Mihai Ursachi
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL
articol de dictionar
Prin data debutului, Mihai Ursachi a fost asimilat de critica valului poetic saptezecist, creatorul unei miscari duble: pe de o parte, o elaborare mai sofisticata, mai livresca si mai diversa, care paraseste filierele neomodernismului autohton pentru a cultiva mai decis referinte externe; pe de alta parte, temperarea, închiderea retoricii slobode, tumultuoase a anilor ‘60.Desi una sau doua trasaturi apar la Mihai Ursachi (în special ponderea borgesiana a livrescului, cu baza în lirica germana), poetul e contraexemplul prin excelenta de autor care participa la istoricitatea unui moment literar oarecare. Singular si egal cu sine, asemenea lui Leonid Dimov sau Mircea Ivanescu (fara a avea însa influenta acestuia din urma), „Magistrul“, cum singur se numeste, are un vag aer de familie cu poezia unor cerchisti precum Ion Negoitescu sau Stefan Augustin Doinas-baladistul. Asemanarile nu pot fi împinse prea departe: autorul „Inelului cu enigma“ nu are manierismul de tip pastisa, lipsit de ironie, al primului, si nici vocatia epica-didactica a celui de-al doilea. Mihai Ursachi e un neoexpresionist ironist, al carui imaginar, cu planul de referinta în goticul romantismului german sau de aiurea (poemul „Doar dintii“ speculeaza o tema a lui Edgar Allan Poe), se pune în scena cu redundante, controlul histrionic al actului fiind activ si vizibil în regie („Odaia gingasei iubiri“, „Vedenie în burgul gotic“). Iata un poem caracteristic si, în acelasi timp, unul dintre cele mai frumoase: „Treceam – câta vreme – pe lânga limanuri,/ prin intemundii, tarâmuri inferme,/ fara opriri la cerestile hanuri,/ caci, vai, calaream pe un vierme.// «De ce, întrebai albiciosul meu cal,/ a trebuit sa ma nasc pentru tine iar tu/ pentru ce m’ai ales?» Infernal/ ondulându’si spinarea, tacu.// «Pentru ce esti atât de molâu, de docil,/ pentru ce nu nechezi?» Si simtindu-l ca plânge,/ cu pinteni adânci rascoleam în tesutul fragil./… Picioarele mele sunt rosii de sânge…// «O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,/ curge’n vinele mele, tu n’o poti avea.»/ si plin de mânie, lovii cu cravasa mea, pleosc!/ în ochii fiintei aceleia, care tacea.// Lumina miloasa a Caii lactee/ ne’nvalui… Din rana deschisa/ cata catre mine un ochi de femeie/ nespus de iubit – amintire ori vise.// Iar mâinile mele sunt rosii, sunt rosii,/ întocmai ca steaua carnagiului, Marte,/ spre care pluteam amândoi, ticalosii,/ pe care nimic nu ne poate desparte.“ („Spre steaua carnagiului“).
Ideea de enigma, foarte prezenta, e simultan o cochetarie cu o ambianta si recuzita enigmatice (onomastici, operatii si aluzii alchimice, ori alte feluri de aparente de cifru; simbolurile nu pastreaza de regula din valoarea curenta de circulatie decât virtuti formal-eufonice), dar si un mod coerent de a mentine aproape tot timpul un rest de impermeabilitate semantica. În masura în care în continutul unui poem se mai poate citi o arta poetica, atunci aceasta „A treia scrisoare. Balada lui Menestrel, care batu pân’acolo drum de multe vieti, ci n-a fost vrednic sa treaca de poarta si sa aduca solia“ ar putea fi una – a falsei fandari în semnificatie a textului: „Era un castel înecat în verdeata,/ pe portile negre sculptat un dragon/ parând ca de întotdeauna vegheaza/ sa nu intre lume straina’n donjon.// Veneam de de parte, albastru dervis,/ si ostenit dupa sirul de ani/ purtam pe vesmânt si pe runte înscrisi/ versete din Pali si psalmi din Coran.// Eu nu cautam nicaierea nimic,/ Se auzea de prin crânguri de roze/ cântarea ciudata a lui Laostic,/ pierdut în adânca si blânda hipnoza.// Descult si purtând o cununa de pai/ de rogoz m-au chemat musafir/ (era chiar în ziua de Sfântu’ Mihai)/ la prânzul cel mare de dupa turnir.// dar eu am tacut si-am plecat mai departe,/ si fara sa trec pe sub portile vechi,/ eu însumi, pe vechi încifrata mea carte,/ un cântec de vis îmi suna în urechi.“ Acest agnosticism sau joc la doua capete între persiflarea unei retorici si consolidarea ei e de altfel unul din trucurile si farmecele constante ale autorului. Ironia nu alieneaza substanta, ci aproprie, ia în posesie, redispunând-o ca originala, o materie neoriginala: ironia, limfa în aceasta „asumare existentiala a artificialitatilor“, e nu „un instrument al detasarii“, ci „un mijloc de apropiere“ care duce la „o autenticitate a trairii fabuloasa“ (Mircea Iorgulescu). Cu toate jocurile de suprafata, nivelul de adâncime al poemelor este real, nu doar mistificatia unui mistagog: desi acesta vinde, s-ar putea spune, margele de sticla, lumea în care o face nu mai cunoaste decât sticla colorata.
