e de cautat nu doar judecata de valoare, uneori discutabila, ci mai ales freamatul sufletesc, spiritul unei epoci complexe, ambianta morala si politica, captate de literatura si publicistica vremii, altfel spus – preluând formula din titlul uneia dintre cartile lui Marian Popa – viscolul si carnavalul lor.
Contribuie la vastul tablou constituit din o mie si una de naratiuni tot ceea ce-l poate anima: folclorul scriitoricesc, anecdota povestita cu tâlc, pendulând între pitoresc si grotesc. Apoi, ca si la Calinescu, biografiile scriitorilor cu ceea ce au ele definibil, semnificativ, din punctul de vedere al criticului: etnie, conditie sociala, intelectuala, ideologie, date psihomorale, ascendenti, habitudini, influente, extravagante etc. Un exemplu din multele: capitolul consacrat lui Adrian Paunescu se deschide astfel: „În jurul lui 1960 începe sa se vânture în mediile literare bucurestene un baiat numit Adrian Paunescu, poet, deocamdata înalt si desirat, prost îmbracat cu piese vestimentare de vinilin, însotit pretutindeni de sotia sa, poeta, cu numele Constanta Buzea, mai mare ca el cu doi ani, cu care se casatoreste minor fiind, cu dispensa. S-a aratat de la început talentat si sociabil, receptiv si cu imaginatie în relatiile umane – era ceea ce se numea «baiat de comitet» si asa va ramâne un timp, înainte de a deveni sef de comitet. În jurul lui 1970 numele sau e cunoscut de cititorii de poezie din toata tara; în jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeste în tara cel mai mult dupa, împreuna, pentru, contra si alaturi de cuplul Ceausescu. Este suficient ca trei oameni sa se întâlneasca întâmplator si pentru scurt timp, pentru ca pe parcursul unui small-talk sa se faca o referinta si la Paunescu“. Acestuia, integrat la sectiunea „Poezia politica“ – ceea ce ar putea parea si chiar este oarecum restrictiv – i se rezerva un comentariu destul de amplu în care eul liric al poetului este vazut mereu dublat de cel real, social, si care se încheie, ca si în cazul multor altor scriitori din diferite generatii analizati de Marian Popa, cu o definitie ce-ti ramâne în memorie precum ultima impresie a unei întâlniri sau reîntâlniri importante: „Adrian Paunescu – un hugolian. Desigur, mai putin filosof. Victor Hugo are reflectii de profunzime pe care Paunescu nici din întâmplare nu le-ar banui. Dar si un Midas, care transforma în poezie tot ce atinge. Gide îl rezumase pe Hugo prin interjectia «Hélas!». Asociatia e validabila si sub acest aspect: chiar daca n-a produs poeme structurate monumental, românul, care a introdus monumentalul pozitiv si negativ si prin urechile acului este satisfacator definibil printr-un «Aoleu»“.
(Va urma)