Noi, epigonii...
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN
Cu subtilitate si insistenta, aproape toti comentatorii poeziei lui Andrei Bodiu au remarcat ceea ce e mai mult decât evident: prozaismul sau. Si astfel, validarea a venit de la sine. Caci, stim cu totii, dupa epuizarea reflexivitatii metaforice a (neo)modernismului, a sosit timpul ca poezia sa coboare în strada si sa înhate „realul“. Din care, negresit, si autorul recentilor „Oameni obositi“ si-a tras partea sa. Atâta doar ca, în cazul lui Andrei Bodiu (si al poeziei tranzitive în genere), un asemenea mod de a pune problema prezinta doua inconveniente. Mai întâi, „prozaic“ nu e doar poetul nostru, ci înca vreo suta de versificatori optzecisti, nouazecisti sau douamiisti; apoi, tranzitivitatea nu e defel o inventie a postmodernismului, ci are îndaratul sau o întreaga traditie poetica d’antan, care se întinde de la Dosoftei la Eminescu si chiar mai încoace.
Umbra lui Alexandrescu. La Bacovia
De altfel, una din trasaturile care individualizeaza poezia lui Andrei Bodiu este tocmai faptul ca refuza sa se dezica de aceasta mostenire „rusinoasa“. Mai mult chiar: spre deosebire de majoritatea optzecistilor, el nu tânjeste la mai ‘68, ci de-a dreptul la iunie ‘48; el nu se mai multumeste cu revolutia sexuala, ci vrea revolutie totala, adica o întoarcere la vremea când poezia nu se scria nici cu metafore, nici cu (inter)texte, ci se zicea oblu, de la corazon. La urma urmei, de-asta profetea el într-un interviu cu Svetlana Cârstean ca optzecismul va deveni cândva tot un fel de pasoptism; de-asta performeaza el neobosit ode si elegii, poezii „patriotice“ si bucolice de cartier; de-asta presara mereu poante (în ambele sensuri ale termenului) de-a lungul unui discurs în care epicul concureaza doar cu dramaticul, în timp ce lirismul se piteste pe unde apuca. Astfel încât e la mijloc si ceva invidie (restul e ironie) atunci când Bodiu constata „ce mare poet a fost Alexandrescu“ – pe care, de altfel, îl si pastiseaza în „Un tren încetinind. La Feldioara“: „Parca/ padurea de pini s-a/ Împutinat deasupra// E luna mare si alba/ Gata sa cada pe/ Ruinele cetatii.// Îmi trec prin minte numele pasoptistilor/ Si pozele alb-negru din/ Cabinetul de româna.// Ma întreb care ar face-o.“
Numai ca geaba-ncearca Bodiu sa reînvie zilele de-aur a scripturelor române. La el, întoarcerea la pasoptism e doar de forma, caci, cât priveste fondul, acesta ramâne doar o masca râzânda careia i se potrivesc mai degraba comediile „elaevului Bacovia“, cum îl numeste undeva. În van viseaza el la dimineata poetilor, ca-n calea lui nu vine decât amurgul, daca nu chiar întunericul, cerut de o acuta oboseala artistica si existentiala. Dovada faptul ca, unde precursorii sai vedeau idealuri luminoase si simtaminte sincere, Bodiu nu gaseste decât frig si alienare, ca în acest remake bacovian: „Îmi trasez drumul printre baltoace./ Aici ninge-ntruna si singurul cuvânt care se/ Potriveste e/ Frig.// Frig/ între liceu si internat între/ Internat si liceu/ frig/ pe fetele obosite ale fetelor.// Chiar ieri intrând într-o alimentara/ pe jumatate golita mi-am vazut/ respiratia o/ vânzatoare mi-a zâmbit si m-a întrebat/ ce caut.// Vânzatoarele toate te recunosc: esti/ Un strain.“ („Tristele“, I)
Mitologia locului comun
Ce-i drept, poemele de mai sus nu sunt tocmai dintre acelea care dau tonul în „Oameni obositi“. Si nu numai pentru ca nu sunt dintre cele mai rezistente, dar sunt printre putinele în care metaforicul si intertextualitatea sunt orientate în directia reciclarilor livresti. Desi s-ar zice ca aceasta din urma ar fi singura cale de salvare a poeziei tranzitive din paradoxul în care s-a vârât singura. Altminteri, prozaismul „pur“ poate functiona fara batai de cap ca alibi de ansamblu, dupa modelul pisoarului lui Duchamp plantat într-un muzeu; nu, însa, si la nivelul partilor, caci, din moment ce într-un muzeu dam peste vreo 30 de pisoare identice aliniate militareste, atunci nu ne mai gândim la o expozitie avangardista, ci la o toaleta în toata regula. Pe de alta parte, nici încercarea de a „recupera“ o iluzorie structura de adâncime a textului, pe care au fortat-o unii recenzenti cu aerul de a salva „profunzimile“ poeziei lui Bodiu, nu mi se pare deloc recomandabila, de vreme ce o asemenea manevra nu face decât sa-l lege si mai abitir pe autor de glia (neo)modernista pe care acesta spera sa o paraseasca.