Egale între ele atât ca mecanism poetic cât si ca valoare, volumele lui Mihai Ursachi prolifereaza maniera fara a o saraci prin autopastisa sau epuizare: manierism, atemporalitate, repertoriu retro, predispozitie pentru melancolie si retorizare, neoexpresionism relativizat prin punerea în perspectiva, bonomie, ironism, obscuritate semantica. Unul dintre punctele de maxim e „Poemul de purpura“, o ilustrare în 10 pasi neconsecutivi narativ, decupati dupa o indeterminare variabila, a temei sângelui. „Poemul...“ poate fi privit ca o replica (în sensul dramatic al cuvântului, si nu neaparat intentionata) la „Elegiile“ lui Nichita Stanescu, inclusiv prin deschiderea catre o retorica a metafizicului: „Tot ce exista exista. Tot ce exista exista de-a pururi./ Moartea nu are viata. Naluca si vis e istoria/ marii e sânge, cosmarului rosu, totul s’a savârsit/ întru deplina înstapânire-a desertului. Desertului. Nu asculta ce delira strigoiul. Acestia/ suntem noi însine.“
Prozele din „Zidirea si alte povestiri“ au ramas un aspect periferic al literaturii lui Mihai Ursachi, fapt întrucâtva firesc, dat fiind caracterul lor minor, divagant, schematic, de pastisa. „Zidirea“ e un text care nu mai ajunge sa înceapa, o deriva controlata, un sir de preparatiuni nefinalizate, o prefata limbuta dupa care nu mai urmeaza nimic. Rescriere a paradoxului eleat care neaga posibilitatea deplasarii, naratorul conchide rasfatându-se kafkian: „Întocmai ca agrimensorul dintr-un roman celebru, autorul n-a avansat cu nici un pas în lucrarea sa. El sfârseste fara a fi început, cu un simtamânt de epuizare.“ Aceasta fiind deschiderea volumului, scrierile care urmeaza o confirma chiar când o infirma printr-o oarecare elaborare narativa. O povestire are o raza cvasi-nula, ca la Harms („Ce rost mai are sa povestim ceva?“), Scara tematizeaza delirul fugii dintr-o scena în alta. „Disparitia lui Flory“ este o rescriere punctuala (si punctual-distorsionanta) a lui Poe din „Balerca de Amontillado“. Finalizarea corupe sursa prin sarja pastisei: infamul ins pe care se razbuna vindicativul narator nu mai este zidit, ci închis (e drept ca pentru totdeauna) în closet. Tot asa, „Augusta“ îl prelucreaza pe H.P. Lovecraft etc. Poetul continua sa fie prezent, nu doar prin stil sau inaplicare la „barbaria“ prozei, ci si prin mai multe poeme care joaca roluri variante (inclusiv pe acela de climax).
URSACHI, MIHAI (17.II.1941, Baile Strunga, j. Iasi – 10.III.2004, Iasi), poet, prozator, traducator. Este fiul Virginiei (n. Lozneanu) si al lui Mihai Gh. Ursachi, ofiter de infanterie. Dupa absolvirea în 1957 a Liceului „August Treboniu Laurian“ din Botosani, urmeaza, fara a sustine licenta, între 1957-1961, Facultatea de Filosofie din Iasi. În 1961 este arestat pentru a fi încercat sa fuga din tara, trecând Dunarea înot, si închis pâna în 1964. În 1965 e student la Medicina, urmata doar un an, pentru ca în 1970 sa absolve, cu o lucrare de licenta despre Christian Morgenstern, Filologia ieseana, începuta tot în 1965. În 1981 emigreaza în Statele Unite, unde lucreaza ca salvamar, apoi ca asistent si lector de germanistica. Îsi da doctoratul cu teza „Poetry of Being. From Holderlin to Paul Celan“ (1986). Întors în tara dupa Revolutie, este între 1990-1992 director al Teatrului National „Vasile Alecsandri“ din Iasi. A debutat publicistic în 1968, în „Cronica“, si editorial în 1970, cu volumul de versuri „Inel cu enigma“. În 1992 a primit Premiul national de poezie „Mihai Eminescu“. Imaginea pe are a lasat-o în timpul vietii e a unui inconformist excentric, macinat de boema.