Oricum, cele mai bune poezii ale lui Andrei Bodiu sunt acelea care încep prin a mima intertextualitatea postmoderna pentru a o abandona pe parcurs. Elocvente în acest sens sunt cele trei parti ale poemului „Metroul din Bucuresti“, care debuteaza cu evocarea unei figuri mitologice de notorietate (Gavrilescu din „La Tiganci“, Stalker-ul lui Tarkovski si... Dorin Gherman, fost director general al Rompetrol) si sfârsesc în plin derizoriu. Dar poate ca si mai semnificativa este piesa care deschide volumul, intitulata „Despre cum iese sufletul din noi“: „Acum chiar/ m-apuc sa ridic jucariile/ una/ e-un mar cu palarie/ verde/ (sunt sigur ca are un nume)/ mai e/ o masina un pistol iar/ o masina si înc-o masina/ buna de-aruncat
si-o/ minge de rugby mica/ de plastic.// Ma straduiesc sa scot/ cercurile pe care bunica/ le-a pus cap la cap ca/ sa stai tu o secunda/ sa le privesti.// Priveste cum nimeresc buza/ pungii groase aproape opace cu ultima piesa/ de lego.// Privesc cum vii tu si/ rastorni vesel punga.“
Prin titlul sau ce incita la o lectura literala, poemul pare sa sugereze posibilitatea unei experiente mistice. Mai mult, succesiunea meticuloasa, dar rapida a actiunilor si a obiectelor anunta un declic iminent: descriind un cosmos în miniatura, desfasurându-si discursul sub forma progresiei narative si focalizând jocul alternativ al privirilor, poemul pare a ne pregati pentru o revelatie masiva, în maniera poemelor argheziene ale „universului marunt“. Nimic, însa, din toate acestea: „poanta“ finala e, de fapt, un anticlimax, ce pare sa dezamorseze tensiunea acumulata pâna atunci. Spun „pare“, pentru ca, într-un anume fel, e prea târziu: pentru ca semnificatiile deja polarizate au devenit între timp prea puternice pentru a mai putea renunta asa de usor la ele.
Complexul lui Pavlov
E, aici, o ambiguitate definitorie a poeziei lui Andrei Bodiu: caci, luând peste picior conventiile Literaturii, „epigonul“ nostru nu face decât sa profite din plin de forta lor de propulsie. În definitiv, poezia sa e o exploatare pe cât de constienta, pe atât de ingenioasa a ceea ce am putea numi „complexul lui Pavlov“: cu cât se va jura mai mult autorul ca nu fura si va lua în bascalie conventiile consacrate, cu atât îl vom banui mai mult ca a dosit rata si vom fi tentati sa cautam în textul lui dedesubturi care de care mai oculte. Fireste, conditia de reusita a poemelor este ca scriitura sa ramâna în siajul cliseelor, fara a le repudia, dar si fara a le îmbratisa în totalitate. Altfel, textul risca sa regreseze realmente spre pasopt, fie prin alegoria filosofarda (în „De ziua lui Caius“ sau în „Catren“), fie prin satira scapata din lesa (în „Nicoleta Luciu la Isarlâk“ sau în „Sinestezie“).
Exista, însa, la Bodiu o constiinta aproape flaubertiana a discursului, care, atunci când nu se arunca la triumfuri facile, da rezultate maxime. Asa se întâmpla în cele mai bune texte ale volumului – de pilda, în „Viata e vis“, în „Pe plaja cu poetul Grigore Vieru“ si, mai ales, în „Poate la Estoril“, care convinge tocmai prin balansul între instantaneu si reverie, între cotidian si livresc, între „traire“ si cabotinism: „De oboseala/ El vorbeste tot timpul// Are lungi insomnii e/ Un arc o sageata/ Gata sa tâsneasca// A încetat sa asculte traieste/ Într-un regim al urgentei/ Absolute al/ Panicii nesfârsite// Oare câte vacante i-ar trebui?/ Si unde?// Poate la Estoril sigur la/ Estoril pe malul oceanului/ Framântând pipa între degete sau// La Tallin privind Baltica// Fara valuri într-o «tacere asurzitoare»// Ma uit cum se plimba/ Pe mocheta verde plina/ De praf cum ne spune ca/ E obosit si noi îl credem“.
În orice caz, culmea ironiei este ca „epigonul“ Andrei Bodiu ramâne posesorul uneia dintre cele mai provocatoare formule poetice din ultimele doua decenii.